Studiul, publicat în Nature Communications, aruncă o nouă lumină asupra modului în care parazitul provoacă boli. Descoperirea explică de ce infecţia a rămas atât de greu de eliminat cu tratamentele existente.
Timp de mulţi ani, oamenii de ştiinţă au presupus că fiecare chist adăpostea un singur tip uniform de parazit, care rămânea inactiv până când se trezea la viaţă. Folosind analize avansate ale celulelor individuale, echipa de la UC Riverside a descoperit că această presupunere era greşită.
Cercetările arată că fiecare chist conţine cel puţin cinci subtipuri de paraziţi, fiecare îndeplinind funcţii biologice diferite.
„Chistul nu este doar un ascunziş liniştit, ci un centru activ cu diferite tipuri de paraziţi orientaţi spre supravieţuire, răspândire sau reactivare”, a spus Emma Wilson, profesor de ştiinţe biomedicale la Facultatea de Medicină a UCR şi autor principal al studiului.
Oamenii iau cel mai adesea toxoplasmoza prin consumul de carne insuficient preparată sau prin contactul cu solul contaminat sau fecalele pisicilor. Odată ajuns în organism, parazitul evită detectarea prin formarea de chisturi microscopice, în principal în creier şi ţesutul muscular.
În majoritatea cazurilor, persoanele infectate nu prezintă niciodată simptome vizibile. Chiar şi aşa, parazitul rămâne în organism pe tot parcursul vieţii, închis în chisturi care pot conţine sute de paraziţi.
Formele latente pot deveni active din nou mai târziu, în special la persoanele cu sistem imunitar slăbit. Procesul duce uneori la complicaţii grave care afectează creierul sau ochii.
Când chisturile se reactivează, bradizoitele se transformă în tahizoite care se multiplică rapid şi se deplasează prin organism. Acest proces poate provoca encefalită toxoplasmică (leziuni neurologice) sau toxoplasmoză retiniană (pierderea vederii).
Infecţia în timpul sarcinii prezintă riscuri suplimentare. Parazitul poate cauza probleme grave de sănătate pentru bebeluşii în dezvoltare, cu sistem imunitar imatur.
Chisturile se dezvoltă treptat pe măsură ce sistemul imunitar exercită presiune asupra parazitului. Fiecare chist este înconjurat de un perete protector şi conţine sute de paraziţi cu creştere lentă, cunoscuţi sub numele de bradizoite.
Deşi chisturile sunt microscopice, ele sunt relativ mari în comparaţie cu alţi agenţi patogeni intracelulari, ajungând până la 80 de microni în diametru. Bradizoitele individuale măsoară aproximativ cinci microni în lungime.
Aceste chisturi se găsesc cel mai frecvent în neuroni, dar apar frecvent şi în muşchii scheletici şi cardiaci. Oamenii se infectează adesea prin consumul de carne insuficient preparată, care conţine aceste chisturi.
Wilson a remarcat că medicamentele actuale pot controla forma cu creştere rapidă a parazitului responsabil de boala acută, dar nu pot elimina chisturile.
„Prin identificarea diferitelor subtipuri de paraziţi din interiorul chisturilor, studiul nostru identifică care dintre aceştia sunt cei mai susceptibili să se reactiveze şi să provoace daune”, a spus ea.
„Acest lucru ajută la explicarea motivului pentru care eforturile anterioare de dezvoltare a medicamentelor au întâmpinat dificultăţi şi sugerează ţinte noi, mai precise, pentru terapiile viitoare”.
„Timp de decenii, ciclul de viaţă al Toxoplasma a fost înţeles în termeni excesiv de simplişti”, a spus Wilson. „Cercetarea noastră contestă acest model. În loc de o populaţie uniformă, chisturile conţin cel puţin cinci subtipuri distincte de bradizoite. Deşi toate sunt clasificate ca bradizoite, ele sunt funcţional diferite, cu subseturi specifice pregătite pentru reactivare şi boală.”
Cercetarea schimbă modul în care percepem chistul Toxoplasma. Wilson speră că descoperirile vor determina o schimbare de orientare în cercetarea acestei boli infecţioase răspândite.