BusinessMagazin

Tag: palmares

  • Vocea coreeană de pe scena Oscarurilor

    Nominalizat la şase categorii, înainte de a câştiga marele premiu în cadrul celei de-a 92-a ediţie a galei Academiei de Film Americane, dar şi trofeul pentru cel mai bun film internaţional, cel mai bun regizor şi cel mai bun scenariu original, Parazitul“ primise deja recunoaştere la nivel internaţional: un Palme d’or la ediţia din 2019 a Festivalului de la Cannes, Globul de Aur şi BAFTA pentru cel mai bun film străin, precum şi premiul Sindicatului Actorilor Americani pentru cea mai bună distribuţie. Născut la 14 septembrie 1969, regizorul şi scenaristul Bong Joon-ho a devenit cunoscut pe plan internaţional pentru cel de-al doilea lungmetraj pe care l-a produs, drama „Memories of Murder”(2003), înainte de a obţine un şi mai mare succes cu filmele „The Host” (2006) şi „Snowpiercer” (2013). Cum a reuşit însă Joon-ho să ajungă la nivelul unor regizori de talia lui Scorsese, Tarantino, Cameron sau Spielberg? 
    În ciuda unui fir narativ fără prea multe răsturnări de situaţie, a unor subiecte reluate la nesfârşit în lumea filmului – diferenţele dintre clase sociale şi lupta pentru parvenire –, dar şi a previzibilităţii unor secvenţe, Parazitul“ uimeşte prin faptul că Joon Ho reuşeşte să te ţină cu sufletul la gură fără prea multe intrigi, apelând în schimb la o serie de elemente simple dar de efect  – lumini, mimică, schimbări de cadre menite să crească suspansul. Asta îmi aminteşte de o idee pe care am întâlnit-o în filmul „Război în bucătărie”: în cadrul unui restaurant cu stele Michelin, proba de angajare consta nu în prepararea unor meniuri sofisticate, ci a unei simple omlete. Asta reuşeşte Joon-ho. Să transforme o clasică poveste despre diferenţele dintre clasele sociale şi parvenitism într-o producţie de Oscar. Iar dacă vorbim despre o posibilă barieră lingvistică, pentru care probabil mulţi nu i-au dat şanse de câştig, Parazitul“ reuşeşte să transforme tocmai acest impediment într-un atu, dând producţiei un aer exotic, diferit de accentul american cu care suntem atât de obişnuiţi. 
    Scenele iniţiale din Parazitul“ ilustrează sărăcia lucie în care trăieşte familia Kim – singurele bunuri de preţ ale acestora fiind telefoanele mobile, o ironie la adresa dependenţei de smartphone-uri a oamenilor din zilele noastre, în care până şi cei mai nevoiaşi reuşesc să îşi procure un telefon, aşa cum de altfel vedem şi în realitate – cerşetori care sub haină butonează telefoane deloc ieftine. În camera sărăcăcioasă în care trăiau mai apare însă un element care se diferenţiază de condiţia lor actuală – o medalie pe care Chung-sook, soţia lui Ki-taek, o obţinuse cu ani în urmă, probabil amintire a unor vremuri în care nu existau subsolul, lipsurile şi munca cu ziua. 
    În ciuda faptului că după primele secvenţe ai zice că membrii familiei Kim fac parte din categoria oamenilor care se mulţumesc să trăiască de azi pe mâine, la limita subzistenţei, curând însă vor demonstra contrariul. Dorinţa de a-şi depăşi condiţia va deveni atât de puternică încât îi va transforma în nişte actori lipsiţi de scrupule, mergând până la dezumanizare. Şi în nişte paraziţi. După ce, pentru o perioadă, au trăit zi de zi cu frustrarea de a juca doar rolul de observatori în viaţa luxoasă a unei alte familii (Park), soţii Kim, alături de cei doi copii, reuşesc în cele din urmă, preţ de o seară, să trăiască în stilul de viaţă mult râvnit. Vor fi însă nevoiţi să dea piept cu realitatea crudă care îi aştepta în locul care, în ciuda sărăciei, le fusese cămin, cuprins acum de ape. Treptat, odată cu introducerea unor situaţii şi personaje-surpriză care contrastează cu tot firul poveştii, tensiunea va atinge cote fulminante. Dacă în primele câteva zeci de minute jocul actoricesc va fi redat într-o notă tragi-comică, spre sfârşit secvenţele devin tensionate, dramatice, ba chiar repugnă privitorului.  
    Deşi vom fi tentaţi, în timpul filmului, să catalogăm un personaj sau altul drept adevăratul „parazit”, la final ne vom da seama că toţi cei aflaţi în serviciul familiei Park ilustrează definiţia din dicţionar a parazitului: „un organism care trăieşte şi se hrăneşte pe seama altui organism, căruia îi provoacă adesea daune, boli sau chiar moartea”. Iar când gazda are de suferit, nici destinul parazitului nu va fi mai bun. Însă trebuie să vizionaţi filmul pentru a vedea de ce.

    Parazitul
    Regia: Bong Joon-Ho
    Distribuţie: Kang-ho Song, Sun-kyun Lee, Woo-sik Choi, Yeo-Jeong Cho
    Scenariu: Bong Joon-Ho, Jin Won Han
    Buget: 11 millioane de dolari
    Premii Oscar: Cel mai bun film, Cel mai bun film străin, Cea mai bună regie, Cel mai bun scenariu original

  • Povestea uneia dintre cele mai bune sportive românce din toate timpurile: „Orgoliile deoparte, echipa contează” – VIDEO

    În vara acestui an, Ana Maria Brânză (34 de ani, nume de căsătorie şi de competiţie Ana Maria Popescu) şi-a mai adăugat o medalie în palmares, argintul la campionatul mondial de la Wuxi (China), performanţa dovedindu-i că locul ei încă este pe planşa de scrimă. Dincolo de această revenire însă, cea mai bună spadasină din lume a deschis mai multe fronturi pe care obţine victorii cu paşi mici, analizaţi, ca în orice luptă bine gândită.

    „Încă de la prima vizită în sala de scrimă am fost fascinată de sportivii îmbrăcaţi în costume albe care se duelau”, spune Ana Maria Popescu.
    Scrima nu a fost prima opţiune, ci tenisul de câmp, sport care însă nu a pasionat-o. Dintr-o pură întâmplare, fratele său mai mare, care juca fotbal la secţia de juniori a CSA (Clubul Sportiv al Armatei) Steaua, a dus-o într-o zi în sala de scrimă.

    Spada însă nu a fost o alegere la fel de întâmplătoare, ci unica opţiune, în contextul în care era singura armă din sală cu mâner pentru stângaci.
    „Am simţit, deşi aveam doar 10 ani pe atunci, că acolo este locul meu şi am rămas. Iniţial a fost dorinţa părinţilor de a-mi consuma energia într-un cadru organizat, iar după o perioadă am hotărât că vreau să urmez calea performanţei.”

    Medalii după medalii

     Pentru Ana Maria Popescu performanţa a însemnat un argint la Jocurile Olimpice de la Beijing în 2008 (individual), o medalie de aur la Jocurile Olimpice de la Rio de Janeiro în 2016 (pe echipe), două medalii de aur la campionatele mondiale de la Paris (2010) şi Catania (2011), argint la Moscova (2015), 7 medalii de aur, individuale sau pe echipe, la campionate europene desfăşurate în perioada 2006-2016 şi multe altele. În plus, Ana Maria Popescu a fost declarată cea mai bună spadasină a lumii în anii 2008, 2009 şi 2013. La acest palmares, anul acesta s-a mai adăugat o medalie, un argint obţinut la campionatele mondiale din Wuxi (China), după un an de muncă.

    „Fiecare competiţie îţi aduce o emoţie aparte, dar medalia de aur câştigată la Campionatul Mondial din 2001, la Gdansk, în Polonia, cred că a avut cea mai mare încărcătură emoţională. Eram pentru prima dată pe cea mai înaltă treaptă a podiumului şi imnul cânta pentru mine. De acolo a început cu adevărat drumul meu. Cu siguranţă, printre momentele dragi se regăsesc medalia de bronz cucerită în 2002 la campionatul mondial de seniori, deşi abia terminasem perioada junioratului, medalia de argint obţinută la Jocurile Olimpice de la Beijing 2008, aurul de la Jocurile Olimpice de la Rio de Janeiro 2016 şi, nu în ultimul rând, medalia de argint de la Campionatul Mondial din Wuxi, din 2018, care a fost răsplata pentru un an întreg de pregătire, speranţe şi totoodată confirmarea că locul meu este încă pe planşa de scrimă.”

    Cum se clădeşte un campion

    Sportiva spune că ia lucrurile treptat, aşa că deşi mai toată lumea vorbeşte despre Jocurile Olimpice din Tokio din 2020, politica Anei Maria Popescu este cea a paşilor mici, unul după altul, bine analizat fiecare, ca în orice luptă. „Jocurile Olimpice de la Tokio din 2020 sunt încă departe.

    Mi-am dorit ca în acest sezon să revin în elita mondială şi am reuşit. Acum pot să respir puţin şi apoi voi începe pregătirea noului sezon alături de domnii antrenori şi de colege.” În funcţie de perioada de pregătire, şi antrenamentele diferă destul de mult. „În sezonul precompetiţional se pune accentul mai mult pe pregătirea fizică generală şi specifică, iar odată cu începerea competiţiilor, procentul creşte în favoarea pregătirii tehnico-tactice. Pe lângă antrenamentele alături de lotul naţional, încerc pe cât posibil să variez pregătirea, incluzând în programul zilnic sesiuni de alergare, înot şi yoga.”

    În toată această călătorie, Ana Maria Popescu spune că oamenii au contat cel mai mult, iar dintre aceştia antrenorul Dan Podeanu este cel care şi-a pus amprenta puternic asupra carierei sale. Relaţia cu colectivul tehnic a avut la rândul ei o importanţă mare, dar în drumul spre podium a contat ceva înainte de toate.

    „Sportul m-a învăţat că toată munca se întoarce într-un final în favoarea celui care nu renunţă. Pentru mine, un campion este acel om care crede în visul lui şi munceşte pentru el până ajunge să-l împlinească! Datorită sportului şi oamenilor cu care am lucrat, am ajuns unde poate nici nu aş fi visat, iar asta îmi dă ocazia să le spun oamenilor că în fiecare dintre noi există un campion. Ţine de fiecare în parte cum îl ajută ca el să performeze.”

    Orgoliile deoparte, echipa contează
    Antrenamentele comune cu sportivii mai tineri îi permit să facă transferul de know-how, puterea exemplului având o încărcătură motivaţională greu de egalat. „Sunt deschisă la discuţii şi ori de câte ori au întrebări încerc să îi ajut. Important este ca ei să conştientizeze de ce se află acolo şi unde vor să ajungă.”

    Dincolo de sport, Ana Maria Popescu luptă pe mai multe fronturi. Este un speaker care a dovedit că are un mesaj de transmis şi anume că reuşitele vin după foarte multă muncă, niciodată un campion nefiind creat doar prin vise. Este implicată în mai multe proiecte sociale şi este parte a platformei Sports HUB, alături de sportivi precum Mihai Leu (box), Cătălina Ponor (gimnastică), Camelia Potec (înot) sau Cristina Neagu, singura hadbalistă din istorie care a câştigat de trei ori premiul pentru cea mai bună jucătoare din lume.

    În linii mari, obiectivul platformei este de a uni mediul de business şi sportul prin crearea unui mix de marketing focusat pe dezvoltare personală şi management de brand.

    „Sunt câteva proiecte ambiţioase la care lucrez de ceva timp alături de echipa mea, Sports HUB. Momentan nu pot dezvolta foarte mult acest subiect, dar sunt proiecte care au strânsă legătură cu sportul şi sper ca aceastea să fie o sursă de inspiraţie pentru viitorii campioni. Pe de altă parte, mă bucur că am ocazia să cunosc oameni şi să învăţ lucruri noi prin intermediul echipei Sports HUB.“

    Mai departe, Ana Maria Popescu spune că în ceea ce priveşte sportul românesc în general a venit momentul luării unor decizii şi canalizării eforturilor şi a finanţărilor spre domeniile în care România încă mai poate face performanţă.

    Pentru unele însă, deja este prea târziu.

    „S-au pierdut generaţii întregi şi se vor mai pierde. Cumva, urmărind pregătirea altor delegaţii, ajungi să te întrebi cum de mai reuşeşti. Din punctul meu de vedere, sunt sporturi în care am pierdut trenul şi este greu să mai ţinem pasul cu elita mondială, dar sunt şi alte ramuri sportive în care mai putem salva ceva. Tehnologia şi ştiinţa îşi pun amprenta în acest domeniu, sportul a devenit o industrie şi nu mai merge «şi aşa». Sunt atâtea lucruri care pot fi făcute, trebuie doar să ne hotărâm dacă mai vrem performanţă şi să acţionăm. Lăsăm orgoliile la o parte şi ne concentrăm pe obiectiv, eu aşa am învăţat că funcţionează o echipă.”

  • Povestea uneia dintre cele mai bune sportive românce din toate timpurile: „Orgoliile deoparte, echipa contează”

    În vara acestui an, Ana Maria Brânză (34 de ani, nume de căsătorie şi de competiţie Ana Maria Popescu) şi-a mai adăugat o medalie în palmares, argintul la campionatul mondial de la Wuxi (China), performanţa dovedindu-i că locul ei încă este pe planşa de scrimă. Dincolo de această revenire însă, cea mai bună spadasină din lume a deschis mai multe fronturi pe care obţine victorii cu paşi mici, analizaţi, ca în orice luptă bine gândită.

    „Încă de la prima vizită în sala de scrimă am fost fascinată de sportivii îmbrăcaţi în costume albe care se duelau”, spune Ana Maria Popescu.
    Scrima nu a fost prima opţiune, ci tenisul de câmp, sport care însă nu a pasionat-o. Dintr-o pură întâmplare, fratele său mai mare, care juca fotbal la secţia de juniori a CSA (Clubul Sportiv al Armatei) Steaua, a dus-o într-o zi în sala de scrimă.

    Spada însă nu a fost o alegere la fel de întâmplătoare, ci unica opţiune, în contextul în care era singura armă din sală cu mâner pentru stângaci.
    „Am simţit, deşi aveam doar 10 ani pe atunci, că acolo este locul meu şi am rămas. Iniţial a fost dorinţa părinţilor de a-mi consuma energia într-un cadru organizat, iar după o perioadă am hotărât că vreau să urmez calea performanţei.”

    Medalii după medalii

     Pentru Ana Maria Popescu performanţa a însemnat un argint la Jocurile Olimpice de la Beijing în 2008 (individual), o medalie de aur la Jocurile Olimpice de la Rio de Janeiro în 2016 (pe echipe), două medalii de aur la campionatele mondiale de la Paris (2010) şi Catania (2011), argint la Moscova (2015), 7 medalii de aur, individuale sau pe echipe, la campionate europene desfăşurate în perioada 2006-2016 şi multe altele. În plus, Ana Maria Popescu a fost declarată cea mai bună spadasină a lumii în anii 2008, 2009 şi 2013. La acest palmares, anul acesta s-a mai adăugat o medalie, un argint obţinut la campionatele mondiale din Wuxi (China), după un an de muncă.

    „Fiecare competiţie îţi aduce o emoţie aparte, dar medalia de aur câştigată la Campionatul Mondial din 2001, la Gdansk, în Polonia, cred că a avut cea mai mare încărcătură emoţională. Eram pentru prima dată pe cea mai înaltă treaptă a podiumului şi imnul cânta pentru mine. De acolo a început cu adevărat drumul meu. Cu siguranţă, printre momentele dragi se regăsesc medalia de bronz cucerită în 2002 la campionatul mondial de seniori, deşi abia terminasem perioada junioratului, medalia de argint obţinută la Jocurile Olimpice de la Beijing 2008, aurul de la Jocurile Olimpice de la Rio de Janeiro 2016 şi, nu în ultimul rând, medalia de argint de la Campionatul Mondial din Wuxi, din 2018, care a fost răsplata pentru un an întreg de pregătire, speranţe şi totoodată confirmarea că locul meu este încă pe planşa de scrimă.”

    Cum se clădeşte un campion

    Sportiva spune că ia lucrurile treptat, aşa că deşi mai toată lumea vorbeşte despre Jocurile Olimpice din Tokio din 2020, politica Anei Maria Popescu este cea a paşilor mici, unul după altul, bine analizat fiecare, ca în orice luptă. „Jocurile Olimpice de la Tokio din 2020 sunt încă departe.

    Mi-am dorit ca în acest sezon să revin în elita mondială şi am reuşit. Acum pot să respir puţin şi apoi voi începe pregătirea noului sezon alături de domnii antrenori şi de colege.” În funcţie de perioada de pregătire, şi antrenamentele diferă destul de mult. „În sezonul precompetiţional se pune accentul mai mult pe pregătirea fizică generală şi specifică, iar odată cu începerea competiţiilor, procentul creşte în favoarea pregătirii tehnico-tactice. Pe lângă antrenamentele alături de lotul naţional, încerc pe cât posibil să variez pregătirea, incluzând în programul zilnic sesiuni de alergare, înot şi yoga.”

    În toată această călătorie, Ana Maria Popescu spune că oamenii au contat cel mai mult, iar dintre aceştia antrenorul Dan Podeanu este cel care şi-a pus amprenta puternic asupra carierei sale. Relaţia cu colectivul tehnic a avut la rândul ei o importanţă mare, dar în drumul spre podium a contat ceva înainte de toate.

    „Sportul m-a învăţat că toată munca se întoarce într-un final în favoarea celui care nu renunţă. Pentru mine, un campion este acel om care crede în visul lui şi munceşte pentru el până ajunge să-l împlinească! Datorită sportului şi oamenilor cu care am lucrat, am ajuns unde poate nici nu aş fi visat, iar asta îmi dă ocazia să le spun oamenilor că în fiecare dintre noi există un campion. Ţine de fiecare în parte cum îl ajută ca el să performeze.”

    Orgoliile deoparte, echipa contează
    Antrenamentele comune cu sportivii mai tineri îi permit să facă transferul de know-how, puterea exemplului având o încărcătură motivaţională greu de egalat. „Sunt deschisă la discuţii şi ori de câte ori au întrebări încerc să îi ajut. Important este ca ei să conştientizeze de ce se află acolo şi unde vor să ajungă.”

    Dincolo de sport, Ana Maria Popescu luptă pe mai multe fronturi. Este un speaker care a dovedit că are un mesaj de transmis şi anume că reuşitele vin după foarte multă muncă, niciodată un campion nefiind creat doar prin vise. Este implicată în mai multe proiecte sociale şi este parte a platformei Sports HUB, alături de sportivi precum Mihai Leu (box), Cătălina Ponor (gimnastică), Camelia Potec (înot) sau Cristina Neagu, singura hadbalistă din istorie care a câştigat de trei ori premiul pentru cea mai bună jucătoare din lume.

    În linii mari, obiectivul platformei este de a uni mediul de business şi sportul prin crearea unui mix de marketing focusat pe dezvoltare personală şi management de brand.

    „Sunt câteva proiecte ambiţioase la care lucrez de ceva timp alături de echipa mea, Sports HUB. Momentan nu pot dezvolta foarte mult acest subiect, dar sunt proiecte care au strânsă legătură cu sportul şi sper ca aceastea să fie o sursă de inspiraţie pentru viitorii campioni. Pe de altă parte, mă bucur că am ocazia să cunosc oameni şi să învăţ lucruri noi prin intermediul echipei Sports HUB.“

    Mai departe, Ana Maria Popescu spune că în ceea ce priveşte sportul românesc în general a venit momentul luării unor decizii şi canalizării eforturilor şi a finanţărilor spre domeniile în care România încă mai poate face performanţă.

    Pentru unele însă, deja este prea târziu.

    „S-au pierdut generaţii întregi şi se vor mai pierde. Cumva, urmărind pregătirea altor delegaţii, ajungi să te întrebi cum de mai reuşeşti. Din punctul meu de vedere, sunt sporturi în care am pierdut trenul şi este greu să mai ţinem pasul cu elita mondială, dar sunt şi alte ramuri sportive în care mai putem salva ceva. Tehnologia şi ştiinţa îşi pun amprenta în acest domeniu, sportul a devenit o industrie şi nu mai merge «şi aşa». Sunt atâtea lucruri care pot fi făcute, trebuie doar să ne hotărâm dacă mai vrem performanţă şi să acţionăm. Lăsăm orgoliile la o parte şi ne concentrăm pe obiectiv, eu aşa am învăţat că funcţionează o echipă.”

  • Cum arată actuala soţie a lui Florin Piersic – FOTO

    Florin Piersic, care numără 81 de primăveri, nu si-a pierdut nici acum din şarm. Îndragitul  actor nascut la Cluj a frânt numeroase inimi, a trait povesti de iubire picante, demne de scenariul unui film de la Hollywood. Pe lânga cele trei sotii, Tatiana Iekel (83 de ani), Anna Széles (73 de ani) si Anna Torok, cea cu care îsi împarte viata si acum, Piersic a avut numeroase idile, fiind recunoscut drept un mare crai.

    Actuala parteneră de viaţă, Anna Torok, pe care a cunoscut-o în 1986 într-un avion, i-a devenit soţie în 1993. Sunt împreuna si astazi…

    VEZI AICI GALERIA FOTO

  • 10 cărţi pe care oricine ar trebui să le citească măcar o dată în viaţă

    Fie că sunt citite acasă, în timp ce te relaxezi în fotoliul preferat, fie că preferi să le răsfoieşti în mijloacele de transport în comun, în drum spre serviciu, cărţile ar trebui să aibă un rol important în viaţa fiecăruia dintre noi.

    Dedicate copiilor, pasionaţilor de science-fiction, ficţiune sau biografii, anumite volume nu ar trebui să lipsească din „palmaresul” lecturilor fiecăruia dintre noi.

    Vezi aici ce alte cărţi pe care orice om ar trebui le citească cel puţin o dată în viaţă!

  • 12 români participă la unul dintre cele mai mari concursuri de robotică din lume

    Echipa Flex, formată din 12 români pasionaţi de robotică, se pregăteşte de “All Japan Robot-Sumo Tournament”, care are loc anual în Tokio, potrivit unui comunicat de presă trimis de reprezentanţii echipei. Cu o experienţă de cinci ani în a construi roboţi care participă în competiţii ce imită luptele tradiţionale de sumo japonez, tinerii care formează echipa Flex, atât ingineri, cât şi studenţi ai Facultăţilor de Electronică şi de Automatică, au un palmares de 15 medalii de aur, argint şi bronz la competiţii naţionale şi internaţionale de profil, fiind campioni europeni şi vicecampioni mondiali.

    Pe 18 decembrie, echipa Flex va participa la categoria „Roboţi autonomi de mega sumo” a competiţiei All Japan Robot-Sumo Tournament, cu trei roboţi: veteranii Wolf şi Shreddinger şi noul Cheetah.

    „Robotii sunt realizaţi intregral de echipă. Proiectarea mecanică este realizată de către noi, iar piesele sunt făcute într-un atelier de mecanică fină. Aceste lucruri ne asigură performanţe superioare. Toţi roboţii au în componenţă doar piese de înaltă calitate, precum motoare elveţiene şi senzorii de înaltă precizie. Electronica roboţilor este proiectată, de asemenea, în cadrul echipei. Anul acesta, noutatea este reprezentată de robotul Cheetah, care sperăm se descurce cât mai bine în luptele japoneze”, a declarat Ing. Adrian Gaşpar, liderul echipei.

    Confruntările roboţilor autonomi din categoria sumo, inspirate din luptele tradiţionale japoneze cu acelaşi nume, au luat amploare în ultimii ani la nivel mondial. Concursul din Japonia are o tradiţie de 27 de ani şi a fost primul de acest gen din lume.

    Jocul de sumo „robotic” implică aşezarea a doi roboţi într-un ring circular de oţel, vopsit negru, cu diametrul de 1.54 metri. La semnalul de start al arbitrului, robotii trebuie să se excludă reciproc din ring prin împingere sau ridicare. Primul robot care ajunge să atingă suprafaţa din afara ringului, pierde. La categoria de roboţi autonomi, intervenţia umană este inexistentă. Roboţii iau decizii pe baza senzorilor cu care sunt echipaţi. Hotărârile pe care aceştia le iau în timpul luptei se datorează tacticilor preprogramate.

    Participarea la acest campionat este în sine o recunoaştere a meritelor echipei, admiterea în competiţie făcându-se doar pe baza unei invitaţii din partea organizatorilor, în funcţie de performanţele anterioare ale echipelor. „Acest concurs este cel mai important pentru noi, deoarece dincolo de recunoaşterea oferită de premii, ne ajută să ne perfecţionăm activitatea şi să ne măsurăm puterile cu roboţi din toate colţurile lumii” a adăugat Adrian Gaşpar.

    Teamnet Group, integrator regional de sisteme, printre care şi sisteme de tip UAV (aeronave fără pilot), este partenerul principal al Echipei Flex. Compania susţine proiectul cu suma de 8.000 euro, sprijinind astfel pregătirea şi deplasarea echipei Flex la concursul internaţional “All Japan Robot-Sumo Tournament”.

    Echipa Flex este formată în prezent din: Ing. Adrian Gaşpar, Ing. Andreea Beciu, Drd. Ing. Bogdan Istrate, Drd. Ing. Teodor Roşca, Ing. Cristina Teodorescu, Ing. Maria Laura Nichifor, Ing. Marius Gîbu, Ing. Ovidiu Marius Alexandru, Ing. Robert Coţofană, urb. Suzana Neacsu şi studenţii Andrei Kovari şi Mircea Zamfira.

  • Încă o victorie pentru Usain Bolt. La câte medalii a ajuns sportivul jamaican

    Atletul jamaican Usain Bolt a câştigat, vineri, finala probei de 200 de metri din cadrul Jocurilor de la Rio de Janeiro, Brazilia. Bolt şi-a trecut în palmares a opta medalie olimpică de aur, dar nu a înregistrat un record mondial sau olimpic, aşa cum îşi propusese.

    Bolt a fost cronometrat cu 19.78 secunde. Medalia de argint i-a revenit canadianului Andre De Grasse (20.02 secunde), iar bronzul a fost cucerit de către francezul Christophe Lemaitre (20.12 secunde).

    Jamaicanul în vârstă de 29 de ani a obţinut al doilea său titlu olimpic în Brazilia, după cel de la 100 de metri, şi rămâne cu recordul mondial la 200 de metri (19 secunde şi 19 sutimi, în 2009).

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Lleyton Hewitt, fost număr unu mondial, s-a retras astăzi din tenis

    Australianul Lleyton Hewitt, în vârstă de 34 de ani, a jucat astăzi ultimul său meci de tenis de simplu în cadrul turneului de Grand Slam de la Australian Open. Fost număr unu mondial şi câştigător a două turnee de Grand Slam (US Open în 2001, Wimbledon în 2002), Hewitt are în palmares 30 de titluri în proba de simplu şi a făcut parte din echipa Australiei care a câştigat de două ori Cupa Davis, în 1999 şi 2003.

    El l-a înfruntat astăzi pe spaniolul David Ferrer, favorit numărul 7, în turul doi al competiţiei de la Melbourne. După încheierea meciului, câştigat de Ferrer în trei seturi, spaniolul a declarat că este o zi tristă: “E tristă pentru că Lleyton îşi încheie cariera. Este un jucător incredibil şi a fost o plăcere să joc alături de el în această seară. Este un luptător şi nu renunţă niciodată; merită toate laudele, pentru că este unul dintre cei mai buni jucători din istorie. Eu nu am avut niciodată idoli, dar Lleyton a fost excepţia. Am un tricou semnat de el în urmă cu 7 ani, şi este singurul tricou al unui jucător de tenis pe care l-am luat”.

    Şi alte staruri ale sportului alb şi-au arătat aprecierea faţă de cariera australianului. Roger Federer, câştigător a 17 turnee de Grand Slam, a spus că îi mulţumeşte pentru tot ceea ce a făcut: “M-am bucurat de fiecare moment. Mi-a plăcut şi să te ascult comentând meciurile altora, şi îşi doresc numai bine alături de familia ta.” Rafael Nadal, un alt jucător de top, i-a transmis lui Hewitt că a fost o inspiraţie pentru tenisul său, în vreme ce Andy Murray, numărul doi mondial, i-a mulţumit pentru ajutorul oferit la începutul carierei.

    Nick Kyrgios, noua vedetă din tenisul australian, l-a rugat pe Hewitt să se mai gândească asupra deciziei de a se retrage: “Îţi repet ceea ce ţi-am mai spus de atâtea ori: nu te retrage! Joci la un nivel atât de înalt şi eşti în continuare cel mai bun jucător al nostru!”

    Hewitt şi-a început cariera la doar 15 ani, reuşind să se califice pe tabloul principal de la Melbourne în ianuarie 1997. El rămâne şi astăzi cel mai tânăr jucător din istoria turneului.

    Ulterior, a devenit cel mai tânăr număr unu mondial din istoria sportului alb, la 20 de ani şi 9 luni, doborând un record vechi de 69 de ani.

  • Liceenii din Constanţa care au creat un oraş spaţial pentru NASA. De opt ani câştigă toate premiile date de americani

    În „laboratorul de genii“ de la Constanţa, anul acesta a adăugat la palmares noi premii obţinute la competiţiile NASA. 13 echipe sunt laureate ale concursurilor gândite de americani pentru colonizarea spaţiului. Cel mai complex proiect este cel al elevilor de la Colegiul Naţional „Mircea cel Bătrân“, prin care a fost conceput un oraş spaţial, scrie Adevărul

    “Oberth Space Project“, al unor elevi de clasa a XI-a de la Colegiul Naţional „Mircea cel Bătrân“: Marina Cozma, Matei Popovici, Costin Dobrin, Bianca Burtoiu, Diana Andreea Catană, Andreea Stanciu, Dalia Stoian, Răzvan Ursu. Toţi au 17 ani, cu excepţia lui Răzvan, care are 15 ani.

    Proiectul „Oberth“ al elevilor constănţeni a impresionat juriul prin originalitate şi prin caracterul ştiinţific care depăşeşte nivelul unor cunoştinţe de liceu. „Oberth Space Project“ nu se axează doar pe construirea unei singure staţii, ci a unui sistem de staţii interdependente.

    În urma cu 5 ani, România Liberă scria despre elevii Colegiului Naţional “Mircea cel Bătrân” din Constanţa şi premiile obţinute de aceştia: “pentru al optulea an consecutiv, colegiul din Constanţa a obţinut cu cele mai multe premii dintre şcolile participante. Este vorba de 9 premii şi menţiuni (2 premii I, 4 premii II, 1 premiu III şi 2 menţiuni).”. 

    Elevii Colegiului Naţional „Mircea cel Bătrân” nu se află la prima performanţă. De mai bine de opt ani, proiectele lor ştiinţifice au adus în palmares nenumărate premii şi menţiuni. Ideile adolescenţilor sunt folosite cu brio de către inginerii NASA.