Tag: Palic

  • Festivalul de la Palić sau 50 de filme in sapte zile

    Cannes, Venetia, Berlin. Daca intrebi un jurnalist de film unde
    ar vrea sa-si faca meseria, mai mult ca sigur aceste puncte
    fierbinti ale consumului de cinema vor aparea in discutie. Poate ca
    marile festivaluri sunt cele care lanseaza tendinte si bifeaza de
    obicei mai toate descoperirile cinematografice ale anului, dar ele
    sunt in acelasi timp si supermarketurile industriei, cu toate
    avantajele si dezavantajele. Or, uneori iti place sa mai dai o fuga
    si la piata.


    Si atunci apar (sau ar trebui sa apara) festivalurile mici. Nu
    numai ca acestea ofera un fel de rezumat al longevivilor campioni
    din orasele enumerate mai sus (lucru bun, pentru ca e foarte greu
    sa descoperi 300 de filme bune pe an, iar printre titluri se
    strecoara zeci si zeci de filme – motiv de pierdere de vreme), dar
    vin si la pachet cu altfel de experiente, imposibile intr-un
    festival mare, unde mai putin de patru proiectii pe zi induc o
    stare de vinovatie susceptibila sa te tranteasca urgent pe
    canapeaua unui psihoterapeut.


    Bineinteles, lucrurile devin si mai interesante cand esti
    invitat in juriul unui astfel de festival, pentru ca organizatorii
    – mai ales daca sunt la fel de ospitalieri ca sarbii – insista sa
    te si plimbe sau distreze, fara a exagera cu numarul de pelicule
    ingurgitate zilnic.


    Un astfel de exemplu este micul festival de film european de la
    Palic (vreo 50 de filme proiectate in sapte zile, spre deosebire de
    apreciatul nostru TIFF, unde in zece zile ai putea vedea vreo 250),
    singurul festival exclusiv european din lume.

    Palic, o mica statiune de pe malul unui mare lac, se afla in
    nordul extrem al Serbiei, la o distanta egala (doua ore cu masina,
    pe drumuri mai bune decat in Romania) de Budapesta si Belgrad.

    Cel mai apropiat oras ca distanta este Subotica, un fel de
    Timisoara a Serbiei, cu cateva bulevarde pietonale foarte
    linistite, un mastodont de primarie cu clopotnita (de la distanta
    pare a fi o biserica, de unde si un serios soc cand observi, de la
    aceeasi distanta, logoul McDonald’s pe colt, la parter), frumoasa
    arhitectura art nouveau, biserici crapate (nu de la razboi!) si un
    aer calm, de parca oraselul s-ar afla intr-o luminoasa si eterna
    toamna.

    Aerul calm devine si mai calm la opt kilometri mai departe, la
    Palic, veche statiune aflata intr-o padure seculara. Singurul
    defect? Nu poti inota in lacul cu o suprafata de 4 kilometri
    patrati, a carui apa are nevoie de vreo 25 de milioane de euro
    pentru a fi curatata (printre altele, zic localnicii, si de cateva
    bombe aruncate in zona prin ’99). Dar aici este si o frumoasa scena
    de vara, cu un cinematograf in aer liber, pe al carui ecran au
    putut fi vazute filmele din competitie (printre ele si “Medalia de
    onoare” al lui Calin Netzer), la adapost de atacurile furibunde ale
    tantarilor, cu ajutorul unor servetele imbibate cu un lichid-minune
    si impartite de niste “zane”.

    Aici am revazut, la sase luni dupa Berlinul din februarie, cel
    mai bun film savurat in 2010: extraordinarul “Cum mi-am petrecut
    sfarsitul verii” (rebotezat “How I Ended the End of the Summer”,
    din cauza unei greseli din catalog, in TOATE materialele
    festivalului, inclusiv programul) al rusului Alexei Popogrebsky, cu
    care nimanui nu i-a fost greu sa ciocneasca un pahar de “rachie”
    (tuica, adica, pe care sarbii o prepara, ca si romanii, cam din
    orice creste in livada) dupa proiectie sau dupa ceremonia de gala,
    unde i s-a inmanat si trofeul cel mare, Turnul de Aur.

    Acesta e si marele avantaj al unui festival mic: traseele
    exclusiviste ale vedetelor nu mai par la ani-lumina distanta ca la
    Venetia, de exemplu, unde metrul care te desparte de starurile de
    pe covorul rosu capata o largime fantastica, iar contactul cu
    creatorul este redus la amabile si anoste conferinte de presa. La
    Palic, granitele dintre regizori, jurnalisti si public nici macar
    nu erau trasate, prin urmare o discutie cu un regizor premiat la
    Berlin sau cvasi-nominalizat la Oscar se putea petrece cat ai clipi
    din ochi.

    Cititi articolul integral in editia tiparita a revistei
    BUSINESS Magazin.