Intors de la Bruxelles, la sfarsitul lui martie, presedintele
Traian Basescu dadea o veste care, exact dupa cum se asteptase, a
ramas putin comentata: Romania era printre cele sase tari din afara
zonei euro care tocmai au aderat, alaturi de cele 16 ale eurozonei,
la noul Pact Euro Plus, sau Pactul pentru Competitivitate, sau
Pactul pentru Euro, cum avea sa i se spuna ulterior. Noul
aranjament era destinat sa inlocuiasca Pactul de Stabilitate si
Crestere in UE, care a esuat atat de lamentabil in actuala criza
din zona euro, din cauza tendintei spre risipa a guvernelor, care
s-au bazat ca perioada de crestere economica dinainte de criza le
va furniza mereu suficienti bani de cheltuiala.
“Trebuie create niste mecanisme de alerta timpurie, de exemplu
mecanisme care sa avertizeze apropierea sau tendintele de a se
intra intr-o perioada de instabilitate financiara”, spunea
presedintele Basescu. Si trebuie creata si “capacitatea de
interventie rapida a guvernelor atunci cand se pune problema
aparitiei unor elemente de alerta timpurie legata de o eventuala
instabilitate financiara care s-ar prefigura”.
Zis si facut. Pactul pentru Euro, care urmeaza sa fie semnat
oficial de statele participante la sfarsitul acestei luni, impune
doua parghii: pe de o parte, masuri mult mai stricte de disciplina
fiscala care sa garanteze respectarea celor doua tinte din Tratatul
de la Maastricht, stabilite in 1992 (adica un deficit bugetar de
pana la 3% din PIB si o datorie publica de pana la 60% din PIB) si
masuri de crestere a competitivitatii, prin ajustarea costului
muncii la productivitate, reducerea birocratiei si masuri de
stimulare a ocuparii fortei de munca.
Textul Pactului, asa cum a fost adoptat la sfarsitul lunii
martie de Consiliul Europei, cere statelor membre sa fixeze in
legislatia nationala reguli de disciplina bugetara, asa cum crede
fiecare dintre ele ca e mai bine: fie prin constitutie, fie prin
legislatia fiscala, fie impunand o regula privind datoria publica
(asa cum a facut Polonia de ani buni, stabilind ca statul nu se
poate indatora la un nivel de peste doua treimi din PIB), fie
impunand reguli legate de deficitul bugetar sau de destinatia
cheltuielilor de la bugetul de stat si a celor regionale.
Presedintele Basescu, prin proiectul de revizuire a
Constitutiei, propune cele mai tari constrangeri posibile:
includerea ca atare in Constitutie a ambelor tinte de la Maastricht
(deficit de cel mult 3% si datorie de cel mult 60% din PIB), la
care adauga si regula ca statul nu se mai poate imprumuta decat
pentru investitii, nu si pentru plata salariilor si a pensiilor.
Intentii similare a anuntat recent si premierul bulgar Simeon
Djankov, care a propus limitarea prin constitutie a deficitului la
2% din PIB, a cheltuielilor la 40% din PIB si introducerea unei
majoritati obligatorii de doua treimi dintre parlamentari pentru a
se putea aproba modificari ale impozitelor directe (cu scopul de a
evita astfel un posibil vot care sa schimbe cota unica de 10% cu un
sistem progresiv de impozitare). Presedintele Gheorghi Parvanov a
respins insa amendamentele la constitutie, fiind mai curand adeptul
unei limitari a indatorarii statului, nu a cheltuielilor.
Sunt potrivite pentru noi cele doua constrangeri propuse de
presedintele Basescu? Cea privind datoria publica este potrivita,
considera Nicolaie Alexandru Chidesciuc, economistul-sef al ING
Bank Romania, insa nu si cea privind deficitul bugetar, amintind ca
pana si Tratatul de la Maastricht permite devieri temporare de la
limita de 3% din PIB, “intrucat controlul strict al acestei limite
este imposibil”. Pe timp de recesiune, cand veniturile bugetului
scad, o depasire a limitei de 3% din PIB pentru deficitul bugetar,
care e constatata cu un inevitabil decalaj de timp de catre
autoritati, ar necesita excedente in lunile urmatoare pentru
echilibrarea situatiei, iar excedentele respective ar insemna
majorari de impozite si taxe si taieri de cheltuieli, “si toate
aplicate rapid”, afirma Chidesciuc. “Aceasta ar afecta cresterea
economiei si mai mult, fara a reusi sa fie insa de folos pentru
incadrarea in limita de 3%”, afirma economistul. In realitate,
pentru a combate o criza ar fi necesare nu masuri prociclice, cum e
limitarea deficitului, ci masuri anticiclice, cum e majorarea
cheltuielilor, dar aceasta ar fi imposibila daca exista o limita de
deficit fixata prin constitutie.
Pentru situatia inversa, adica ce s-ar intampla cu limita de
deficit pe timp de boom economic, avem exemplul evocat recent de
guvernatorul BNR. “Politicienii nu erau ingrijorati in perioada
2006-2008 de deficitul bugetar, pentru ca erau convinsi ca
deficitul era mic; ei se uitau la deficite calculate folosind
definitia cash a deficitului sectorului public, nu la deficitul
structural”, a spus Isarescu. Deficitul structural, care rezulta
din genul de politici practicate de un guvern (cat de mare e
sectorul de stat, ce cheltuieli sociale sunt, cum arata sistemul
de pensii), este deficitul cash (nominal, efectiv sau primar) din
care se scad componentele ce depind de influenta ciclurilor
economice si care duc fie la supraincalzire economica urmata de
criza, daca economia este pe crestere, fie fac ca economia sa se
gatuie, in perioade de recesiune.
Conform Consiliului Fiscal, in 2005 Romania avea un deficit bugetar
de 0,1%, dar un deficit structural de 2,3% din PIB; acesta este si
motivul pentru care guvernul Tariceanu a respins cererea FMI de a
majora TVA pentru a compensa dezechilibrul ce se zarea deja la
orizont. Guvernul Tariceanu a rupt acordul cu FMI, s-a uitat mai
departe la deficitul bugetar primar, care a fost de 1,4% in 2006 si
de 1,8% in 2007, in timp ce deficitul structural a crescut in
aceiasi ani la 4,4%, respectiv 5,1% din PIB, pentru a ajunge la
8,9% din PIB in 2008. Acela a fost primul an in care dezechilibrul
acumulat in tacere la nivel structural s-a reflectat, in sfarsit,
si in cifra deficitului primar, care a atins 5% din PIB.
“Prociclicitatea politicii fiscal bugetare in perioada precriza a
epuizat spatiul fiscal necesar pentru stimularea economiei in
perioada de recesiune”, a comentat Ionut Dumitru, presedintele
Consiliului Fiscal.
Economistul-sef al ING Bank ar recomanda mai curand, in locul unei
tinte fixe de deficit primar, reglementari privind deficitul fiscal
structural, asa cum au tari precum Chile sau Norvegia. Acolo unde
sunt folosite, aceste reglementari au un triplu scop: de a oferi
flexibilitate mai mare politicii de cheltuieli, spre a o impiedica
sa devina prociclica, de a estima mai realist cum sta economia
(capacitatea de reducere a deficitului structural a fost calificata
in repetate randuri de FMI si BNR drept adevarata masura a
sanatatii unei economii) si de a proteja economia de influentele cu
cea mai mare volatilitate, cum sunt in cazul Norvegiei sau al
statului Chile veniturile din petrol.
Reperul deficitului structural este deja folosit in documentele
Comisiei Europene sau, la noi, ale Consiliului Fiscal, iar la el se
refera toate conditiile si propunerile cunoscute sub cliseul
“reforma structurala”. O modificare a legislatiei in sensul
Pactului pentru Euro ar trebui deci sa rezolve ceea ce Ionut
Dumitru definea drept “principala provocare a politicii
fiscal-bugetare in Romania: aceea de a reduce deficitul bugetar
structural, concomitent cu crearea de spatiu fiscal pentru
cheltuieli publice de investitii si cu asigurarea sustenabilitatii
finantelor publice pe termen lung, din perspectiva procesului
inevitabil de imbatranire a populatiei”.