BusinessMagazin

Tag: OUT-AND-AWAY

  • Nu ai bani, dar cu toate acestea îţi place să călătoreşti în locuri scumpe? Vezi cum poţi merge într-unul dintre cele mai luxoase locuri de pe pământ cu bani puţini – GALERIE FOTO

    Deşi atrage de la an la an un număr tot mai mare de turişti şi expaţi deopotrivă, Dubaiul este privit în continuare cu reticenţă de mulţi, care îl consideră prea îndepărtat, prea scump şi prea greu de vizitat pe cont propriu. Lucrurile nu stau însă deloc aşa.

    Un oraş al recordurilor şi al luxului, Dubaiul reprezintă o alternativă ideală la city break-urile de prin Europa, mai ales în sezonul rece, când Bătrânul Continent e încă acoperit de zăpadă şi scuturat de ploi şi vânturi reci.

    Tot pentru a scăpa de temperaturile scăzute am ales şi eu să îl vizitez, în urmă cu un an, la final de aprilie. Cu toate că, în primă instanţă, din cauza preţurilor piperate al biletelor de avion am fost cât pe ce să renunţ la a-mi petrece Paştele în Emirate, după un scurt research am găsit alternativa ideală: plecare de pe aeroportul din Sofia (110 euro/persoană zborul dus-întors – de reţinut că asta era înainte de explozia preţurilor), unde am ajuns cu maşina, dar spre care există acum zboruri low-cost extrem de accesibile, chiar şi la 25 de euro dus-întors.

    Am ajuns în Sofia în miez de noapte, în seara dinaintea călătoriei, iar dimineaţa, când am deschis ochii trezită de alarma telefonului, am avut parte de un spectacol feeric şi cât se poate de neaşteptat: în faţa ferestrei, muntele Vitoşa, la poalele căruia se întinde capitala vecină, fusese îmbrăcat într-un strat gros de zăpadă, iar afară încă ningea ca în poveşti, deşi în câteva zile urma să intrăm deja în luna mai.

    Condiţiile meteo i-au luat pe nepregătite şi pe operatorii aerieni, aşa că decolarea avionului nostru a avut o întârziere de peste o oră. Cu gecile subţiri de primăvară, sub care dârdâiam incontrolabil, am plecat în viteză spre ţările calde. Unde ne aştepta o vreme toridă, cu vreo 35 de grade în termometre.

    Pentru că aveam doar patru zile la dispoziţie şi trecuse mult timp de la ultima vizită pe malul mării, ardeam de nerăbdare nu doar să explorăm oraşul, dar şi să ne răsfăţăm cu o zi la plajă. Şi le-am făcut pe amândouă, cu vârf şi îndesat. Ce poţi face timp de patru zile în Dubai?

    Ştiaţi că?

    Œ Românii nu au nevoie de viză pentru a vizita Emiratele;

     Dubaiul deţine cele mai multe recorduri mondiale;

    Ž Astăzi unul dintre cele mai opulente oraşe din lume, în urmă cu 200 de ani Dubaiul era doar un sat de pescari.

    Cu nisipul „de-acasă”

    Luând în calcul soarele dogoritor de la orele dimineţii, am renunţat rapid la ideea de a ne începe peregrinarea prin capitala Emiratelor în prima parte a zilei, luând în schimb calea plajei. Am ales la întâmplare, şi foarte inspirat, plaja publică, pustie şi artificială Jumeirah, „tapetată” cu nisip alb, transportat din deşertul Dubai. Am rămas aici preţ de câteva ore, pentru a testa apele calde ale Golfului Persic. În ciuda zvonurilor auzite înainte de sosire, nu a fost nicio problemă în a ne bucura de soare în costum de baie, deşi nu ne aflam pe o plajă privată. Dacă în prima zi am profitat de umbra unui palmier răzleţ, în cea de-a doua vizită pe malul mării aveam să închiriem un şezlong, deloc ieftin, însă imperios necesar pentru temperaturile de afară: în jur de 70 de lei fiecare, cu umbrela adiacentă.

    În apropierea aceleiaşi plaje am avut norocul de a da peste un Filli – un lanţ local de fast-food-uri cu mâncare delicioasă, pe care îl descoperisem încă din seara sosirii, în apropiere de hotel, şi unde am descoperit cel mai gustos milkshake cu fistic testat vreodată.

    La mică depărtare se profila suplu, dar ascuns parţial de un alt hotel în construcţie, faimosul Burj al-Arab, singurul hotel de şapte stele din lume, în care vă puteţi caza pentru „modesta” sumă de 6.000-10.000 de lei pe noapte.

    La această primă vizită ne-am cazat la Flora al Barsha, un hotel de patru stele, unde o cameră dublă imensă, cu mic dejun inclus şi transport gratuit la plajă costa 52 de euro (anul acesta preţul a crescut, şi se situează între 65-135 de euro/noapte). Amplasat în vecinătatea mallului Emirates – cel mai mare din lume, dar şi în apropierea staţiei de metrou – după părerea mea un „must” când ajungi în Dubai, a reprezentat o alegere cât se poate de inspirată. Asta spre deosebire de cazarea aleasă în cea de-a doua vizită – un hotel situat în cartierul Deira, pe care vă recomand să îl evitaţi ca zonă de înnoptare.Turism la înălţime

    Pe la amiază ne-am făcut curaj să luăm oraşul la pas. În Dubai, aproape totul este la înălţime, la propriu şi la figurat. La înălţimea aşteptărilor, dar şi la înălţimi ameţitoare deasupra solului, fie că vorbim de atotcunoscuta Burj Khalifa, cea mai înaltă clădire din lume, ori la terenul de tenis – helipad situat, şi el, la cea mai mare înălţime de pe glob, unde au venit să facă schimb de mingi, la un amical, Federer şi Agassi. Cu „înălţimea sa”, Burj Khalifa, ne-am început şi noi seria de obiective vizitate, nu înainte de a străbate imensul Dubai Mall, prin care ajungeai, inevitabil, dacă alegeai metroul ca mijloc de transport. Calea de acces în mall era înţesată cu mici magazine în care erai invitat zgomotos, ca în bazarele turceşti, să testezi parfumuri sau să probezi haine tradiţionale. După ce scăpai de hărţuiala vânzătorilor de pe acest „culoar de tranzit”, odată ajuns în giganticul complex, începeai să descoperi adevăratul paradis al pasionaţilor de shopping. Dacă magazinele erau amenajate în cel mai încântător şi atractiv mod cu putinţă, îmbiindu-te să intri şi să faci cumpărături până atingi limita cardului de credit – ispită în faţa căreia am reuşit să nu cedăm, cele care m-au frapat cu adevărat au fost toaletele, căci, spre deosebire de cele întâlnite în mod obişnuit într-un centru comercial, acestea arătau ca ale unui hotel de 5 stele, de la finisaje la odorizante şi prosoapele pentru mâini.

    Tot în Dubai Mall se găseşte şi uriaşul aquarium, pe care cei care nu doresc să plătească bilet îl pot admira, parţial, gratuit. Pe cât de fascinantă pentru copii şi adulţi deopotrivă, pe atât de ingrată este însă această atracţie, dacă e să luăm în calcul faptul că, în loc să se bucure de infinitul oceanului, zeci de specii sunt ţinute captive spre deliciul vizitatorilor.

    Odată ce am reuşit să ieşim din furnicarul de oameni veniţi la cumpărături, am intrat într-altul, mult mai compact: în piaţeta în care străpunge cerul Burj Khalifa, faimosul obiectiv fusese „asediat” de turişti din toate colţurile lumii, care îşi îndreptaseră ca o mare de zombie camerele telefoanelor spre monstrul de sticlă.

    Cu întârziere, din pricina Ramadanului, într-un final a început şi spectacolul fântânilor muzicale, şi el cel mai mare din lume, care ne-a cucerit pe deplin. Timp de jumătate de oră, multe ore la rând, am aşteptat cuminţi cele doar cinci minute de cântec şi dans, ba melodii cunoscute, ba ritmuri arăbeşti, difuzate alternativ.

    Ultima sesiune a avut loc la 23:30, după care ne-am retras la o terasă situată în apropiere, care oferea o privelişte cuprinzătoare asupra turnului luminat, dar şi un meniu cu preţuri cât se poate de accesibile pentru locaţia şi oraşul în care ne aflam. De pildă, o limonadă costa 35 de lei, iar o porţie de paste cu fructe de mare, 60.

    Unde bem o bere rece în Dubai

    Următoarea zi am luat monorailul (cost: circa 5 euro) şi ne-am îndreptat spre Palm Jumeirah, celebra insulă în formă de palmier, având ca destinaţie finală Atlantis, unul dintre cele mai iconice hoteluri ale Dubaiului. După un drum de câteva staţii – la înălţime, cum altfel – în care am stat cu ochii căscaţi de-o parte şi de alta a vagonului, având o privelişte 360, am coborât la „poalele” impunătorului hotel. După o plimbare pe promenada din faţa clădirii, toropiţi de căldură ne-am întors pentru o bere rece. Am intrat în Wavehouse, un bar din incinta Atlantis, care a fost o supriză extrem de plăcută, deopotrivă ca atmosferă şi servicii. Cu titlu de exemplu, pentru a vă face o idee, pe meniul actual postat pe site-ul locaţiei, în prezent o pizza are un cost de 20-25 de euro, o porţie de fish & chips, 28, una de coaste de porc (şi nu sunt multe locaţii care servesc preparate din carne de porc), 32 de euro, iar pastele carbonara, 21. Drumul de întoarcere l-am străbătut, parţial, la pas, pe aleile perfect trasate şi încadrate de palmieri, unde doar cu multe milioane în cont îţi poţi permite o reşedinţă. Seara ne-am petrecut-o departe de centrul oraşului, la Global Village, un amalgam kitchos de miniorăşele construite după specificul unui număr mare de ţări, având machetate cele mai cunoscute obiective, de la Turnul Eiffel la Big Ban şi tot aşa. În acest mare bazar găseai de toate, de peste tot, atât ca experienţe culinare, cât şi ca activităţi: într-un loc se vindeau covoare persane, în altul baclavale, puţin mai încolo te puteai da în rollercoaster sau în bărcuţe, iar dacă ţi-era poftă, găseai vată pe băţ, clătite, wurşti, îngheţată şi câte şi mai câte. Iar preţul de intrare era unul modic, de circa 10 lei.

    O altă faţă a Dubaiului

    În cea de-a treia zi a sejurului ne-am îndreptat către cartierul Al Fahidi, centrul „vechi” al oraşului. Cu o istorie scurtă, care începe în secolul 18, cu un mic orăşel de pescari, Dubaiul nu are prea multe de arătat dacă ne raportăm la trecut. Cu toate acestea, zona tradiţională a oraşului oferă o plimbare plăcută printre casele ce se vor îmbătrânite de timp, dar care, la o analiză mai atentă, par „fabricate” astfel pentru a salva aparenţele. Câteva buticuri cu obiecte artizanale, o moschee îngălbenită (dar nu de vreme) şi micile terase cu privelişte spre Dubai Creek (râul ce traversează oraşul) oferă însă o experienţă plăcută pentru turişti.

    La o scurtă plimbare cu o barcă numită abra peste râu ajungi în Deira, unde descoperi, frapant, o altă faţă a Dubaiului. Aici, mizeria şi haosul sunt la ele acasă. Tomberoanele de gunoi dau pe-afară, mirosurile devin, în lunile de vară, insuportabile (după cum aveam să aflăm la a doua vizită în Emirate, în timpul unei scurte escale), iar gândacii îşi fac de cap pe pereţii teraselor. Şi tot acasă e acest cartier pentru muncitorii de toate naţionalităţile, inclusiv pentru localnicii mai puţin norocoşi, pentru care luxul e doar un tablou pe care îl admiră de la distanţă sau la care iau parte doar construindu-l cu propriile mâini, pe şantiere.

    Pe înserate am urcat la rooftopul hotelului Address, unde puteam cina însă doar cu rezervare. Atât ziua, cât şi pe timpul nopţii barul şi infinity-poolul deopotrivă sunt o experienţă pe cinste, pentru care trebuie să scoateţi din buzunare de la câteva zeci la câteva sute de euro, după caz.

    Impresii de final

    Pentru că scopul călătoriei nu era neapărat acela de a bifa toate obiectivele oraşului, ci mai degrabă de a ne relaxa, în ultima zi am rămas la plajă, iar spre seară ne-am îndreptat spre JBR Beach, de unde am putut admira, în zare, Ain Dubai…cea mai mare şi mai înaltă roată din lume. Spre deosebire de liniştea şi curăţenia de pe Jumeirah, plaja de aici era înţesată de oameni şi nu aş recomanda-o pentru băile de soare pe care le oferă Dubaiul. La plecare ne-am oprit la un restaurant georgian din apropiere, Old Tbilisi, unde am avut parte de cea mai delicioasă masă a întregului sejur. Ojakhuri (preparat tradiţional cu carne prăjită şi cartofi) e demenţial, iar pâinicile de casă sunt, de asemenea, de neratat! Preţurile sunt medii – preparatul despre care vă vorbeam costă în jur de 75 de lei, un ice tea, circa 25 de lei, iar o sticlă de soft drink, cam 20.

    Am ratat multe obiective în Dubai, de la colorata Miracle Garden la futuristicul Museum of the future, unde nu am mai găsit sloturi orare disponibile pentru o vizită, sau The Frame. Pe ultimele le-am văzut însă în treacăt, iar muzeul l-am inclus pe lista obligatorie pentru o vizită viitoare. Rămân, de asemenea, numeroase activităţi: plimbare cu ATV-urile în deşert, cea mai lungă tiroliană urbană, o vizită în Abu Dhabi, capitala Emiratelor (dacă nu vreţi să îi dedicaţi un sejur separat), o zi petrecută la spectaculoasele infinity pooluri şi multe altele, după preferinţele şi bugetul fiecăruia.

    Cert este că, dincolo de preconcepţiile multora şi chiar şi în contextul în care preţurile biletelor de avion – şi nu numai – au explodat, Dubaiul rămâne o destinaţie accesibilă chiar şi pentru cei care dispun doar de un buget mediu şi reprezintă o opţiune ideală pentru o excursie de câteva zile în lunile de iarnă-primăvară, pentru a scăpa de temperaturile mici din România. Iar o vacanţă pe cont propriu implică doar o minimă organizare, aşa că nu vă simţiţi „legaţi” de ofertele agenţiilor de turism, căci Dubaiul e un loc sigur şi are de toate pentru toţi. Şi ce nu are încă probabil că se construieşte acum.   ■

    Tips & TrickS Dubai:

     Dacă nu vi se oferă, cereţi cartela gratuită cu internet (1 Gb) pe care autorităţile o asigură turiştilor în aeroport, la controlul paşapoartelor, valabilă 24 de ore;

     Rezervaţi o cazare în apropierea liniei roşii/negre de metrou;

     Dacă sunteţi un grup de patru persoane, pe distanţe mici înlocuiţi autobuzul cu taxiul, căci costul final va fi unul similar;

     Cumpăraţi alcool din Duty Free-ul aeroportului. În orice alt loc este foarte scump;

     Dacă biletele de avion sunt prea scumpe în perioada dorită, căutaţi rute alternative pentru a ajunge în Dubai (plecare din Sofia sau Belgrad/aterizare în Abu Dhabi Ă transfer spre Dubai)

     Evitaţi, pe cât posibil, perioada Ramadanului şi excludeţi complet sejururile în lunile de vară, deoarece temperaturile extreme fac vizitele turistice de nesuportat;

     Faceţi rezervări înainte de a pleca în vacanţă pentru restaurantele/obiectivele dorite, căci e posibil să nu mai găsiţi sloturi/locuri libere;

     Spectacolul oferit de fântânile muzicale are un program fix, care suferă modificări pe durata Ramadanului;

     Ţineţi mereu o eşarfă/un hanorac la îndemână, deoarece între aerul condiţionat din autobuze/malluri/taxiuri şi căldura de afară există o prăpastie termică uriaşă;

     Nu în ultimul rând…testaţi milkshake-ul cu fistic de la Filli!

  • Cum poţi merge într-unul dintre cele mai luxoase locuri de pe pământ cu bani puţini – GALERIE FOTO

    Deşi atrage de la an la an un număr tot mai mare de turişti şi expaţi deopotrivă, Dubaiul este privit în continuare cu reticenţă de mulţi, care îl consideră prea îndepărtat, prea scump şi prea greu de vizitat pe cont propriu. Lucrurile nu stau însă deloc aşa.

    Un oraş al recordurilor şi al luxului, Dubaiul reprezintă o alternativă ideală la city break-urile de prin Europa, mai ales în sezonul rece, când Bătrânul Continent e încă acoperit de zăpadă şi scuturat de ploi şi vânturi reci.

    Tot pentru a scăpa de temperaturile scăzute am ales şi eu să îl vizitez, în urmă cu un an, la final de aprilie. Cu toate că, în primă instanţă, din cauza preţurilor piperate al biletelor de avion am fost cât pe ce să renunţ la a-mi petrece Paştele în Emirate, după un scurt research am găsit alternativa ideală: plecare de pe aeroportul din Sofia (110 euro/persoană zborul dus-întors – de reţinut că asta era înainte de explozia preţurilor), unde am ajuns cu maşina, dar spre care există acum zboruri low-cost extrem de accesibile, chiar şi la 25 de euro dus-întors.

    Am ajuns în Sofia în miez de noapte, în seara dinaintea călătoriei, iar dimineaţa, când am deschis ochii trezită de alarma telefonului, am avut parte de un spectacol feeric şi cât se poate de neaşteptat: în faţa ferestrei, muntele Vitoşa, la poalele căruia se întinde capitala vecină, fusese îmbrăcat într-un strat gros de zăpadă, iar afară încă ningea ca în poveşti, deşi în câteva zile urma să intrăm deja în luna mai.

    Condiţiile meteo i-au luat pe nepregătite şi pe operatorii aerieni, aşa că decolarea avionului nostru a avut o întârziere de peste o oră. Cu gecile subţiri de primăvară, sub care dârdâiam incontrolabil, am plecat în viteză spre ţările calde. Unde ne aştepta o vreme toridă, cu vreo 35 de grade în termometre.

    Pentru că aveam doar patru zile la dispoziţie şi trecuse mult timp de la ultima vizită pe malul mării, ardeam de nerăbdare nu doar să explorăm oraşul, dar şi să ne răsfăţăm cu o zi la plajă. Şi le-am făcut pe amândouă, cu vârf şi îndesat. Ce poţi face timp de patru zile în Dubai?

    Ştiaţi că?

    Œ Românii nu au nevoie de viză pentru a vizita Emiratele;

     Dubaiul deţine cele mai multe recorduri mondiale;

    Ž Astăzi unul dintre cele mai opulente oraşe din lume, în urmă cu 200 de ani Dubaiul era doar un sat de pescari.

    Cu nisipul „de-acasă”

    Luând în calcul soarele dogoritor de la orele dimineţii, am renunţat rapid la ideea de a ne începe peregrinarea prin capitala Emiratelor în prima parte a zilei, luând în schimb calea plajei. Am ales la întâmplare, şi foarte inspirat, plaja publică, pustie şi artificială Jumeirah, „tapetată” cu nisip alb, transportat din deşertul Dubai. Am rămas aici preţ de câteva ore, pentru a testa apele calde ale Golfului Persic. În ciuda zvonurilor auzite înainte de sosire, nu a fost nicio problemă în a ne bucura de soare în costum de baie, deşi nu ne aflam pe o plajă privată. Dacă în prima zi am profitat de umbra unui palmier răzleţ, în cea de-a doua vizită pe malul mării aveam să închiriem un şezlong, deloc ieftin, însă imperios necesar pentru temperaturile de afară: în jur de 70 de lei fiecare, cu umbrela adiacentă.

    În apropierea aceleiaşi plaje am avut norocul de a da peste un Filli – un lanţ local de fast-food-uri cu mâncare delicioasă, pe care îl descoperisem încă din seara sosirii, în apropiere de hotel, şi unde am descoperit cel mai gustos milkshake cu fistic testat vreodată.

    La mică depărtare se profila suplu, dar ascuns parţial de un alt hotel în construcţie, faimosul Burj al-Arab, singurul hotel de şapte stele din lume, în care vă puteţi caza pentru „modesta” sumă de 6.000-10.000 de lei pe noapte.

    La această primă vizită ne-am cazat la Flora al Barsha, un hotel de patru stele, unde o cameră dublă imensă, cu mic dejun inclus şi transport gratuit la plajă costa 52 de euro (anul acesta preţul a crescut, şi se situează între 65-135 de euro/noapte). Amplasat în vecinătatea mallului Emirates – cel mai mare din lume, dar şi în apropierea staţiei de metrou – după părerea mea un „must” când ajungi în Dubai, a reprezentat o alegere cât se poate de inspirată. Asta spre deosebire de cazarea aleasă în cea de-a doua vizită – un hotel situat în cartierul Deira, pe care vă recomand să îl evitaţi ca zonă de înnoptare.Turism la înălţime

    Pe la amiază ne-am făcut curaj să luăm oraşul la pas. În Dubai, aproape totul este la înălţime, la propriu şi la figurat. La înălţimea aşteptărilor, dar şi la înălţimi ameţitoare deasupra solului, fie că vorbim de atotcunoscuta Burj Khalifa, cea mai înaltă clădire din lume, ori la terenul de tenis – helipad situat, şi el, la cea mai mare înălţime de pe glob, unde au venit să facă schimb de mingi, la un amical, Federer şi Agassi. Cu „înălţimea sa”, Burj Khalifa, ne-am început şi noi seria de obiective vizitate, nu înainte de a străbate imensul Dubai Mall, prin care ajungeai, inevitabil, dacă alegeai metroul ca mijloc de transport. Calea de acces în mall era înţesată cu mici magazine în care erai invitat zgomotos, ca în bazarele turceşti, să testezi parfumuri sau să probezi haine tradiţionale. După ce scăpai de hărţuiala vânzătorilor de pe acest „culoar de tranzit”, odată ajuns în giganticul complex, începeai să descoperi adevăratul paradis al pasionaţilor de shopping. Dacă magazinele erau amenajate în cel mai încântător şi atractiv mod cu putinţă, îmbiindu-te să intri şi să faci cumpărături până atingi limita cardului de credit – ispită în faţa căreia am reuşit să nu cedăm, cele care m-au frapat cu adevărat au fost toaletele, căci, spre deosebire de cele întâlnite în mod obişnuit într-un centru comercial, acestea arătau ca ale unui hotel de 5 stele, de la finisaje la odorizante şi prosoapele pentru mâini.

    Tot în Dubai Mall se găseşte şi uriaşul aquarium, pe care cei care nu doresc să plătească bilet îl pot admira, parţial, gratuit. Pe cât de fascinantă pentru copii şi adulţi deopotrivă, pe atât de ingrată este însă această atracţie, dacă e să luăm în calcul faptul că, în loc să se bucure de infinitul oceanului, zeci de specii sunt ţinute captive spre deliciul vizitatorilor.

    Odată ce am reuşit să ieşim din furnicarul de oameni veniţi la cumpărături, am intrat într-altul, mult mai compact: în piaţeta în care străpunge cerul Burj Khalifa, faimosul obiectiv fusese „asediat” de turişti din toate colţurile lumii, care îşi îndreptaseră ca o mare de zombie camerele telefoanelor spre monstrul de sticlă.

    Cu întârziere, din pricina Ramadanului, într-un final a început şi spectacolul fântânilor muzicale, şi el cel mai mare din lume, care ne-a cucerit pe deplin. Timp de jumătate de oră, multe ore la rând, am aşteptat cuminţi cele doar cinci minute de cântec şi dans, ba melodii cunoscute, ba ritmuri arăbeşti, difuzate alternativ.

    Ultima sesiune a avut loc la 23:30, după care ne-am retras la o terasă situată în apropiere, care oferea o privelişte cuprinzătoare asupra turnului luminat, dar şi un meniu cu preţuri cât se poate de accesibile pentru locaţia şi oraşul în care ne aflam. De pildă, o limonadă costa 35 de lei, iar o porţie de paste cu fructe de mare, 60.

    Unde bem o bere rece în Dubai

    Următoarea zi am luat monorailul (cost: circa 5 euro) şi ne-am îndreptat spre Palm Jumeirah, celebra insulă în formă de palmier, având ca destinaţie finală Atlantis, unul dintre cele mai iconice hoteluri ale Dubaiului. După un drum de câteva staţii – la înălţime, cum altfel – în care am stat cu ochii căscaţi de-o parte şi de alta a vagonului, având o privelişte 360, am coborât la „poalele” impunătorului hotel. După o plimbare pe promenada din faţa clădirii, toropiţi de căldură ne-am întors pentru o bere rece. Am intrat în Wavehouse, un bar din incinta Atlantis, care a fost o supriză extrem de plăcută, deopotrivă ca atmosferă şi servicii. Cu titlu de exemplu, pentru a vă face o idee, pe meniul actual postat pe site-ul locaţiei, în prezent o pizza are un cost de 20-25 de euro, o porţie de fish & chips, 28, una de coaste de porc (şi nu sunt multe locaţii care servesc preparate din carne de porc), 32 de euro, iar pastele carbonara, 21. Drumul de întoarcere l-am străbătut, parţial, la pas, pe aleile perfect trasate şi încadrate de palmieri, unde doar cu multe milioane în cont îţi poţi permite o reşedinţă. Seara ne-am petrecut-o departe de centrul oraşului, la Global Village, un amalgam kitchos de miniorăşele construite după specificul unui număr mare de ţări, având machetate cele mai cunoscute obiective, de la Turnul Eiffel la Big Ban şi tot aşa. În acest mare bazar găseai de toate, de peste tot, atât ca experienţe culinare, cât şi ca activităţi: într-un loc se vindeau covoare persane, în altul baclavale, puţin mai încolo te puteai da în rollercoaster sau în bărcuţe, iar dacă ţi-era poftă, găseai vată pe băţ, clătite, wurşti, îngheţată şi câte şi mai câte. Iar preţul de intrare era unul modic, de circa 10 lei.

    O altă faţă a Dubaiului

    În cea de-a treia zi a sejurului ne-am îndreptat către cartierul Al Fahidi, centrul „vechi” al oraşului. Cu o istorie scurtă, care începe în secolul 18, cu un mic orăşel de pescari, Dubaiul nu are prea multe de arătat dacă ne raportăm la trecut. Cu toate acestea, zona tradiţională a oraşului oferă o plimbare plăcută printre casele ce se vor îmbătrânite de timp, dar care, la o analiză mai atentă, par „fabricate” astfel pentru a salva aparenţele. Câteva buticuri cu obiecte artizanale, o moschee îngălbenită (dar nu de vreme) şi micile terase cu privelişte spre Dubai Creek (râul ce traversează oraşul) oferă însă o experienţă plăcută pentru turişti.

    La o scurtă plimbare cu o barcă numită abra peste râu ajungi în Deira, unde descoperi, frapant, o altă faţă a Dubaiului. Aici, mizeria şi haosul sunt la ele acasă. Tomberoanele de gunoi dau pe-afară, mirosurile devin, în lunile de vară, insuportabile (după cum aveam să aflăm la a doua vizită în Emirate, în timpul unei scurte escale), iar gândacii îşi fac de cap pe pereţii teraselor. Şi tot acasă e acest cartier pentru muncitorii de toate naţionalităţile, inclusiv pentru localnicii mai puţin norocoşi, pentru care luxul e doar un tablou pe care îl admiră de la distanţă sau la care iau parte doar construindu-l cu propriile mâini, pe şantiere.

    Pe înserate am urcat la rooftopul hotelului Address, unde puteam cina însă doar cu rezervare. Atât ziua, cât şi pe timpul nopţii barul şi infinity-poolul deopotrivă sunt o experienţă pe cinste, pentru care trebuie să scoateţi din buzunare de la câteva zeci la câteva sute de euro, după caz.

    Impresii de final

    Pentru că scopul călătoriei nu era neapărat acela de a bifa toate obiectivele oraşului, ci mai degrabă de a ne relaxa, în ultima zi am rămas la plajă, iar spre seară ne-am îndreptat spre JBR Beach, de unde am putut admira, în zare, Ain Dubai…cea mai mare şi mai înaltă roată din lume. Spre deosebire de liniştea şi curăţenia de pe Jumeirah, plaja de aici era înţesată de oameni şi nu aş recomanda-o pentru băile de soare pe care le oferă Dubaiul. La plecare ne-am oprit la un restaurant georgian din apropiere, Old Tbilisi, unde am avut parte de cea mai delicioasă masă a întregului sejur. Ojakhuri (preparat tradiţional cu carne prăjită şi cartofi) e demenţial, iar pâinicile de casă sunt, de asemenea, de neratat! Preţurile sunt medii – preparatul despre care vă vorbeam costă în jur de 75 de lei, un ice tea, circa 25 de lei, iar o sticlă de soft drink, cam 20.

    Am ratat multe obiective în Dubai, de la colorata Miracle Garden la futuristicul Museum of the future, unde nu am mai găsit sloturi orare disponibile pentru o vizită, sau The Frame. Pe ultimele le-am văzut însă în treacăt, iar muzeul l-am inclus pe lista obligatorie pentru o vizită viitoare. Rămân, de asemenea, numeroase activităţi: plimbare cu ATV-urile în deşert, cea mai lungă tiroliană urbană, o vizită în Abu Dhabi, capitala Emiratelor (dacă nu vreţi să îi dedicaţi un sejur separat), o zi petrecută la spectaculoasele infinity pooluri şi multe altele, după preferinţele şi bugetul fiecăruia.

    Cert este că, dincolo de preconcepţiile multora şi chiar şi în contextul în care preţurile biletelor de avion – şi nu numai – au explodat, Dubaiul rămâne o destinaţie accesibilă chiar şi pentru cei care dispun doar de un buget mediu şi reprezintă o opţiune ideală pentru o excursie de câteva zile în lunile de iarnă-primăvară, pentru a scăpa de temperaturile mici din România. Iar o vacanţă pe cont propriu implică doar o minimă organizare, aşa că nu vă simţiţi „legaţi” de ofertele agenţiilor de turism, căci Dubaiul e un loc sigur şi are de toate pentru toţi. Şi ce nu are încă probabil că se construieşte acum.   ■

    Tips & TrickS Dubai:

     Dacă nu vi se oferă, cereţi cartela gratuită cu internet (1 Gb) pe care autorităţile o asigură turiştilor în aeroport, la controlul paşapoartelor, valabilă 24 de ore;

     Rezervaţi o cazare în apropierea liniei roşii/negre de metrou;

     Dacă sunteţi un grup de patru persoane, pe distanţe mici înlocuiţi autobuzul cu taxiul, căci costul final va fi unul similar;

     Cumpăraţi alcool din Duty Free-ul aeroportului. În orice alt loc este foarte scump;

     Dacă biletele de avion sunt prea scumpe în perioada dorită, căutaţi rute alternative pentru a ajunge în Dubai (plecare din Sofia sau Belgrad/aterizare în Abu Dhabi Ă transfer spre Dubai)

     Evitaţi, pe cât posibil, perioada Ramadanului şi excludeţi complet sejururile în lunile de vară, deoarece temperaturile extreme fac vizitele turistice de nesuportat;

     Faceţi rezervări înainte de a pleca în vacanţă pentru restaurantele/obiectivele dorite, căci e posibil să nu mai găsiţi sloturi/locuri libere;

     Spectacolul oferit de fântânile muzicale are un program fix, care suferă modificări pe durata Ramadanului;

     Ţineţi mereu o eşarfă/un hanorac la îndemână, deoarece între aerul condiţionat din autobuze/malluri/taxiuri şi căldura de afară există o prăpastie termică uriaşă;

     Nu în ultimul rând…testaţi milkshake-ul cu fistic de la Filli!

  • Unde a mai călătorit Business Magazin? Tea O’Clock în mica Indie

    Sri Lanka se afla pe lista mea scurtă de destinaţii de vacanţă de câţiva ani, dar pandemia, protestele violente apărute pe fondul crizei economice şi avertismentele de călătorie emise de MAE mi-au tot amânat vizita în fostul Ceylon, unul dintre cei mai mari exportatori de ceai din lume. Până acum. Iar momentul ales a fost, printr-o întâmplare, ideal, căci a coincis, în miez de primăvară, cu Anul Nou tradiţional sinhalez. Am ciocnit aşadar, în loc de ouă roşii, câte o halbă de bere rece, serbând în aceeaşi săptămână Paştele şi un al doilea Revelion. Pe plajă, sub palmieri.

     

     

    „Where are you from?” a fost întrebarea întâlnită cel mai des în Sri Lanka, indiferent că era pusă de şoferii de tuk-tuk, de gazdele de la cazare, de vânzători ori de ghizii care încercau să îţi vândă un safari. Şi, ca niciodată, răspunsul, „From Romania”, trezea un interes brusc şi o sclipire în ochii lor, dat fiind că mai toată lumea de acolo are acum un prieten, un coleg ori vreo rudă venită să lucreze la noi pentru a le oferi un trai mai bun celor rămaşi acasă. Nu toţi aleg România ca destinaţie de lucru finală. Unii o folosesc ca punte pentru a ajunge în Italia, Marea Britanie sau alte state din vest. Iar mulţi nu reuşesc să ajungă nici până aici, căci costurile pentru obţinerea vizei sunt mari, iar procedurile, complicate. Aşa că pentru mulţi România rămâne doar un vis.

     

    Aurul negru

    Odată ajuns/ă în Sri Lanka înţelegi repede că perspectiva turiştilor e una total diferită de a localnicilor. Îţi mulţumesc modest când le lauzi plajele şi sunt încântaţi când le spui că ai fost într-o provincie sau alta, chiar dacă ei sunt cei care conduc epuizaţi sute de kilometri pentru a te duce de la mare la munte sau invers şi fac eforturi pentru a procura coduri QR suplimentare, care le permit să facă rost de mai mulţi litri de benzină – deloc ieftină pentru nivelul lor de trai –, necesară pentru a-şi rotunji veniturile. Căci în prezent guvernul a impus limite stricte, de 40 de litri/vehicul/săptămână în cazul maşinilor şi de 10 litri în cazul tuk-tukurilor.

    Aşadar, orice metodă de economisire e importantă, şi tocmai de aceea am avut parte de coborâri surpriză cu motorul tuk-tukului oprit pe şoselele şerpuitoare ale drumurilor de munte, dar şi de negocieri îndelungate cu şoferii înscrişi în aplicaţiile de ridesharing, care preluau o cursă doar pentru a te redirecţiona către un prieten sau altul care avea drum înspre oraşul în care voiai să ajungi. „Am patru coduri QR”, ne-a recunoscut unul dintre şoferi, râzând ca un copil pus pe şotii când l-am întrebat cum de a reuşit să facă atât de multe curse în acea săptămână. Mai simplu spus, fiecare se descurcă acolo cum poate. Chiar şi aşa, costul transferurilor între oraşele în care am poposit a fost unul convenabil. Am ales să ne împărţim cele nouă zile de vacanţă în mai multe opriri, iar pentru cele cinci transferuri principale, private, însumând circa 700 de kilometri – făcute pe ruta Colombo Airport-Unawatuna (destinaţie de plajă)-Kataragama (pentru parcul naţional Yala)-Ella (în patria ceaiului)-Mirissa (cea mai celebră staţiune de plajă a Sri Lankăi)-Colombo Airport am plătit, toţi patru, în jur de 230 de euro.

    Ştiaţi că?

    ►Œ Diferenţa de fus orar între România şi Sri Lanka e de 2,5 ore;

    ► Sri Lanka a fost, pe rând, colonie portugheză, olandeză şi britanică;

    ►Ž Până în 1972 a purtat numele de Ceylon;

    ► Datorită formei sale, e supranumită lacrima Indiei;

    ► Aici a luat naştere brandul Lipton.

     

    Pros & Cons Sri Lanka

    +

    Ÿ► drumuri în stare bună

    Ÿ► plaje curate

    Ÿ► nivel acceptabil de limbă engleză în rândul localnicilor

    Ÿ► varietate culinară

    ►Ÿ siguranţă

    –

    ►Ÿ valuri mari în staţiunile sudice

    ►Ÿ preţuri ridicate faţă de alte ţări asiatice

    ►Ÿ lipsa apei calde la majoritatea cazărilor

    ►Ÿ neseriozitatea şoferilor cu privire la timpii de aşteptare

    ►Ÿ lipsa igienei personale

    Când să vizitezi Sri Lanka

    Prima noapte ne-am petrecut-o în staţiunea de plajă Unawatuna, foarte aproape de Galle, un fost oraş colonial fondat de portughezi, în care atracţia principală e un far olandez ce reprezintă totodată şi prima staţie de iluminat a ţării.

    Aici, nisipul are o nuanţă aproape arămie, iar una dintre cele mai plăcute descoperiri a fost Dalawella, o plajă mică, intimă, mărginită de palmieri semeţi, unde vă recomand să mergeţi pentru a savura un cocktail la apus.

    Deşi temerile noastre principale înainte de a pleca în vacanţă au fost legate de faptul că perioada călătoriei coincidea cu începutul sezonului ploios în sud-vestul ţării (căci în nord-est era început de sezon uscat), cele mai bogate precipitaţii de care am avut parte au fost în prima zi şi au durat nu mai mult de zece minute: o rafală binevenită pentru a răcori aerul fierbinte care învăluia străzile şi plajele.

    În următoarea săptămână şi jumătate, cât am stat pe acele meleaguri, am putut admira de câteva ori fulgerele spectaculoase, însă ploile care le-au însoţit abia apucau să atingă, în treacăt, nisipul, iar dacă te adânceai în valurile oceanului nici nu le mai simţeai.

    De la jumătatea lunii aprilie şi până spre finalul verii însă, adică pe durata musonului, ploile se înteţesc în zona de sud-vest, aşa că e de preferat să vă programaţi sejurul în afara acestui interval dacă vreţi să vă bucuraţi de o experienţă estivală perfectă. Temperaturile sunt, în orice caz, constante pe durata întregului an pe întreaga suprafaţă a insulei, situându-se, în medie, în intervalul 30-35 de grade. În regiunile montane însă nopţile sunt mai răcoroase, aşa că nu strică să aveţi o eşarfă sau un hanorac în bagaj – necesare, de altfel, şi în taxiuri, din cauza aerului condiţionat.

     

    Apă pentru elefanţi

    După o odihnă binemeritată la malul mării, în seara celei de-a doua zile am plecat spre Yala National Park, care se laudă cu una dintre cele mai mari rezervaţii de leoparzi din lume. Citind însă diverse articole şi recenzii postate de alţi turişti, ne-am dus cu aşteptări destul de mici, şi bine am făcut, căci leoparzii au rămas în anonimatul camuflajului oferit de natură, refuzând să ne iasă în cale.

    Am negociat preţul safariului târziu în noapte, după mai multe peripeţii apărute pe drum. Pentru că l-am rezervat pe ultima sută de metri, am plătit în jur de 45 de euro/persoană, însă costul unei astfel de experienţe diferă în funcţie de mai mulţi factori, de la numărul de turişti per jeep la agenţie sau durata excursiei, noi alegând una de jumătate de zi – de la 5:30 AM la 11:30 AM.

    Nefiind matinali defel, ne-am urnit cu greu spre grădină, unde ghidul ne aştepta vesel pentru a porni la drum. Vântul rece şi aspru ne-a trezit însă rapid, mai ceva ca o cafea fierbinte. După vreo 25 de minute am ajuns la intrarea în parc, unde se formase deja o coadă de maşini înţesate de turiştii care îndreptaseră camerele spre prima vedetă a zilei: un elefant sur despre care aveam să aflăm că e „de-al casei” şi că odată la câteva săptămâni îşi face apariţia acolo spre delectarea tuturor.

    Următoarele ore ni le-am petrecut străbătând în viteză ori pe tăcute potecile roşiatice, bătătorite de roţile masive zi de zi, cu ochii aţintiţi spre tufişurile stufoase. Prima întâlnire a fost cu un mistreţ de savană, pe care l-am asociat pe loc cu amuzantul Pumbaa din Regele Leu.

    Încântat, şoferul ne-a arătat, în continuare, nenumărate păsări colorate – un adevărat paradis pentru ornitologi –, printre care cocoşul sălbatic, simbol al ţării, dar şi numeroşi păuni – despre care a fost însă destul de dezamăgit să afle că nu reprezentau, pentru noi, nicio noutate, la fel ca şi în cazul căprioarelor ascunse după gardul viu de arbori pitici.

    De departe, cel mai des ne-am întâlnit în acea zi cu numeroşi bivoli, dintre care majoritatea îşi făceau siesta în baia de nămol, ţinând pe cap câte-o egretă de un alb imaculat, contrastând puternic cu pielea lor tăbăcită.

    Ne-au mai tăiat calea mici şacali, nevăstuici zglobii şi un cerb suplu, iar lacurile parcului adăposteau, în apă sau pe maluri, crocodili uriaşi. Flora era şi ea remarcabilă, de la păduri tropicale la păduri uscate, spectaculos crescute în mijlocul copacilor înverziţi.

    Aproape de finalul programului ne-am oprit pentru micul dejun, procurat de ghidul nostru de la o baracă întâlnită pe drum şi servit direct din pungile de plastic în care fusese ambalat: nelipsitul chili, o porţie de sambol, un preparat tradiţional bazat pe cocos, şi câteva bucăţi rumene de pită, din care am apucat să gustăm doar puţin, căci maimuţele care pândeau atente din spatele crengilor au fost mai rapide.

    Între timp, cerul se umpluse de nori apăsători, aşa că majoritatea jeepurilor au făcut cale-ntoarsă spre ieşire, ceea ce a creat cadrul perfect pentru o ultimă întâlnire: un alt elefant, care ieşise din hăţişuri pentru a prânzi nestingherit alături de un bivol african, în timp ce picăturile de ploaie le răcoreau trupurile masive. Cu acest tablou întipărit în minte am părăsit parcul, pregătiţi de noi aventuri.

     

    Pe urmele lui Thomas Liptonâ

    Pe înserate am ajuns în Ella, o mică localitate de munte în care poţi admira, cât vezi cu ochii, plantaţiile de ceai care au atras faima Sri Lankăi şi interesul comercianţilor vestici, printre care şi Thomas Lipton, fondatorul binecunoscutului brand omonim. De altfel, una dintre atracţiile principale din jurul Ellei este Lipton’s seat, locul în care cunoscutul industriaş obişnuia să stea şi să admire vastele plantaţii ale fostei colonii britanice Ceylon, nume păstrat de ţara insulară până în 1972.

    În Ella am întâlnit şi cei mai prietenoşi srilankezi, ale căror zâmbete largi şi sincere, alături de plantaţiile de orez înverzite ne-au amintit de Ubud, unul dintre cele mai fascinante locuri din Bali.

    Prima zi a fost şi cea mai plină, şi a început cu o drumeţie scurtă, dar intensă, spre Little Adam’s Peak, un punct de belvedere vizitat de numeroşi turişti. Pentru cei cu condiţie fizică bună există trasee de hiking mult mai solicitante, cum e Ella Rock Trail, care se întinde pe aproape 10 kilometri, având grad de dificultate ridicat.

    La ora prânzului ne-am îndreptat spre Uva Halpewatte Tea Factory, una dintre cele mai mari fabrici de ceai din zonă. Am ales un tur de plantaţie, unde o culegătoare vârstnică, cu mâini zbârcite, ne-a arătat, acompaniată de explicaţiile unui traducător, cum să culegem, în coşuri mari de nuiele prinse de frunte şi de brâu, cele mai bune frunze pentru fabricarea ceaiului negru, care merge la export. Pentru noi a fost o activitate distractivă, însă în afara vizitelor turistice zilierii trudesc luni bune din an în arşiţa soarelui pentru a-şi atinge norma zilnică de
    20 de kilograme, fără de care nu sunt plătiţi deloc. Majoritatea încearcă însă nu doar să culeagă această cantitate de bază, recompensată cu minimul pe economie – o sumă derizorie, ci să strângă kilograme suplimentare, pentru care sunt plătiţi în plus. Ulterior, o altă tranşă de muncitori separă frunzele de calitate superioară de celelalte, folosite pentru producţia locală.

    Costul unei astfel de vizite este de 5 dolari, incuzând aici şi o degustare de final, iar pentru acelaşi preţ poţi opta, în schimb, pentru un tur de fabrică, în care ţi se explică funcţionarea fiecărei linii de producţie.

     

     

    Cu mărfarul prin Asia

    Unul dintre cele mai instagramabile obiective ale Sri Lankăi este Nine Arches Bridge, un viaduct construit, de asemenea, în era colonială şi străbătut de câteva ori pe zi de trenurile încărcate de călători şi mărfuri. Se spune că rutele care îl traversează oferă unele dintre cele mai pitoreşti peisaje, aşa că nu puteam să ratăm o astfel de călătorie. Şi s-a dovedit, într-adevăr, una memorabilă, deşi nu în sensul în care ne-am fi aşteptat.

    Am decis să luăm trenul în sens opus celebrului obiectiv şi să poposim preţ de câteva ore într-un oraş din apropiere, pentru ca la întoarcere să îl străbatem în vagonul panoramic – căci există astfel de vagoane pentru turişti. Mulţi aleg ca destinaţie finală Kandy, o altă zonă binecunoscută a ţării, însă acest traseu implică o călătorie de peste 8 ore, fără întârzierile aferente.

    Neavând la dus o destinaţie anume în minte, ne-am lăsat ghidaţi de instinct şi am coborât în Bandarawela, un oraş despre care nu găsisem prea multe informaţii. Însă tocmai acest lucru îl transforma într-un adevărat hidden gem, căci am descoperit aici trei temple superbe, unul hindus şi două budiste, care nu figurau pe nicio listă cu obiective recomandate în zonă şi pentru care intrarea era gratuită. Primul îi era închinat zeului Ganesha, cel de-al doilea – Dhowa Rock Temple – adăpostea silueta sculptată în piatră a lui Buddha, iar în ultimul, templul principal al oraşului, am descoperit o uriaşă statuie cu Buddha înclinat. Deopotrivă, pereţii erau ornaţi cu o varietate încântătoare de picturi şi simboluri realizate în cele mai vii culori, care îţi furau privirile minute bune, în timp ce călugării îmbrăcaţi în cunoscutele robe portocalii te supravegheau vigilent.

    În Bandarawela am avut şi ocazia de a ne pierde pe străzi sub privirile curioase ale localnicilor, neobişnuiţi cu turiştii. Piaţa centrală îţi oferea o experienţă pe cinste asupra modului în care se desfăşura traiul lor aici, iar fructele apetisante, legumele necunoscute nouă şi condimentele cu arome exotice desăvârşeau acest tablou.

    Trenul de întoarcere s-a lăsat aşteptat mult timp, aşa că ne-am îndreptat, flămânzi, spre un fel de fast-food deschis chiar în buza gării. O altă ocazie care ne-a permis să ne integrăm mai bine în cultura srilankeză şi să mâncăm, reticenţi la început, dar din ce în ce mai încântaţi pe parcurs, bucatele simple, dar delicioase, aşezate pe farfurii de plastic şi savurate de ceilalţi clienţi cu mâinile goale, totul pentru sume modice, de câţiva lei per porţie.

    Şi ca să încheiem cum se cuvine acest şir de experienţe, am aşteptat apoi nerăbdători şuieratul trenului, pentru care nu mai găsiserăm bilet decât la clasa a 3-a, aşa că am călătorit, cu doar 80 de bani, înapoi spre Ella. Dacă la clasa a 2-a, de dimineaţă, am fost plăcut surprinşi de curăţenie şi scaunele confortabile, pe care le părăsiserăm însă curând pentru a sta chiar lângă uşile deschise, ce ofereau o privelişte completă asupra peisajelor din drum, clasa a 3-a era altă poveste. Pe banchete stăteau înghesuiţi unii peste alţii părinţi, copii, localnici ori turişti, geamurile larg deschise făceau loc doar valurilor de căldură de afară, iar ventilatoarele ruginite refuzau de mulţi ani să mai pornească, în timp ce în vagonul de lângă, un grup de copii întreţineau atmosfera în sunet de tarabane. Să nu mai zic că doar două-trei vagoane adăposteau călători, restul transportând mărfuri verificate atent în fiecare staţie. Pentru că şansele de a admira celebrul pod pentru care ne îmbarcasem în călătoria cu trenul dispăruseră, am coborât în staţia principală a localităţii în care eram cazaţi şi ne-am îndreptat spre Nine Arches Bridge cu tuk-tukul, reuşind să admirăm, pe înserate, spectacolul oferit de alte trenuri care l-au străbătut în viteză, în timp ce zeci de mâini ieşiseră pe geam pentru a-l fotografia.

    Tips & Tricks pentru o vacanţă în Sri Lanka

    ►Œ Aplicaţi înainte de a pleca la drum pentru viza online – răspunsul vine, de obicei, în câteva minute;

    ► Cumpăraţi-vă o cartelă locală din aeroport – Dialog e o opţiune convenabilă ca preţ şi acoperire;

    ►Ž Luaţi-vă în bagaj adaptoare pentru prize tip D şi/sau G şi cumpăraţi-vă de acasă sau din supermarketurile locale repelenţi şi aparate anti-ţânţari;

    ► Fiţi atenţi la perioada călătoriei, deoarece Sri Lanka are două sezoane ploioase, unul de primăvară-vară, în S-V ţării, şi unul de toamnă-iarnă, în N-E ţării;

    ► Nu rataţi supele Tom Yum, curry-urile şi sambocul;

    ►‘ Negociaţi preţurile tuk-tukurilor şi ale transferurilor/taxiurilor, dar şi excursiile sau suvenirurile, pentru că primul preţ va fi întotdeauna unul nejustificat de mare;

    ►’ Anunţaţi dinainte unitatea de cazare ora la care sosiţi, deoarece e posibil să rămâneţi fără semnal în unele zone;

    ► Luaţi-vă marje de timp generoase deoarece lucrurile se mişcă într-un ritm foarte lent;

    ►” Asiguraţi-vă că aveţi scoşi bani cash şi căutaţi bancomate fără comision ori cu comision modic –  Ceylon Bank sau People’s Bank sunt două opţiuni bune;

    ►• Nu vă bazaţi pe aplicaţiile de ridesharing deoarece sunt folosite mai mult pentru a ademeni clienţii şi pentru a negocia în afara aplicaţiei curse cu plată cash.

    Paştele şi Anul Nou: 2 în 1

    Am petrecut ultimele zile ale vacanţei în Mirissa, o staţiune mică, dar foarte populară datorită plajelor întinse, a valurilor perfecte pentru sesiunile de surf şi a clublurilor de pe coastă. Am avut parte de o primire călduroasă din partea gazdei – un spaniol căsătorit cu o srilankeză, care îşi deschisese aici o mică unitate de cazare, o adevărată oază de verdeaţă, de care se ocupă alături de fiul său.

    Spre deosebire de cele din Unawatuna, plajele din Mirissa sunt mărginite de palmieri, în timp ce nisipul, mult mai alb şi mai fin, este frământat în adâncurile oceanului de valurile agitate. Preţurile erau şi ele pe măsura popularităţii – mult mai mari decât în celelalte colţuri ale ţării, iar serviciile, mai slabe.

    Pe înserate, şezlongurile dispăreau, strânse în grabă pentru a fi înlocuite de mese aranjate romantic sub felinare, iar în faţa fiecărei terase apărea câte o tarabă de lemn încărcată cu peşte şi fructe de mare.

    Principalul punct de atracţie al staţiunii este Coconut Tree Hill, o mică ridicătură de pământ roşiatic în care o pădurice de palmieri atrage zilnic grupuri mari de turişti veniţi să obţină poza perfectă. În apropiere sunt şi câteva puncte de snorkeling, inclusiv un „turtle point”, aşa că nu uitaţi să vă luaţi de acasă echipamentul necesar!

    Vizita noastră în Mirissa a coincis, după cum spuneam, cu Anul Nou, moment important pentru srilankezi, mai ales pentru că majoritatea profită de zilele libere – trei la număr, atât cât durează şi întreaga sărbătoare – pentru a petrece alături de familie, răspândită în toate colţurile ţării. În ultima zi a anului îşi întrerup orice activitate şi, după înserat, tranzacţiile de orice fel sunt, de asemenea, oprite. A doua zi iau masa împreună cu rudele, însă şi străinii sunt bineveniţi, ospitalitatea neţinând cont de resursele modeste de care dispun.

    În ciuda faptului că magazinele sunt închise, turiştii nu au însă prea mult de „suferit”, căci există un număr mare de angajaţi musulmani ori creştini care ţin economia activă, aşa că restaurantele au funcţionat până târziu, iar în noaptea dintre ani a fost organizată chiar o mare petrecere pe plajă, în care un cunoscut DJ al ţării a ţinut mulţimea „în priză” pe ritmuri tehno până la răsărit. Preţul modic de intrare – în jur de 25 de lei – nu era însă unul accesibil pentru localnici, aşa că, în momentul în care am plecat, am fost înconjuraţi rapid de mai mulţi tineri care ne-au întrebat dacă le putem ceda brăţările de acces.

    Nu au lipsit nici focurile de artificii, care nu au fost date însă la miezul nopţii, aşa cum suntem noi obişnuiţi, ci sporadic, de-a lungul întregii seri, trei nopţi la rând. Iar pocnitorile ne-au asurzit din zorii zilei până târziu în noapte.

    Sri Lanka a fost o surpriză plăcută şi a reuşit să ne depăşească aşteptările într-un mod cât se poate de interesant, de la ceaiurile tari la curry-urile aromate, întâlniri ad-hoc cu elefanţii pe şosea şi multe asemenea. Fie că alegeţi să o descoperiţi individual sau la pachet cu exoticul Maldive, aflat la o aruncătură de băţ, ori cu sora mai mare, India, acordaţi-i un binemeritat răgaz pentru a o explora pe îndelete!   

  • Incredibila ţară a contrastelor unde „apa se dă o dată pe săptămână”, iar jumătate din ea este în sărăcie lucie, în timp ce cealaltă seamănă cu o carte poştală – GALERIE FOTO

    Iordania este o ţară a extremelor, pornind de la diferenţa dintre nordul ţării, cu păduri, la sud unde domneşte deşertul. În unele zone vezi sărăcie, în altele pare că eşti într-o carte poştală din New York. În mod sigur, nu este o destinaţie pentru turiştii obişnuiţi doar cu luxul, însă pentru cei care se pot adapta, Iordania are multe surprize. Top trei personal? Oraşele Petra, Jerash şi misteriosul deşert. Şi o notă specială pentru cei care vor să ajungă în Iordania: să aveţi în bagaj un adaptor de priză, majoritatea sunt triple, pe modelul englezesc.

    Welcome to Jordan” – Bun venit în Iordania! este propoziţia pe care am auzit-o cel mai des în această ţară. Iar fiecare iordanian, de la vânzătorii de suveniruri, la oamenii care te ajută să găseşti un loc, dau impresia că sunt nişte registre care notează în minte cine le-a vizitat ţara. Spun asta pentru că în Iordania am fost întrebată cel mai des de unde sunt. Îl întreb curioasă pe un vânzător de ce toată lumea se bucură când spunem că suntem din România. „Ei bine, uitaţi-vă la voi! Voi sunteţi motivul” vine replica lui şi cred că nu a fost citită într-o carte de marketing, ci învăţată natural, din interacţiunea cu sute de oameni zilnic. Posibil că şi turiştii de alte naţionalităţi au parte de acelaşi răspuns, dar pentru câteva secunde, te simţi un pic mai special. „Iordania şi România au o relaţie veche de prietenie”, explică ghidul nostru, Husam, vorbitor de limba română, după ce anii de studenţie i-a petrecut la Cluj. El adaugă şi că România este una dintre ţările de unde vin mulţi turişti, pe primele locuri fiind însă Spania, Italia, Tunisia, India, Germania. Mai subliniază ideea prieteniei iordaniano-română şi la unul dintre controalele poliţiei asupra maşinilor care treceau prin anumite puncte. Când şoferul autobuzului a spus că suntem turişti români, am primit imediat unda verde să ne continuăm drumul.

    „Apa se dă o dată pe săptămână, şi pentru bogaţi, şi pentru săraci”

    Încă din prima zi în care am ajuns, am aflat de la ghid că 90% din suprafaţa Iordaniei este deşert. Cu câteva zeci de minute înainte de această informaţie, îmi notam pe telefon prima impresie de turist: „totul este arid”. Aveam să înţeleg în zilele următoare că turismul în Iordania chiar se naşte din piatră seacă, aşa cum spune proverbul. Circa 10% din PIB-ul Iordaniei, de peste 44 miliarde de dolari, este realizat din turism, mai spune ghidul. Dar ca ramuri de activitate, în Iordania se produce de la petrol, la conserve şi ulei de măsline, având o activitate semnificativă în domeniul agriculturii. Chiar şi în mijlocul deşertului. În nordul ţării sunt păduri, în sud şi est deşertul este rege. În Iordania, apa ajunge o dată pe săptămână la populaţie şi când aflu informaţia, mâ gândesc la sute de kilometri distanţă, la Bucureşti. Iarna, mulţi locuitori ai Capitalei României pot experimenta o bucăţică din Iordania. Nu cea dorită însă. Iordanienii îşi fac pe acoperişurile caselor adevărate rezerve de apă, cât să dureze o săptămână, iar pentru băut şi gătit cumpără de la magazin. Îmi rămâne în minte o frază a ghidului: „apa se dă o dată pe săptămână, şi pentru bogaţi, şi pentru săraci”. Ghidul continuă să ne explice cum putem lua cea mai ieftină bere, aceasta fiind punctul de reper în ceea ce priveşte băuturile alcoolice. Ne spune că la Petra sigur va fi dublu faţă de oraşe ca Amman sau Akaba. Cât costă? Ei bine, o bere costă chiar şi 7 sau 10 dolari, în funcţie de cum negociezi cu vânzătorul, acolo unde se poate. La nivel de preţuri, Iordania este o ţară destul de scumpă, având în vedere paritatea dinar iordanian / leu, unde cu mai bine de şapte lei poţi cumpăra un dinar. În obiectivele turistice, cu un dinar poţi cumpăra o sticlă de apă, însă în zone ca Amman, Akaba, preţurile sunt mai prietenoase cu turiştii. Tot ghidul ne povesteşte că salariul minim lunar este de 350 de dolari.

    Ambasadorii României peste hotare şi o capitală plină

    Iordania reuşit şi continuă să se menţină departe de conflictele care au măcinat vecini precum Siria sau Irak. „În jur sunt multe conflicte, dar regele a menţinut pacea, Iordania are linişte”, spune din nou ghidul, ca şi cum mi-ar fi citit gândurile. Aminteşte şi de refugiaţii pe care Iordania i-a primit, arătând din loc în loc zone unde aceştia şi-au găsit un nou „acasă”. Ce poate observa orice turist la iordanieni este dorinţa lor de a-i ajuta pe turişti. Fără agresivitate, ci cu prietenie, oamenii încearcă să îşi vândă produsele, însă dacă nu cumperi, nu te simţi pus la colţ. Deşi nu toată lumea cumpără ceva, iordanienii „vând”, poate fără să ştie, o imagine bună despre ţara pe care o reprezintă. Într-una dintre opririle noastre, după ce au auzit de unde suntem, doi iordanieni au spus ca la un semn tot ce ştiau despre România: „Hagi, Comăneci, Steaua”. Am răspuns afirmativ şi am mers mai departe în drumul nostru prin Iordania, având sportul ca ambasador, la sute de kilometri distanţă. Am ajuns şi în capitala Amman, cel mai important centru comercial şi industrial. Forfota din centru, lipsa sau ignorarea semafoarelor de către şoferi, dar şi zecile de magazine sunt pentru turiştii care vin prima dată în Iordania ca un carusel. În zilele de lucru, populaţia Ammanului se dublează cât durează programul, iar seara se înjumătăţeşte, când muncitorii pleacă acasă. Astfel, numărul de oameni fluctuează între 4 milioane şi şapte, opt milioane de oameni care calcă zilnic străzile din Amman. Şi, cu toate că centrul oraşului este aglomerat, iar amprenta milioanelor de oameni se vede, dând o impresie mai degrabă de sărăcie, la periferia capitalei Iordaniei turiştii descoperă străzi care duc cu gândul mai degrabă la New York şi hoteluri cu patru, cinci stele, restaurante cu terase, o adevărată oază a luxului.

    Petra, a şaptea minune a lumii moderne

    Despre Petra, perla coroanei turismului iordanian, s-au scris multe pagini şi misterul încă nu este pe deplin elucidat. Nabateenii, poporul despre care se spune că a construit acest oraş în stâncă nu au lăsat prea multe indicii pentru curioşii de peste ani. Ghidul ne povesteşte despre sistemul de colectare a apei care a dus la dezvoltarea spectaculoasă a oraşului în urmă cu mii de ani, ne arată unde făceau nunţile, cum stabileau sensul de mers al caravanelor, sculptând în piatră siluete de cămile. Mintea noastră zburdă însă prin canionul înalt, săpat în stâncă, însă îngust de doar câţiva metri pe alocuri, încât e greu să nu te gândeşti ce se poate întâmpla mai rău. Drumul de circa 1,2 kilometri prin stâncă te face să te simţi mic, mic, însă este şi o dovadă a măreţiei vechiului oraş. După ce am intrat printre cotloanele canionului, aproape fără veste se arată, după o stâncă, Trezoreria, poate cel mai fotografiat loc din Iordania. Monumentul săpat integral în stâncă, înalt de circa 40 de metri, este de fapt mormântul unui rege nabateean şi nu se poate vizita în interior. Turiştilor le rămâne de admirat din afară templul şi de pus la lucru imaginaţia pentru a găsi răspuns la întrebarea: „cum a fost posibilă acum mii de ani o asemenea construcţie?”. Pentru cinci dolari, beduinii pot duce turiştii pe un drum de cinci-zece minute, pe stânca din faţa Trezoreriei, pentru o poză de sus a clădirii. Misterul care înconjoară vechiul oraş însă nu se lasă descoperit nici de la înălţime.

    Jerash, o bijuterie romană

    Surpriza călătoriei în Iordania a fost oraşul Jerash, despre care nu ştiam nimic la sosire, dar care impresionează şi rămâne în amintirea oricărui turist. Este cel mai bine păstrat oraş roman din afara Italiei. De istoria acestui oraş sunt legate nume precum Alexandru cel Mare sau împăratul Hadrian, iar pentru câteva ore în care poţi vizita oraşul, cartea de istorie pare că se deschide în faţa ochilor. În Jerash au fost 1.000 de coloane imense de piatră, din care au rămas mai puţine, în urma cutremurelor. Astăzi, coloanele care au rezistat sunt de fapt goale în interior, pentru a rezista mai bine mişcărilor pământului şi a rămâne totuşi dovadă a măreţiei poporului iordanian.

    În casa beduinilor

    Deşertul Wadi Rum, care a fost scena mai multor filme celebre, de la Marţianul, la Star Wars, se dezvoltă încet, dar sigur, ca un adevărat campus al corturilor în care turiştii pot petrece o noapte în deşert. Mai multe construcţii, mai luxoase sau mai rudimentare, găzduiesc turiştii, iar altele urmează să fie construite. Juma, un beduin din Wadi Rum, care a învăţat engleză de la turişti, spune că va dezvolta alături de cei patru băieţi ai săi, câteva corturi în deşert, pentru a le da turiştilor o mostră de viaţă aşa cum o trăiau beduinii. „Familia mea locuieşte aici de peste 300 de ani. Voi face un mic campus privat în mijlocul deşertului, doar cinci corturi. Nu va fi cu muzică, electricitate, turiştii vor trăi ca vechii beduini”, spune Juma. În deşert, turiştii pot merge fie la apus, fie la răsărit, alături de beduini cu maşini de teren pentru a explora puţin din ceea ce deşertul are să le ofere.

    O alternativă pentru Egipt

    Pe fondul cererii crescute pentru Egipt, unde Christian Tour, unul dintre cei mai mari jucători din piaţa agenţiilor de turism, după cifra de afaceri şi volumul de vânzări, chiar a suplimentat zborurile, agenţia de turism a pus un nou punct pe hartă pentru turiştii care vor vreme caldă ‒ Iordania. Din octombrie 2022, Christian Tour organizează zboruri charter prin compania Animawings, din acelaşi grup, către Iordania, pentru lunile octombrie şi noiembrie. În total, sunt opt zboruri în Iordania, dintre care locurile pentru primele patru sunt deja vândute. Din martie 2023, compania va relua programul. „Noi nu am avut charter în Iordania până acum. Ne-am gândit ca acest charter şi Iordania să fie o alternativă la Egipt, unde vom merge în continuare, dar am căutat încă o destinaţie caldă. Este o destinaţie care va prinde la public, este aproape de Bucureşti, zborul este direct în Amman. Sunt opt zboruri în aceste două luni, sunt 174 de locuri în avion“, a mai spus Marius Berca. Din calculele ZF, în Iordania ar urma să ajungă aproape 1.400 de turişti români până la final de noiembrie, prin intermediul Christian Tour. Două pachete sunt religoase, incluzând Iordania şi Israel. Preţurile pentru turişti pornesc de la 750 de euro de persoane şi pot ajunge la 1.300 de euro de persoană, în funcţie de clasificarea hotelurilor alese de turişti.

    Foto: hisham zayadnh, hisham zayadnh, jorick roels, simon goetz /unsplash

  • Iordania, o filă de istorie. „Apa se dă o dată pe săptămână, şi pentru bogaţi, şi pentru săraci”

    Iordania este o ţară a extremelor, pornind de la diferenţa dintre nordul ţării, cu păduri, la sud unde domneşte deşertul. În unele zone vezi sărăcie, în altele pare că eşti într-o carte poştală din New York. În mod sigur, nu este o destinaţie pentru turiştii obişnuiţi doar cu luxul, însă pentru cei care se pot adapta, Iordania are multe surprize. Top trei personal? Oraşele Petra, Jerash şi misteriosul deşert. Şi o notă specială pentru cei care vor să ajungă în Iordania: să aveţi în bagaj un adaptor de priză, majoritatea sunt triple, pe modelul englezesc.

    Welcome to Jordan” – Bun venit în Iordania! este propoziţia pe care am auzit-o cel mai des în această ţară. Iar fiecare iordanian, de la vânzătorii de suveniruri, la oamenii care te ajută să găseşti un loc, dau impresia că sunt nişte registre care notează în minte cine le-a vizitat ţara. Spun asta pentru că în Iordania am fost întrebată cel mai des de unde sunt. Îl întreb curioasă pe un vânzător de ce toată lumea se bucură când spunem că suntem din România. „Ei bine, uitaţi-vă la voi! Voi sunteţi motivul” vine replica lui şi cred că nu a fost citită într-o carte de marketing, ci învăţată natural, din interacţiunea cu sute de oameni zilnic. Posibil că şi turiştii de alte naţionalităţi au parte de acelaşi răspuns, dar pentru câteva secunde, te simţi un pic mai special. „Iordania şi România au o relaţie veche de prietenie”, explică ghidul nostru, Husam, vorbitor de limba română, după ce anii de studenţie i-a petrecut la Cluj. El adaugă şi că România este una dintre ţările de unde vin mulţi turişti, pe primele locuri fiind însă Spania, Italia, Tunisia, India, Germania. Mai subliniază ideea prieteniei iordaniano-română şi la unul dintre controalele poliţiei asupra maşinilor care treceau prin anumite puncte. Când şoferul autobuzului a spus că suntem turişti români, am primit imediat unda verde să ne continuăm drumul.

    „Apa se dă o dată pe săptămână, şi pentru bogaţi, şi pentru săraci”

    Încă din prima zi în care am ajuns, am aflat de la ghid că 90% din suprafaţa Iordaniei este deşert. Cu câteva zeci de minute înainte de această informaţie, îmi notam pe telefon prima impresie de turist: „totul este arid”. Aveam să înţeleg în zilele următoare că turismul în Iordania chiar se naşte din piatră seacă, aşa cum spune proverbul. Circa 10% din PIB-ul Iordaniei, de peste 44 miliarde de dolari, este realizat din turism, mai spune ghidul. Dar ca ramuri de activitate, în Iordania se produce de la petrol, la conserve şi ulei de măsline, având o activitate semnificativă în domeniul agriculturii. Chiar şi în mijlocul deşertului. În nordul ţării sunt păduri, în sud şi est deşertul este rege. În Iordania, apa ajunge o dată pe săptămână la populaţie şi când aflu informaţia, mâ gândesc la sute de kilometri distanţă, la Bucureşti. Iarna, mulţi locuitori ai Capitalei României pot experimenta o bucăţică din Iordania. Nu cea dorită însă. Iordanienii îşi fac pe acoperişurile caselor adevărate rezerve de apă, cât să dureze o săptămână, iar pentru băut şi gătit cumpără de la magazin. Îmi rămâne în minte o frază a ghidului: „apa se dă o dată pe săptămână, şi pentru bogaţi, şi pentru săraci”. Ghidul continuă să ne explice cum putem lua cea mai ieftină bere, aceasta fiind punctul de reper în ceea ce priveşte băuturile alcoolice. Ne spune că la Petra sigur va fi dublu faţă de oraşe ca Amman sau Akaba. Cât costă? Ei bine, o bere costă chiar şi 7 sau 10 dolari, în funcţie de cum negociezi cu vânzătorul, acolo unde se poate. La nivel de preţuri, Iordania este o ţară destul de scumpă, având în vedere paritatea dinar iordanian / leu, unde cu mai bine de şapte lei poţi cumpăra un dinar. În obiectivele turistice, cu un dinar poţi cumpăra o sticlă de apă, însă în zone ca Amman, Akaba, preţurile sunt mai prietenoase cu turiştii. Tot ghidul ne povesteşte că salariul minim lunar este de 350 de dolari.

    Ambasadorii României peste hotare şi o capitală plină

    Iordania reuşit şi continuă să se menţină departe de conflictele care au măcinat vecini precum Siria sau Irak. „În jur sunt multe conflicte, dar regele a menţinut pacea, Iordania are linişte”, spune din nou ghidul, ca şi cum mi-ar fi citit gândurile. Aminteşte şi de refugiaţii pe care Iordania i-a primit, arătând din loc în loc zone unde aceştia şi-au găsit un nou „acasă”. Ce poate observa orice turist la iordanieni este dorinţa lor de a-i ajuta pe turişti. Fără agresivitate, ci cu prietenie, oamenii încearcă să îşi vândă produsele, însă dacă nu cumperi, nu te simţi pus la colţ. Deşi nu toată lumea cumpără ceva, iordanienii „vând”, poate fără să ştie, o imagine bună despre ţara pe care o reprezintă. Într-una dintre opririle noastre, după ce au auzit de unde suntem, doi iordanieni au spus ca la un semn tot ce ştiau despre România: „Hagi, Comăneci, Steaua”. Am răspuns afirmativ şi am mers mai departe în drumul nostru prin Iordania, având sportul ca ambasador, la sute de kilometri distanţă. Am ajuns şi în capitala Amman, cel mai important centru comercial şi industrial. Forfota din centru, lipsa sau ignorarea semafoarelor de către şoferi, dar şi zecile de magazine sunt pentru turiştii care vin prima dată în Iordania ca un carusel. În zilele de lucru, populaţia Ammanului se dublează cât durează programul, iar seara se înjumătăţeşte, când muncitorii pleacă acasă. Astfel, numărul de oameni fluctuează între 4 milioane şi şapte, opt milioane de oameni care calcă zilnic străzile din Amman. Şi, cu toate că centrul oraşului este aglomerat, iar amprenta milioanelor de oameni se vede, dând o impresie mai degrabă de sărăcie, la periferia capitalei Iordaniei turiştii descoperă străzi care duc cu gândul mai degrabă la New York şi hoteluri cu patru, cinci stele, restaurante cu terase, o adevărată oază a luxului.

    Petra, a şaptea minune a lumii moderne

    Despre Petra, perla coroanei turismului iordanian, s-au scris multe pagini şi misterul încă nu este pe deplin elucidat. Nabateenii, poporul despre care se spune că a construit acest oraş în stâncă nu au lăsat prea multe indicii pentru curioşii de peste ani. Ghidul ne povesteşte despre sistemul de colectare a apei care a dus la dezvoltarea spectaculoasă a oraşului în urmă cu mii de ani, ne arată unde făceau nunţile, cum stabileau sensul de mers al caravanelor, sculptând în piatră siluete de cămile. Mintea noastră zburdă însă prin canionul înalt, săpat în stâncă, însă îngust de doar câţiva metri pe alocuri, încât e greu să nu te gândeşti ce se poate întâmpla mai rău. Drumul de circa 1,2 kilometri prin stâncă te face să te simţi mic, mic, însă este şi o dovadă a măreţiei vechiului oraş. După ce am intrat printre cotloanele canionului, aproape fără veste se arată, după o stâncă, Trezoreria, poate cel mai fotografiat loc din Iordania. Monumentul săpat integral în stâncă, înalt de circa 40 de metri, este de fapt mormântul unui rege nabateean şi nu se poate vizita în interior. Turiştilor le rămâne de admirat din afară templul şi de pus la lucru imaginaţia pentru a găsi răspuns la întrebarea: „cum a fost posibilă acum mii de ani o asemenea construcţie?”. Pentru cinci dolari, beduinii pot duce turiştii pe un drum de cinci-zece minute, pe stânca din faţa Trezoreriei, pentru o poză de sus a clădirii. Misterul care înconjoară vechiul oraş însă nu se lasă descoperit nici de la înălţime.

    Jerash, o bijuterie romană

    Surpriza călătoriei în Iordania a fost oraşul Jerash, despre care nu ştiam nimic la sosire, dar care impresionează şi rămâne în amintirea oricărui turist. Este cel mai bine păstrat oraş roman din afara Italiei. De istoria acestui oraş sunt legate nume precum Alexandru cel Mare sau împăratul Hadrian, iar pentru câteva ore în care poţi vizita oraşul, cartea de istorie pare că se deschide în faţa ochilor. În Jerash au fost 1.000 de coloane imense de piatră, din care au rămas mai puţine, în urma cutremurelor. Astăzi, coloanele care au rezistat sunt de fapt goale în interior, pentru a rezista mai bine mişcărilor pământului şi a rămâne totuşi dovadă a măreţiei poporului iordanian.

    În casa beduinilor

    Deşertul Wadi Rum, care a fost scena mai multor filme celebre, de la Marţianul, la Star Wars, se dezvoltă încet, dar sigur, ca un adevărat campus al corturilor în care turiştii pot petrece o noapte în deşert. Mai multe construcţii, mai luxoase sau mai rudimentare, găzduiesc turiştii, iar altele urmează să fie construite. Juma, un beduin din Wadi Rum, care a învăţat engleză de la turişti, spune că va dezvolta alături de cei patru băieţi ai săi, câteva corturi în deşert, pentru a le da turiştilor o mostră de viaţă aşa cum o trăiau beduinii. „Familia mea locuieşte aici de peste 300 de ani. Voi face un mic campus privat în mijlocul deşertului, doar cinci corturi. Nu va fi cu muzică, electricitate, turiştii vor trăi ca vechii beduini”, spune Juma. În deşert, turiştii pot merge fie la apus, fie la răsărit, alături de beduini cu maşini de teren pentru a explora puţin din ceea ce deşertul are să le ofere.

    O alternativă pentru Egipt

    Pe fondul cererii crescute pentru Egipt, unde Christian Tour, unul dintre cei mai mari jucători din piaţa agenţiilor de turism, după cifra de afaceri şi volumul de vânzări, chiar a suplimentat zborurile, agenţia de turism a pus un nou punct pe hartă pentru turiştii care vor vreme caldă ‒ Iordania. Din octombrie 2022, Christian Tour organizează zboruri charter prin compania Animawings, din acelaşi grup, către Iordania, pentru lunile octombrie şi noiembrie. În total, sunt opt zboruri în Iordania, dintre care locurile pentru primele patru sunt deja vândute. Din martie 2023, compania va relua programul. „Noi nu am avut charter în Iordania până acum. Ne-am gândit ca acest charter şi Iordania să fie o alternativă la Egipt, unde vom merge în continuare, dar am căutat încă o destinaţie caldă. Este o destinaţie care va prinde la public, este aproape de Bucureşti, zborul este direct în Amman. Sunt opt zboruri în aceste două luni, sunt 174 de locuri în avion“, a mai spus Marius Berca. Din calculele ZF, în Iordania ar urma să ajungă aproape 1.400 de turişti români până la final de noiembrie, prin intermediul Christian Tour. Două pachete sunt religoase, incluzând Iordania şi Israel. Preţurile pentru turişti pornesc de la 750 de euro de persoane şi pot ajunge la 1.300 de euro de persoană, în funcţie de clasificarea hotelurilor alese de turişti.

    Foto: hisham zayadnh, hisham zayadnh, jorick roels, simon goetz /unsplash

  • Cât a costat cazarea într-unul dintre cele mai frumoase şi exotice locuri de pe planetă

    După un concediu mult râvnit, anulat de pandemie, alţi doi ani de aşteptare pentru a primi undă verde pentru un bilet spre Indonezia şi un zbor obositor, cu popasuri toride în sufocantul Dubai şi efervescentul Kuala Lumpur, am aterizat în Insula Zeilor plină de curiozitate, întrebându-mă dacă celebra destinaţie e, în realitate, un paradis sau o destinaţie supraevaluată, îmbătată de turism. Dar Bali, cu tărâmurile sale roditoare, plajele ca-n cărţi poştale, o fascinantă lume subacvatică, oameni autentici şi tradiţii fascinante nu m-a dezamăgit nicicum, ba din contră. Niciodată despărţirea nu a fost mai grea.

    Am petrecut în Bali ultimele două săptămâni de vară, două săptămâni presărate cu aventură, contraste, deconectare şi reconectare, cu un amalgam de emoţii şi trăiri, de fascinaţie şi bucurie pură. Ca după fiecare călătorie de neuitat, încerc să rememorez cu toate simţurile experienţa indoneziană: mirosul apetisant al peştelui fript şi aroma greoaie a regelui fructelor, durianul, sunetul molcom al valurilor şi ţipetele ascuţite, din miez de noapte, ale şopârlelor gecko strecurate în acoperişul de paie al bungalow-ului, carapacea alunecoasă a ţestoaselor gigant şi stropii de gheaţă ai cascadelor din vârf de munte, priveliştea firelor plăpânde de orez pictate în verde crud şi a lianelor încâlcite din jungla sălbatică, aroma puternică a cafelei Luwak şi gustul dulceag al clătitelor de banane savurate la răsărit, pe malul Oceanului Indian.

     

    Dolce far niente în Insula Zeilor

    Mi-am luat mai multe perechi de încălţăminte în bagajul pentru Bali. Dar am stat mai mult în şlapi şi în picioarele goale, căci în multe locuri, fie ele magazine, cafenele sau centre medicale, intrai desculţ. Când ajungi în paradis îţi dai seama că nu mai ai nevoie de make-up, de ondulatorul de păr, de bijuteriile cărate mii de kilometri. Vrei să te simţi liber. Şi cum ai putea altfel, când te afli pe o insulă înconjurat(ă) de plaje, palmieri şi simplitate, pe care nu există maşini şi în care mijloacele de transport sunt per pedes, cu bicicleta, cu căruţa ori, în foarte puţine cazuri, cu scuterul electric, iar tot ce ai de făcut e să trăieşti clipa? E cazul arhipelagului Gili, cu ale sale insule Air, Meno şi Trawangan, vecine cu Bali, şi pe care le străbaţi, la pas, în doar câteva zeci de minute.

     

    Mănâncă, roagă-te, iubeşte

    Bali e locul în care celebrul titlu al la fel de celebrei producţii în urma căreia a şi devenit mai mult cunoscută mica insulă de la capătul lumii capătă un înţeles deplin. Indonezienii fac mâncare simplă, sănătoasă şi apetisantă, servită pe frunze proaspete de bambus, la preţuri mici, dar aranjată ca la restaurantele de lux. Când te plictiseşti de tradiţionalele Nasi Goreng şi Mie Goreng (preparate cu orez sau tăiţei, carne de pui şi sos de alune) ai la dispoziţie o paletă largă de opţiuni europene. Cel mai bine am mâncat însă într-o piaţă de noapte plină de forfot, pierdută într-un amalgam de localnici flămânzi şi turişti curioşi, îmbătaţi de aromele peştelui proaspăt, al creveţilor mânjiţi generos cu usturoi şi al frigăruilor de legume colorate, coapte pe foc.

    În viaţa balinezilor religia e foarte importantă. Majoritar hinduşi, aşează conştiincioşi mici ofrande pe treptele magazinelor, pe balcoanele caselor, pe bordul maşinilor şi pe altarele multitudinii de temple aflate la tot pasul. Am avut şansa să asistăm şi la una dintre cele mai importante ceremonii, Ngaben, dedicată celor decedaţi, în care o procesiune spectacu­loasă, însoţită de cântece acompaniate de tobe şi alte instrumente, e urmată de o incinerare menită să elibereze sufletele morţilor pentru a se putea reîncarna. O experienţă memorabilă.

    Balinezii, cei mai modeşti şi prietenoşi oameni pe care i-am întâlnit, te învaţă să iubeşti viaţa şi să fii mulţumitor pentru ce ai. Să iubeşti simplitatea şi liniştea, să te deconectezi de tehnologie şi să te conectezi cu oceanul, cu natura, cu oamenii. Iubirea prinde noi nuanţe în Insula Zeilor.

    Veni, vidi, mansi (Am venit, am văzut, am rămas)

    În cele două săptămâni petrecute în Bali am întâlnit nomazi digitali pe toate drumurile, de la grădina hotelului în care eram cazaţi, la pub-ul irlandez înţesat de glasuri în care ne-am oprit să urmărim, cu multe întreruperi, cursa de F1 din Belgia. Ba chiar şi la piscina de tip infinity cu vedere spre junglă. Stăteau cuminţi cu laptopul în braţe şi, când, în final, terminau lucrul, se recompensau cu o baie revigorantă şi un cocktail apetisant. Dar mulţi vin şi nici nu mai părăsesc insula. Investesc în case, în afaceri. Aşa cum e cazul lui Lost LeBlanc, un travel vlogger cu peste 2 milioane de urmăritori pe YouTube, care s-a îndrăgostit de Bali şi acum îşi construieşte acolo o casă din care va conduce şcoala de creatori de conţinut Lost Creator Academy.

     

    „From zero to hero”

    E deviza lui Rudi, proprietarul unui mic şir de bungalow-uri din Gili Trawangan. Ne-a povestit cu ochi trişti dar cumva încrezători cum, odată cu cutremurul de aproape 7 grade din vara anului 2018, care a avut loc în insula vulcanică Lombok, din vecinătatea celei pe care ne aflam, proprietatea sa a fost devastată, iar la întoarcere, după evacuarea grăbită, nu a mai găsit nimic. „Aveam rezervări toată vara, dar a trebuit să sun agenţiile şi să anulez tot. Nu mai aveam unde să primesc turiştii.” A luat-o de la capăt, dar apoi a venit pandemia, care a adâncit criza în care se aflau el şi toţi ceilalţi locuitori care depindeau de turism. Pentru a supravieţui, a început să pescuiască, iar acum, odată cu ridicarea restricţiilor, e din nou plin de speranţă, a reînceput să investească banii în renovarea căsuţelor şi aşteaptă să ajungă iar la nivelul precriză.

    Tot cu pescuitul s-a ocupat, în anii pandemici, şi Marissa. Am întâlnit-o într-un magazin de suveniuri, ascunsă de un voal, alb ca şi dreamcatch-urile de toate mărimile agăţate de tavanul buticului în care aştepta clienţi alături de soţul şi fiica sa de vreo patru ani. Şi ea avea ochi mari şi trişti. Mi-a povesit într-o engleză stâlcită că pentru un dream catcher de dimensiuni mari munceşte o zi şi că tot ce văd în magazin e făcut de mâinile sale, cu puţin ajutor din partea soţului şi a unui muncitor. Dar, cât a durat criza COVID a stat cu lacătul pe uşă şi a depins de peştele vândut altor localnici.

    Impresionantă e şi povestea lui Yan Kacret, pe care l-am avut şofer-ghid timp de o zi şi pe care, în timpul excursiei, l-am invitat să ni se alăture pentru masa de prânz. Ruşinos şi modest, ca aproape toţi balinezii, a acceptat cu greu, dar a fost o companie plăcută şi ne-a împărtăşit multe din experienţele de zi cu zi. Ne-a spus şi că a supravieţuit, în anii de criză, cu nici trei dolari pe zi, el, cei doi copii şi soţia. Pentru a avea un venit, a lucrat ca sculptor, mode-lând cranii de bivol pe care le transforma, cu mâini iscusite, dar şi cu riscuri importante (aduse de lipsa echipamentelor de protecţie şi inhalarea particulelor de os), în decoraţiuni artizanale trimise la export.

    „We foght for survive” (am luptat pentru a supravieţui – n. red.), ne-a povestit şi şoferul care ne-a condus, la plecare, la aeroport – un tip versat, care lucrase pe vase de croazieră şi vizitase numeroase ţări de pe mai multe continente, spre deosebire de alţi localnici care ne spuseseră că pentru a-şi permite un concediu ca noi ar trebui să lucreze zece ani şi care ne povestiseră că cel mai îndepărat loc de Bali în care au ajuns a fost insula Lombok, aflată la circa 3 ore de mers cu feribotul.

    Am citit, chiar nespuse, poveşti asemănătoare în ochii multor altor localnici întâlniţi. Copii care se alergau vioi prin lanul de orez necopt, fără jucării sofisticate, adolescenţi care îşi ajutau deja familia, vânzând clătite în zilele toride, femei purtând pe cap ligheane mari pline cu dulciuri pe care le vindeau în port ori pe marginea drumului, încălţate în papuci rupţi, bărbaţi asudaţi, îngenunchiaţi pe şantierul unui nou resort de lux.

    Sunt poveşti mai presus de speakerii motivaţionali îmbrăcaţi la costum, care umplu săli. Poveştile unor supravieţuitori care nu ies cu nimic în evidenţă, dar totuşi sunt eroi. Nu pentru mulţimi, ci pentru familiile lor. Şi asta e de-ajuns.  ■

    Foto: Andra Stroe

    Cât costă?

    1. Cazarea: O vilă cu piscină privată şi curte cu vegetaţie luxuriantă, două dormitoare, fiecare cu baie proprie, bucătărie şi spaţiu comun de dining costă în jur de 250 de lei/noapte în Ubud, una dintre cele mai frumoase şi turistice zone din Bali. Pe insulele Gili, un bungalow fără pretenţii, cu mic dejun inclus (omletă sau clătită cu banane, fresh din fructe exotice/platou de fructe şi cafea), în jur de 100 de lei/noapte/cuplu.

    2. Atracţiile turistice: Intrările la obiective costă, în medie, 15 lei.

    3. Mâncare: Un preparat tradiţional cu aspect de fine dining, cam 25 de lei. Un fel de mâncare (de pildă burger cu cartofi prăjiţi) la un restaurant fără pretenţii, numit adesea warung, cam 9 lei.

    4. Băutură: Cappuccino la o terasă cu vedere panoramică, 12 lei, un fresh, 5-10 lei. O bere, 7,5-10 lei la magazin şi 12-16 lei la restaurant. Cocktailurile sunt ceva mai scumpe, cu excepţii, şi nu sunt foarte gustoase. Nu le-aş recomanda, în special pentru că e indicat să nu consumi gheaţă în Bali.

    5. Transport: Biletul de avion, 700-1.400 de euro, închiriatul unui scuter, cam 20 de lei/zi, închiriatul unei maşini cu şofer şi benzină inclusă, circa 230 de lei/zi (12 ore)/patru persoane, închirierea bicicletei, aprox. 10-15 lei/zi.

    6. Activităţi:
    O sesiune de rafting, cca. 75 lei/persoană, negociată la faţa locului, iar o cursă prin junglă cu ATV-ul, 110 lei.

    7. Extra: Un masaj balinez full body, pe plajă, în sunetul valurilor, aprox. 30 de lei; Serviciile de curăţătorie şi călcat pentru un pachet de 5 kg. de haine, în jur de 35 de lei. O cartelă cu trafic de date, luată din aeroport, circa 75 de lei.

    Ce să pui pe listă?

    1. Dedică măcar şapte zile Ubudului, un sat tradiţional în care vei descoperi Bali-ul autentic şi de unde ai acces facil în orice parte a insulei;

    2. Arhipelagul Gili, cu cele trei insule: Trawangan pentru party şi sporturi acvatice, inclusiv înotul cu ţestoase/paddeling etc.; Meno pentru linişte şi o sesiune spectaculoasă de snorkeling deasupra unui cunoscut şirag subacvatic de statui înlănţuite, iar Air, pentru apusuri spectaculoase, focuri de tabără pe plajă şi cine cu muzică live – definiţia perfectă a lui „dolce far niente”.

    3. Templele Tirta Empul, Tirta Gangga, Pura Ulun Danu Beratan şi Tanah Lot;

    4. Cascadele Tukad Cepung şi Banyu Wana Amertha;

    5. Terasa de orez Tegalalang pentru mic dejun şi plantaţia de cafea Bali Pulina, pentru a degusta celebra cafea Luwak;

    6. O zi de relaxare la infinity pool-ul de la Jungle Fish – fără taxă de acces şi consumaţie minimă;

    7. O plimbare prin Pădurea maimuţelor (dar lasă acasă orice obiect atractiv – vei fi furat ca-n codru – de maimuţe, bineînţeles);

    8. Câteva ore de adrenalină cu o sesiune de rafting pe apele calde ale râului Ayung, străbătând canioanele „decorate” cu zeităţi săpate în stâncă şi udate de apele reci ale cascadelor, într-o şerpuire verde de floră tropicală, cu palmieri şi liane sălbatice,  şi o cursă cu ATV-urile prin jungle;

    9. Dacă ai timp, poţi să faci şi o drumeţie matinală pe muntele Batur;

    10. În sud se recomandă zona Uluwatu, iar dacă practici surf, dedică câteva zile staţiunilor de pe coasta vestică;

    11. Spectaculoase sunt şi insulele Nusa (Penida, Ceningan, Lembongan), dar şi vulcanica insulă Lombok;

    12. Fă-ţi timp, de asemenea, să vizitezi şi instagramabilele cafenele, să stai de vorbă cu localnicii, să negociezi (cu bun simţ) un superb sarong sau alte suveniruri, să îţi afunzi tălpile în solul umed al plantaţiilor de orez şi să admiri verdele crud al bananierilor semeţi.

    Când să mergi?
    Vara. Deşi în multe ţări din Asia sezonul de uscat este iarna, în Indonezia (şi Malaezia) lucrurile stau invers, aşa că cel mai indicat e să îţi fixezi vizita în intervalul iunie-septembrie.

    Ce acte sunt necesare?
    Sunt de ajuns două doze de vaccin anti-COVID-19, iar aplicaţia Penduli Lindungi, implementată de guvernul indonezian, nu mai este verificată. Asigură-te, de asemenea, că ai paşaportul valabil minim şase luni la data călătoriei.

    Ce să nu-ţi lipsească din bagaj?
    Echipamentul de snorkeling, bateria externă, o cameră subacvatică, articole de igienă intimă, medicamente uzuale, protecţie anti-ţânţari.

    Ce vaccinuri sunt obligatorii?
    Nu sunt. Cel mai mare pericol e febra dengue, care se transmite prin ţânţari, dar pentru asta nu există vaccin, aşa că nu uita să închei asigurare medicală şi de călătorie. Îţi va salva bugetul în caz că ai ghinion. Recomandate sunt şi vaccinurile pentru hepatita A, poliomielită, febră galbenă şi antitetanos.

    Terasele de orez Tegalalang, un paradis verde

    Plajele pustii din Gili Meno

    Marissa are în STAŢIUNEA SEMINYAK DIN Bali un butic cu suveniruri pe care le fabrică singură, trimiţându-le, în mare parte, la export, cumpărate de Grecia, Spania, Italia şi vândute cu adaos mare. Pe timpul pandemiei, pentru a supravieţui în perioada în care turismul a fost pus „pe hold”, s-a ocupat cu pescuitul.