Jaron Lanier este unul dintre eroii mei in lumea tehnologiei. Nu
neaparat pentru ca el a inventat termenul de “realitate virtuala”,
precum si cateva dintre tehnologiile esentiale care s-o faca
posibila. Nici pentru ca este un mare muzician, manuind o multime
de instrumente vechi sau moderne alaturi de Ornette Coleman,
Stanley Jordan si altii de acelasi calibru. Nici pentru ca a
devenit fabulos de bogat, iar apoi a pierdut tot. Nici pentru ca
poarta parul pana la brau si nici macar pentru ca suntem de aceeasi
varsta. Ci pentru ideile lui – adesea critice – cu privire la
implicatiile tehnologiei in societate si in viata noastra. O parte
dintre ele s-au adunat intr-o carte aparuta de curand (“You Are Not
a Gadget: A Manifesto”), altele sunt raspandite in numeroase
eseuri, articole, interviuri sau in conferinte si dezbateri.
Desi foarte diverse, ideile lui Lanier au un numitor comun: singura
inteligenta acceptabila este cea individuala. Nu intamplator, este
un dusman declarat al notiunii de “inteligenta artificiala” (nu
insa si al tehnologiilor care se dezvolta sub aceasta titulatura).
In opinia lui Lanier, interfata dintre om si computer care se
pretinde inteligenta este alienanta pentru utilizator, deoarece
acesta va tinde sa se coboare la nivelul impus de interfata, in
dauna propriei personalitati. Desi Lanier a argumentat mai intai
aceasta idee intr-un articol care se referea la un anume tip de
interfata (agenti autonomi), ea este apoi reluata si aplicata
asupra oricarui raport dintre om si masina. In cartea pe care am
amintit-o, Lanier critica si ideea realizarii unor “filtre
inteligente” care sa ne puna la adapost de abundenta de informatie
cu care suntem bombardati, selectand pentru noi informatia cea mai
buna.
In spiritul aceleiasi idei, Lanier respinge orice forma de
“inteligenta colectiva” si, in consecinta, este un critic al
metodelor practicate de ceea ce se cheama Web 2.0, iar eseul sau pe
aceasta tema – “Maoismul digital” – a starnit numeroase
controverse. Ideea centrala este ca internetul devine
anti-intelectual, deoarece colectivismul indus de Web 2.0 ucide
vocea individuala. Devine tot mai descurajant pentru cineva sa
abordeze un subiect in profunzime, deoarece oamenii tind sa
citeasca doar ceea ce le furnizeaza motoarele de cautare
(rezultatele acestora se bazeaza in principal pe popularitate, deci
tot pe “inteligenta colectiva”), iar acestea conduc tot mai adesea
catre Wikipedia, care este efigia colectivismului digital.
Oamenii confera in mod eronat autoritate opiniilor sau
informatiilor care sunt impartasite de multime, iar creativitatea
individuala este afectata. De altfel, Lanier este critic si in
privinta sistemului de operare Linux, o alta opera colectiva de
succes, dar care nu aduce nimic nou, ci doar reitereaza o
tehnologie a anilor ’70, in speta sistemul Unix. Pe de alta parte,
pentru a iesi in evidenta in contextul dominat de colectivism al
noului web, multi recurg la stridente si devin in mod artificial
caustici sau agresivi. Un efect imediat il putem gasi in
comentariile la diferite articole (in general de opinie) din multe
ziare, in care orice voce pertinenta se pierde in multimea de
aberatii sau chiar insulte. In opinia lui Lanier, o parte din vina
revine si tehnologiei (in particular software-ul), care starneste,
uneori involuntar, spiritul de turma, de unde apoi se nasc
partizanate ireconciliabile sau productii mediocre care intra in
mainstream, fiind sustinute de multime.
Exista vreo solutie? Lanier schiteaza cateva intr-un interviu in
The Observer, dintre care una poate parea chiar extravaganta. Cel
mai eficient filtru este banul, iar internetul a ajuns in faza in
care se poate constitui intr-un sistem universal de micro-plati:
fiecare plateste o suma infima (“a half penny”) de fiecare data
cand acceseaza o informatie. In schimb, cineva care contribuie cu
un comentariu la un articol dintr-o publicatie sau publica un
articol intr-un blog sau posteaza o poza sau clip video poate sa
capete o suma mai consistenta (de pilda 50 de dolari). In felul
acesta utilizatorul simte ca devine cetatean al web-ului, parte a
unui contract social, si in consecinta este probabil ca se va
comporta altfel. Probabil ca si discernamantul individual ar fi
incurajat astfel.
Am gresit cand intr-un articol mai vechi l-am considerat pe Jaron
Lanier un pesimist. Se declara un entuziast sustinator al web-ului
si un tehno-optimist convins. Uneori inclinat spre utopie, cred eu,
dar in orice caz lucid.