Pentru un jurnalist care scrie de trei ani în domeniul farmaceutic, să-i ai în aceeaşi sală pe şefii Asociaţiei Producătorilor Internaţionali de Medicamente (ARPIM) şi pe cei ai Asociaţiei Producătorilor de Medicamente Generice (APMGR) e un eveniment care se poate întâmpla o dată în viaţă. Cu atât mai mult cu cât cele două părţi nu s-au atacat cu ocazia conferinţei de presă nicio clipă, ba chiar tratatul de neagresiune se traduce prin aceleaşi opinii şi solicitări. Ce i-a adus aici? “E meritul guvernului Boc”, dacă e să rezumăm discursul oficialilor. Iar cuvântul “merit” e folosit cu cinism, dat fiind că în joc este, dincolo de marjele de profitabilitate ale companiilor, sănătatea pacienţilor. Cuantumul taxei clawback, cea prin care producătorii de medicamente plătesc statului valoarea diferenţei dintre bugetul alocat şi consumul real, este nesustenabil pentru industrie. A fost mesajul comun al executivilor – în cifre taxa înseamnă peste 400 milioane de euro pe an, o medie de 33,6% din totalul vânzărilor compensate ale producătorilor de medicamente, peste impozitele aferente oricărei societăţi comerciale.
“Taxa e unică în Europa în această formă”, e esenţa mesajelor transmise, iar supravieţuirea sau nu a companiilor, intens vehiculată în ultimii ani, e acum o temă tot mai serioasă. Marjele de profit pe care le raportează companiile farma sunt de regulă mult mai mari faţă de alte industrii, dat fiind că bugete consistente sunt alocate an de an investiţiilor în cercetarea şi dezvoltarea de noi molecule. Nu e doar un mit: anul trecut, de exemplu, compania elveţiană Roche a investit cel mai mult la nivel mondial în acest sector (zece miliarde de dolari, însemnând mai bine de 20% din cifra de afaceri), peste multinaţionale cunoscute tuturor: Microsoft, Toyota, Samsung sau Nokia.
Totuşi, cei 20-30% profit nu mai sunt atât de confortabili ca altădată în piaţa farma, cum producătorilor li se cere să plătească mai bine de 30% la fiecare trei luni, cu toate că banii pentru medicamentele compensate sunt plătiţi de stat după circa un an de la vânzarea lor. Pe scurt, taxă pe vânzări plătită trimestrial fără ca banii să fie încasaţi: dacă medicamentul compensat X este vândut în 28 mai 2012 în farmacie, banii vor ajunge de la stat la producător un an mai târziu, dar el va plăti circa 30% din valoarea lui la sfârşitul lui iunie 2012 (rostul exemplului, uşor forţat, e menit să facă mai clar modul în care funcţionează industria). Asta pentru că am încercat să văd cum se calculează taxa, dar tabelul Excel pe care mi l-a trimis prin e-mail şeful unei companii n-a fost de prea mare ajutor. În corpul mailului, era menţionat faptul că nici CEO-ul nu înţelesese exact fără ajutorul unei firme de contabilitate. Cert e că în cuantumul restituit statului intră şi TVA şi adaosurile comerciale ale farmaciilor şi distribuitorilor – motiv suficient ca lui Gheorghe Gherghina, omul care face bugetul ţării de peste 20 de ani, să îi fie cerută public demisia, iar neregulile să fie semnalate de către cele două asociaţii Fondului Monetar Internaţional şi Comisiei Europeane. De acolo, răspunsurile întârzie să apară.
Taxa clawback funcţionează şi în alte state, rostul ei fiind să limiteze consumul în exces de medicamente, însă România înregistrează la nivel de cetăţean un consum mai mic decât media europeană, deci varianta ei românească are unicul rol de a aduce bani în plus. “Încercarea de a forţa industria de medicamente să finanţeze întregul deficit din sistemul de sănătate nu poate duce decât la distrugerea acesteia, în detrimentul pacienţilor şi al economiei”, rezuma Dragoş Damian, preşedintele APMGR.
Numele Victor Ponta a fost rostit de cel puţin zece ori pe durata conferinţei, înspre noul premier îndreptându-se rugăminţile companiilor de a renunţa sau modifica legea în cauză. Cel mai probabil, forma taxei va fi schimbată, însă abia spre finalul anului, dat fiind că între timp noul guvern poate colecta bani mai mulţi la buget, extrem de folositori în perioada electorală, şi acuza în acelaşi timp vechiul guvern de ordonanţele care îi agasează acum pe producători. Dintre ei unii au plătit deja taxa, alţii spun că nu au banii necesari. Însă vocea tuturor e pe acelaşi ton: “Credem că dacă vom fi auziţi cel puţin acum, în al doisprezecelea ceas, lucrurile se mai pot îndrepta”, rezuma Regis Lhomme, preşedintele ARPIM.
razvan.muresan@businessmagazin.ro
