BusinessMagazin

Tag: orbita

  • Statele Unite sunt îngrijorate de activităţile “anormale” ale unui satelit al Rusiei

    “În octombrie 2017, Ministerul rus al Apărării a plasat pe orbită un obiect prezentat ca fiind «dispozitiv spaţial de verificare». Dar comportamentul acestui obiect orbital nu se aseamănă cu nimic observat până acum la nivelul capabilităţilor situaţionale sau satelitare. Suntem preocupaţi din cauza unui comportament foarte anormal (…). Nu ştim sigur ce este şi nu există niciun mod să îl verificăm. Intenţiile Rusiei în privinţa acestui satelit sunt neclare şi constituie în mod evident o evoluţie foarte îngrijorătoare, mai ales ţinând cont de afirmaţiile Comandamentului spaţial rus care a evidenţiat că «asimilarea noilor prototipuri de unităţi militare spaţiale reprezintă principala sarcină a Forţelor spaţiale”, a afirmat Yleem Poblete, secretar de Stat asistent al SUA, în cursul unui seminar desfăşurat în Elveţia.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Statele Unite sunt îngrijorate de activităţile “anormale” ale unui satelit al Rusiei

    “În octombrie 2017, Ministerul rus al Apărării a plasat pe orbită un obiect prezentat ca fiind «dispozitiv spaţial de verificare». Dar comportamentul acestui obiect orbital nu se aseamănă cu nimic observat până acum la nivelul capabilităţilor situaţionale sau satelitare. Suntem preocupaţi din cauza unui comportament foarte anormal (…). Nu ştim sigur ce este şi nu există niciun mod să îl verificăm. Intenţiile Rusiei în privinţa acestui satelit sunt neclare şi constituie în mod evident o evoluţie foarte îngrijorătoare, mai ales ţinând cont de afirmaţiile Comandamentului spaţial rus care a evidenţiat că «asimilarea noilor prototipuri de unităţi militare spaţiale reprezintă principala sarcină a Forţelor spaţiale”, a afirmat Yleem Poblete, secretar de Stat asistent al SUA, în cursul unui seminar desfăşurat în Elveţia.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Unde fug superbogaţii de acasă

    Una dintre acestea este Axiom Space, care le propune turiştilor o excursie pe o staţie spaţială situată la 250 de kilometri pe orbita Pământului, scrie New York Times, pentru a cărei amenajare a apelat la celebrul designer francez Philippe Starck.

    Directorul Axiom Space, Mike Suffredini, care a lucrat la NASA, unde, printre altele, a gestionat Staţia Spaţială Internaţională, susţine că proiectul său se deosebeşte de cele ale concurenţei prin faptul că propune un sejur pe orbită, spre deosebire de un scurt zbor, astfel că turiştii vor putea admira pe îndelete Pământul şi vor putea posta imagini online ori suna prietenii să se laude. Un sejur pe staţia care ar trebui inaugurată în 2022 va costa 55 de milioane de dolari, incluzând aici costurile din cele 15 săptămâni de antrenament necesare.

  • Ce se va întâmpla cu maşina lui Elon Musk, Tesla Roadster, trimisă de SpaceX în spaţiu ca să ajungă pe orbita lui Marte | VIDEO

    Maşina nu va „pluti” intactă zeci de ani prin spaţiu. În cazul în care ajunge cu succes în apropierea planetei Marte, este posibil ca un calcul greşit de traiectorie să ducă la prăbuşirea ei la suprafaţa Planetei Roşii.

    CITEŞTE CONTINUAREA ARTICOLULUI AICI
     

  • ECHINOCŢIU DE TOAMNĂ 2017. Astăzi, 22 septembrie, ziua este egală cu noaptea. Când se schimbă ORA

    De astăzi, ziua scade treptat, iar noaptea devine din ce în ce mai lungă, până la solstiţiul de iarnă, marcat pe 22 decembrie. 

    Punctul echinocţiului de toamnă, numit şi „punct autumnal” , se află pe sfera cerească la intersecţia eclipticii (ce reprezintă proiecţia pe sfera cerească a planului orbitei Pământului) cu ecuatorul ceresc, pe care Soarele îl traversează la aceasta dată, trecând din emisfera nordică a sferei cereşti în cea sudică.

    Aflându-se deci la această data în dreptul ecuatorului ceresc, Soarele va răsări şi va apune chiar în punctele cardinale est şi vest, durata zilelor fiind astfel egală, indiferent de latitudine, cu cea a nopţilor.

    Citiţi mai multe pe www.descopera.ro

  • Povestea rachetei Juno, a drumului său spre Jupiter şi a oamenilor care au lucrat la proiectul de 1 miliard de dolari

    „Arderea în propulsor completă şi orbita obţinută. Sunt gata să-ţi aflu secretele, Jupiter. Obişnuieşte-te cu ideea.“ Aşa sună invitaţia la dans făcută de Juno misteriosului Jupiter, cea mai mare planetă din sistemul nostru solar.

    O ardere în motor de 35 de minute a încetinit Juno la 1.950 km/h, suficient pentru ca nava spaţială să poată fi capturată de câmpul gravitaţional al lui Jupiter. Ca să ajungă acolo, Juno a călătorit cu 210.000 km/h într-o cursă nebunească şi periculoasă pentru un dans la fel de nebunesc şi de periculos. Coregrafia a fost pregătită acum 10 ani, pe Pământ.

    Susan G. Finley, o aventurieră a spaţiului în vârstă de 79 de ani, a urmărit pentru NASA dansul lui Juno (în mitologia romană, Juno este zeiţa căsătoriei şi regina zeilor). Susan G. Finley este o deschizătoare de drumuri. A lucrat cu rachete încă dinainte ca NASA să existe, scrie The New York Times.

    Pe 4 iulie, când lumea sărbătorea independenţa Americii şi admira spectacolul de artificii, inginerul Finley aştepta la Jet Propulsion Laboratory din Pasadena confirmarea succesului celei mai recente aventuri spaţiale.

    Doamna Finley, specialist al reţelei Deep Space de radiotelescoape, a avut misiunea de a identifica un semnal radio important trimis de nava spaţială – acela care ar fi arătat că exploratorul planetar a ajuns pe orbita lui Jupiter după o călătorie de cinci ani. Din cauza latenţei cu care semnalele de pe Pământ ajung la Jupiter şi invers, Juno s-a bazat pe pilotul ei automat pentru a executa manevra îndrăzneaţă. „Este un semnal greu de urmărit“, spune doamna Finley. Iar semnalul a venit, sub forma unor tonuri primitive, traduse apoi de computere puternice în mesaje liniştitoare. O fază importantă a misiunii de un miliard de dolari s-a încheiat cu succes. Tonurile sunt folositoare când antena principală a navei spaţiale nu este îndreptată înspre Pământ, aşa cum a fost cazul lui Juno în timpul etapei în care şi-a pornit motoarele pentru a putea fi prinsă de câmpul gravitaţional al lui Jupiter. O antenă mai mică, mai slabă, transmite doar tonuri simple pentru comunicare.

    Ce face acum doamna Finley diferă mult de ce făcea în ianuarie 1958, când a păşit pentru prima dată în Jet Propulsion Laboratory. Inclusă pe lista pionierelor spaţiului în cartea „Ascensiunea rachetistelor“ a Nathaliei Holt, doamna Finley a început cu puţin înainte de lasarea Explorer I, primul satelit pe care SUA l-au trimis cu succes în spaţiu. Şase luni mai târziu, Congresul a adoptat legea prin care a fost creată NASA şi la sfârşitul anului laboratorul, care lucra până atunci pentru armată, a fost transferat la agenţia spaţială pentru a se concentra pe explorarea planetelor cu sonde robotice.

    Doamna Finley nu era pe atunci inginer. La facultate visa să devină arhitect, dar a renunţat după trei ani. „Arta pur şi simplu nu se lipea de mine“, povesteşte ea. A urmat cursuri de matematică şi, având o afinitate pentru numere, a devenit la propriu un computer uman. Computerele electronice erau încă rare şi scumpe, aşa că inginerii – în acele vremuri cei mai mulţi erau bărbaţi – dădeau spre rezolvare ecuaţiile de care aveau nevoie unui computer uman – aproape întotdeauna o femeie. Doamna Finley calcula, la început la Convair, o companie de aeronautică din Pomona, din California, apoi la Jet Propulsion Laboratory.

    Chiar dacă munca părea anostă, „dacă-ţi plăceau puzzle-urile şi chestii din astea, era distractiv“. „Şi întotdeauna obţineai un răspuns, spre deosebire de multe probleme din această lume pentru care nu există răspunsuri.“ Şi-a lăsat munca deoparte timp de şase ani pentru a-şi creşte copiii, doi băieţi, până când cel mai tânăr a putut fi dat la grădiniţă. S-a întors în 1969, a învăţat programare şi a devenit inginer. „Să fii programator este mai distractiv decât să fii un computer“, spune ea.

    De-a lungul anilor a lucrat şi ca inginer de teste şi ulterior ca inginer la reţeaua Deep Space. NASA a folosit tehnica tonurilor simple în aterizarea sondei Mars Pathfinder în 1997. Le-a exclus însă din alte două misiuni marţiene ulterioare, Climate Orbiter şi Polar Lander. Ambele sonde au fost pierdute în 1999. Investigaţiile privind cauzele eşecurilor au fost îngreunate de lipsa informaţiilor care puteau fi furnizate de tonurile transmise.

  • Povestea rachetei Juno, a drumului său spre Jupiter şi a oamenilor care au lucrat la proiectul de 1 miliard de dolari

    „Arderea în propulsor completă şi orbita obţinută. Sunt gata să-ţi aflu secretele, Jupiter. Obişnuieşte-te cu ideea.“ Aşa sună invitaţia la dans făcută de Juno misteriosului Jupiter, cea mai mare planetă din sistemul nostru solar.

    O ardere în motor de 35 de minute a încetinit Juno la 1.950 km/h, suficient pentru ca nava spaţială să poată fi capturată de câmpul gravitaţional al lui Jupiter. Ca să ajungă acolo, Juno a călătorit cu 210.000 km/h într-o cursă nebunească şi periculoasă pentru un dans la fel de nebunesc şi de periculos. Coregrafia a fost pregătită acum 10 ani, pe Pământ.

    Susan G. Finley, o aventurieră a spaţiului în vârstă de 79 de ani, a urmărit pentru NASA dansul lui Juno (în mitologia romană, Juno este zeiţa căsătoriei şi regina zeilor). Susan G. Finley este o deschizătoare de drumuri. A lucrat cu rachete încă dinainte ca NASA să existe, scrie The New York Times.

    Pe 4 iulie, când lumea sărbătorea independenţa Americii şi admira spectacolul de artificii, inginerul Finley aştepta la Jet Propulsion Laboratory din Pasadena confirmarea succesului celei mai recente aventuri spaţiale.

    Doamna Finley, specialist al reţelei Deep Space de radiotelescoape, a avut misiunea de a identifica un semnal radio important trimis de nava spaţială – acela care ar fi arătat că exploratorul planetar a ajuns pe orbita lui Jupiter după o călătorie de cinci ani. Din cauza latenţei cu care semnalele de pe Pământ ajung la Jupiter şi invers, Juno s-a bazat pe pilotul ei automat pentru a executa manevra îndrăzneaţă. „Este un semnal greu de urmărit“, spune doamna Finley. Iar semnalul a venit, sub forma unor tonuri primitive, traduse apoi de computere puternice în mesaje liniştitoare. O fază importantă a misiunii de un miliard de dolari s-a încheiat cu succes. Tonurile sunt folositoare când antena principală a navei spaţiale nu este îndreptată înspre Pământ, aşa cum a fost cazul lui Juno în timpul etapei în care şi-a pornit motoarele pentru a putea fi prinsă de câmpul gravitaţional al lui Jupiter. O antenă mai mică, mai slabă, transmite doar tonuri simple pentru comunicare.

    Ce face acum doamna Finley diferă mult de ce făcea în ianuarie 1958, când a păşit pentru prima dată în Jet Propulsion Laboratory. Inclusă pe lista pionierelor spaţiului în cartea „Ascensiunea rachetistelor“ a Nathaliei Holt, doamna Finley a început cu puţin înainte de lasarea Explorer I, primul satelit pe care SUA l-au trimis cu succes în spaţiu. Şase luni mai târziu, Congresul a adoptat legea prin care a fost creată NASA şi la sfârşitul anului laboratorul, care lucra până atunci pentru armată, a fost transferat la agenţia spaţială pentru a se concentra pe explorarea planetelor cu sonde robotice.

    Doamna Finley nu era pe atunci inginer. La facultate visa să devină arhitect, dar a renunţat după trei ani. „Arta pur şi simplu nu se lipea de mine“, povesteşte ea. A urmat cursuri de matematică şi, având o afinitate pentru numere, a devenit la propriu un computer uman. Computerele electronice erau încă rare şi scumpe, aşa că inginerii – în acele vremuri cei mai mulţi erau bărbaţi – dădeau spre rezolvare ecuaţiile de care aveau nevoie unui computer uman – aproape întotdeauna o femeie. Doamna Finley calcula, la început la Convair, o companie de aeronautică din Pomona, din California, apoi la Jet Propulsion Laboratory.

    Chiar dacă munca părea anostă, „dacă-ţi plăceau puzzle-urile şi chestii din astea, era distractiv“. „Şi întotdeauna obţineai un răspuns, spre deosebire de multe probleme din această lume pentru care nu există răspunsuri.“ Şi-a lăsat munca deoparte timp de şase ani pentru a-şi creşte copiii, doi băieţi, până când cel mai tânăr a putut fi dat la grădiniţă. S-a întors în 1969, a învăţat programare şi a devenit inginer. „Să fii programator este mai distractiv decât să fii un computer“, spune ea.

    De-a lungul anilor a lucrat şi ca inginer de teste şi ulterior ca inginer la reţeaua Deep Space. NASA a folosit tehnica tonurilor simple în aterizarea sondei Mars Pathfinder în 1997. Le-a exclus însă din alte două misiuni marţiene ulterioare, Climate Orbiter şi Polar Lander. Ambele sonde au fost pierdute în 1999. Investigaţiile privind cauzele eşecurilor au fost îngreunate de lipsa informaţiilor care puteau fi furnizate de tonurile transmise.

  • Cum vrea o ardeleancă să creeze locuri de muncă în spaţiu

     O cercetătoare din România, Ioana Cozmuţa, lucrează la centrul din Silicon Valley al Agenţiei Spaţiale Americane NASA la un proiect care vizează integrarea orbitei Pământului în viaţa noastră de zi cu zi, astfel încât generaţiile viitoare să ajungă să lucreze în spaţiul cosmic.

    Nu am avut niciodată ca obiectiv clar să ajung la NASA

    Ioana Cozmuţa s-a născut la Baia Mare şi a absolvit Facutatea de Fizică a Universităţii ”Babeş-Bolyai” (UBB) Cluj-Napoca. Intenţiona să se facă jurnalistă, la fel ca tatăl ei, dar a ales o altă profesie, fizica, pentru ca în final să ajungă să lucreze la Space Portal (Portalul Spaţial) al centrului de cercetare NASA Ames din Silicon Valley în SUA, fiind o specialistă recunoscută la nivel internaţional în domeniul microgravitaţiei.

    Crescută în comunism ca într-o ”bulă de săpun”, după cum mărturiseşte, Ioana Cozmuţa s-a întrebat ce este dincolo de graniţele ţării, aşa că, după absolvirea facultăţii de la Cluj-Napoca, a plecat în Olanda pentru doctorat.

    ”M-a motivat întotdeauna curiozitatea, am vrut să învăţ, să descopăr lumea şi în acelaşi timp să creez lucruri de valoare. Am învăţat limba olandeză, lucru pentru care am fost apreciată, şi am făcut multe experimente, lucrând în cadrul unui institut de fizică nucleară. M-a interesat îndeosebi ce se întâmplă la nivel atomic în interiorul materiei, cum poţi să creezi modele la scara moleculară pentru a putea prezice anumite proprietăţi”, a declarat aceasta corespondentului MEDIAFAX.

    Realizând că munca de laborator îi ocupă tot timpul, că lucrează într-un mediu cu radiaţii, s-a decis să se reprofileze pe partea computaţională.

    ”Nu am avut niciodată ca obiectiv clar să ajung la NASA, faptul că lucrez acolo este pură întâmplare. Din Olanda am plecat în SUA, pentru a învăţa technici de chimie computaţională la Caltech. Apoi m-am mutat la Stanford în centrul de tehnologie genomică, de unde am lucrat pe un proiect de nanotehnologie cu NASA, după care m-am transferat la centrul de cercetare pe care NASA îl are în Silicon Valley”, îşi aminteşte cercetătoarea.

    Mă preocupă cum putem integra orbita Pământului în viaţa noastră de zi cu zi.

    A evoluat în cadrul agenţiei astfel încât în anul 2012 s-a deschis oportunitatea de a lucra la un proiect privind democratizarea spaţiului din perspectiva parteneriatelor public-privat, proiect ce abordează teme privind Staţia Spaţială Internaţională (SSI), mediul de gravitaţie redusă, identificarea oportunităţilor cât şi a barierelor existente, aplicaţii terestre.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Cum vrea o ardeleancă care lucrează la NASA să creeze locuri de muncă în spaţiu

     O cercetătoare din România, Ioana Cozmuţa, lucrează la centrul din Silicon Valley al Agenţiei Spaţiale Americane NASA la un proiect care vizează integrarea orbitei Pământului în viaţa noastră de zi cu zi, astfel încât generaţiile viitoare să ajungă să lucreze în spaţiul cosmic.

    Nu am avut niciodată ca obiectiv clar să ajung la NASA

    Ioana Cozmuţa s-a născut la Baia Mare şi a absolvit Facutatea de Fizică a Universităţii ”Babeş-Bolyai” (UBB) Cluj-Napoca. Intenţiona să se facă jurnalistă, la fel ca tatăl ei, dar a ales o altă profesie, fizica, pentru ca în final să ajungă să lucreze la Space Portal (Portalul Spaţial) al centrului de cercetare NASA Ames din Silicon Valley în SUA, fiind o specialistă recunoscută la nivel internaţional în domeniul microgravitaţiei.

    Crescută în comunism ca într-o ”bulă de săpun”, după cum mărturiseşte, Ioana Cozmuţa s-a întrebat ce este dincolo de graniţele ţării, aşa că, după absolvirea facultăţii de la Cluj-Napoca, a plecat în Olanda pentru doctorat.

    ”M-a motivat întotdeauna curiozitatea, am vrut să învăţ, să descopăr lumea şi în acelaşi timp să creez lucruri de valoare. Am învăţat limba olandeză, lucru pentru care am fost apreciată, şi am făcut multe experimente, lucrând în cadrul unui institut de fizică nucleară. M-a interesat îndeosebi ce se întâmplă la nivel atomic în interiorul materiei, cum poţi să creezi modele la scara moleculară pentru a putea prezice anumite proprietăţi”, a declarat aceasta corespondentului MEDIAFAX.

    Realizând că munca de laborator îi ocupă tot timpul, că lucrează într-un mediu cu radiaţii, s-a decis să se reprofileze pe partea computaţională.

    ”Nu am avut niciodată ca obiectiv clar să ajung la NASA, faptul că lucrez acolo este pură întâmplare. Din Olanda am plecat în SUA, pentru a învăţa technici de chimie computaţională la Caltech. Apoi m-am mutat la Stanford în centrul de tehnologie genomică, de unde am lucrat pe un proiect de nanotehnologie cu NASA, după care m-am transferat la centrul de cercetare pe care NASA îl are în Silicon Valley”, îşi aminteşte cercetătoarea.

    Mă preocupă cum putem integra orbita Pământului în viaţa noastră de zi cu zi.

    A evoluat în cadrul agenţiei astfel încât în anul 2012 s-a deschis oportunitatea de a lucra la un proiect privind democratizarea spaţiului din perspectiva parteneriatelor public-privat, proiect ce abordează teme privind Staţia Spaţială Internaţională (SSI), mediul de gravitaţie redusă, identificarea oportunităţilor cât şi a barierelor existente, aplicaţii terestre.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Un român a făcut unealta cu care Hitler putea să distrugă lumea

    Planul pare mai degrabă conceput de un răufăcător din filmele cu James Bond, dar naziştii sunt cei care plănuiau să folosească acest tip de armă, cu un diametreu de peste un km. Oglinda ar fi putut fi folosită pentru a concentra razele solare asupra unei ţinte anume, aşa cum folosesc copii lentile pentru a aprinde paie, relatează Dailymail.

    Un articol publicat în revista Life din 1945 arată cum “armata americană a făcut o descoperire uluitoare: oamenii de ştiinţă germani aveau planuri serioase de a construi o armă solară”. Oglinda gigant, plasată deasupra Pământului ar fi “concentrat raze solare într-un anume punct de pe suprafaţa scoarţei terestre”.

    Ideea a fost generată în 1923 de omul de ştiinţă Hermann Oberth, cunoscut drept părinte fondator al ştiinţei rachetelor.

    Născut la Sibiu (la acea vreme Nagyszeben sau Hermannstadt), Hermann Oberth a fost, pe lângă rusul Konstantin Ţiolkovski şi americanul Robert Goddard, unul dintre cei trei părinţi fondatori ai ştiinţei rachetelor şi astronauticii. Cei trei nu au colaborat niciodată, în mod activ, concluziile cercetărilor lor fiind însă în mod esenţial identice, deşi cercetarea a avut loc în mod independent.

    Cu un cost estimat de trei milioane de mărci şi o perioadă de execuţie de 15 ani, scopul iniţial acestei oglinzi gigant ar fi fost să suplinească razele solare, în zonele altminteri păgubite de astru. Dar Oberth a descris această invenţie, ulterior, ca “arma supremă”.

    El spunea că “oglinda mea spaţială este ca acelea pe care şcolarii le folosesc pentru a proiecta raze solare pe tavanul sălii de clasă”. În 1945, când Aliaţii au început să cotrobăie prin planurile de război capturate, a devenit evident că naziştii se folosiseră de ideea lui Oberth şi începuseră să caute posibilităţi pentru a construi această armă pe o orbită plasată la circa 30 km de Pământ.

    Conform revistei Life, arma ar fi urmat să fie asamblată din piese, pe orbită. Arma ar fi trebuit să aibă şi o staţie spaţială, cu locuri în care rachetele de aprovizionare ar fi putut să se cupleze, grădini care ar fi trebuit să furnizeze oxigen şi generatoare solare pentru aprovizionarea cu energie.

    Germanii nu sunt însă singurii care au căutat variante prin care să se folosească de puterea soarelui. În 1999, ruşii au făcut publică intenţia lor de a folosi o oglindă pentru a reflecta lumina solară pe Pământ în perioada iernii.