BusinessMagazin

Tag: opinie cristian hostiuc

  • Dacă economia o duce mai prost, de ce băncile din România sunt atât de profitabile în acest moment? Paradoxal, nivelul de profitabilitate a ajuns cel mai ridicat, chiar dacă marja de dobândă între credite şi depozite este la cel mai scăzut nivel. 11 motive

    Sistmul bancar românesc, format din 32 de bănci, a obţinut în primul semestru un profit de 6,9 miliarde de lei, în creştere cu 40% faţă de perioada similară a anului trecut, conform calculelor ZF făcute pe baza datelor BNR la jumătatea anului.

    Dacă băncile vor continua în acelaşi ritm, anul 2023 va marca un an record pentru bănci, cu un profit de aproape 14 miliarde de lei, faţă de 10 miliarde de lei cât a fost anul trecut. Activele nete la jumătatea anului au atins 737 de miliarde de lei, un nou maxim istoric, cu 37 de miliarde de lei mai mult decât la finalul anului trecut.

    Indicatorul de solvabilitate este de 22,8%, iar rata de rentabilitate, respectiv profitul raportat la capitalul propriu al băncilor a ajuns la jumătatea anului la 21,1%, cel mai ridicat nivel din Europa. Ca o comparaţie, la finalul anului trecut Germania, cea mai puternică economie Europeană, avea o rentabilitate (ROE) de 6%, Polonia de 9%, Franţa de 6,1%, Spania de 10,4%, Austria de 12,8%.

    Rata creditelor neperformante a coborât la jumătatea anului la 2,65%.

    Banca Transilvania, cea mai mare din sistem, a raportat la S1/2023 un profit de 1,27 miliarde de lei, în creştere cu 40% faţă de S1/2022. De altfel, este cel mai bun profit din S1 din ultimii 15 ani. Acum un deceniu Banca Transilvania avea în primul semestrul un profit de 180 de milioane de lei, de şapte ori mai mic. Este adevărat că între timp banca şi-a crescut de patru ori cota de piaţă.

    Grupul BCR, al doilea de pe piaţă, a raportat în S1/2023 un profit de 1,11 miliarde de lei, în creştere cu 6,6% faţă de perioada similară a anului trecut.

    BRD, a treia bancă de pe piaţă, a raportat în S1/2023 un profit de 752 milioane de lei, în creştere cu 22%.

    Primele trei bănci deţin 43% din activele bancare ale întregului sistem şi au făcut 45% din profitul total la jumătatea anului.

    Multă lume se întreabă cum se poate ca băncile să aibă profituri aşa de mari şi o asemenea rentabilitate a capitalului în condiţiile în care economia scade şi o duce prost, după impresia multora, iar guvernul trebuie să majoreze acum taxele pentru a face rost de bani ca să acopere gaura bugetară.

    Foarte mulţi îşi îndreaptă furia către bănci şi spun că au marje mari de profit, adică practică dobânzi foarte mari la credite şi dobânzi mici la depozite, adică trebuie mai degrabă impozitate băncile cu taxe speciale decât alte categorii de contribuabili. În aceste condiţii, cine s-ar opune având în vedere că este greu să ai un contraargument la această retorică. Când ţi se iau din banii proprii, bineînţeles că guvernul şi băncile sunt duşmani.

    Interesant este că marja băncilor din acest moment, adică diferenţa dintre dobânzile la credite şi dobânzile la depozite, este cea mai mică din ultimii 15 ani, conform datelor statistice ale BNR.

    În 2008 când, sistemul bancar avusese un profit de 4 miliarde de lei, însemnând un miliard de euro la cursul valutar de atunci, marja medie în sistem era de 5,52%. În 2010, când economia mergea prost şi se tăiau salariile, marja băncilor era de 5,88%, cea mai mare din ultimii 15 ani, iar băncile raportau o pierdere pe tot sistemul de 500 de milioane de lei. În 2012, când tot sistemul a raportat o pierdere de 2,3 miliarde de lei, cea mai mare din ultimii 15 ani, marja era de 5,83%. În 2020, când ROBOR-ul era la cel mai scăzut nivel, marja băncilor a fost de 4,5%. În decembrie 2022, într-un an când dobânzile au explodat, când ROBOR-ul a ajuns chiar şi la 8,2%, marja băncilor a fost de 2,93%, adică la jumătate faţă de acum un deceniu, şi mai mică decât acum trei ani.

    Deci afirmaţia că băncile fac au un profit aşa mare pentru că au o marjă foarte mare acum nu ştiu dacă se susţine. Sunt bănci care atrag din piaţă bani plătind o dobândă de 7% la lei şi dau credite ipotecare cu o dobândă fixă sub acest nivel.

    În aceste condiţii, de unde vine profitul băncilor?

     

    1. Portofoliul de credite ipotecare/imobiliare, care are un maxim istoric şi care are cea mai mare pondere în creditare, este foarte curat în acest moment: pentru că valoarea apartamentelor/caselor/terenurilor nu a scăzut (ci, dimpotrivă, chiar a crescut), băncile nu trebuie să facă provizioane şi chiar să marcheze pierderi, aşa cum s-a întâmplat în criza anterioară, când piaţa imobiliară s-a prăbuşit iar băncile erau pline de credite care aveau în spate ipoteci a căror valoare a scăzut la jumătate în cazul apartamentelor şi la 80-90% în cazul terenurilor.

     

    2. Veniturile românilor au crescut substanţial, aşa că pot onora ratele bancare: în aceste condiţii, băncile au venituri pentru că ratele se plătesc şi nu trebuie să facă provizioane în cazul în care clienţii nu ar mai plăti. Chiar şi la creşterea ucigătoare a dobânzilor din ultimul an, care a însemnat o creştere a ratelor de 60%, clienţii au putut să facă faţă plăţilor. În criza anterioară, când ratele la creditele care erau în euro şi în franci elveţieni au explodat peste noapte, o bună parte dintre clienţi nu au mai putut să-şi onoreze ratele, aşa că băncile nu au avut venituri, iar în momentul în care au constituit provizioane, cheltuielile le-au explodat. Această situaţie nu se mai întâlneşte acum, aşa că portofoliul de credite de retail – credite ipotecare şi de consum – este foarte curat.

     

    3. Portofoliul de credite pentru IMM-uri este în bună parte garantat de stat prin programele lansate în pandemie – IMM Invest: companiile mici şi mijlocii sunt cele mai riscante, iar în perioadele de criză sunt cele mai afectate. Programul de tip IMM Invest a permis acordarea de credite în continuare pentru aceşti clienţi, iar garanţia acordată de stat acoperă riscul ridicat. Băncile stau pe un portofoliu de credite pentru IMM-uri care este în bună parte garantat de stat, care nu a sărit în aer şi pentru care nu trebuie să facă provizioane. Încă. În criza anterioară, IMM-urile au întâmpinat probleme mari, multe dintre ele nu au mai putut să plătească ratele şi nici principalul, aşa că băncile au trebuit să facă provizioane pe bandă rulantă şi să marcheze pierderi.

     

    4. Creditele de capital de lucru pe care le acordau băncile companiilor mici şi mijlocii au fost înlocuite de credite furnizor, acordate de către furnizori companiilor: în aceste condiţii, riscul a fost transferat companiilor furnizor, ieşind din portofoliul băncilor. Este adevărat însă că aceste companii care dau marfă altor companii au expunere bancară, dar sunt companii mari, care au posibilitatea gestionării proprii a neplăţii mărfurilor. Creditele furnizor au ajuns să fie de trei ori mai mari decât creditele acordate direct de către bănci pe termen scurt companiilor. Economia creşte în acest moment mai puţin pe credit.

     

    5. Companiile mari româneşti sunt mult mai puternice, stau bine cu lichiditatea şi îşi plătesc ratele la creditele acordate: în criza anterioară au fost companii foarte mari care au fost extrem de expuse la creditele în euro, la piaţă, şi care au sărit în aer, iar băncile au suferit pierderi foarte mari.

     

    6. Băncile nu mai au expunere pe euro decât în proporţie de 30%, deci riscul valutar aproape că a dispărut, aşa că nu mai trebuie să facă provizioane sau să aducă capital suplimentar: în criza anterioară, 70% din portofoliul bancar era în euro şi numai 30% în lei, ceea ce a fost un dezastru pentru tot sistemul, iar guvernul a fost nevoit să se împrumute la FMI pentru a acoperi finanţarea în valută şi riscul valutar. În criza anterioară cursul a crescut cu 30% în câteva luni, în timp ce acum, de trei ani, cursul a crescut cu numai 1%, ceea ce înseamnă că riscul valutar este inexistent pentru bănci.

     

    7. Portofoliul de titluri de stat deţinut de bănci a crescut foarte mult, iar creşterea dobânzilor plătite de Ministerul Finanţelor le-a adus o creştere majoră de venituri. Scăderea valorii portofoliului are impact în capital şi mai puţin în venituri.

     

    8. Inflaţia a dus la creşterea dobânzilor, ceea ce înseamnă venituri mai mari pentru bănci în primă fază. Există un decalaj între creşterea dobânzilor la credite, care sunt primele, şi creşterea dobânzilor la depozite, care vine ulterior. Acum, acest decalaj este foarte redus şi aproape că s-a anulat, fiind bănci care plătesc dobânzi mari la depozite pentru a avea lichiditate, şi practică dobânzi mai mici la credite pentru clienţii buni şi foarte buni.

     

    9. Digitalizarea, mai ales după anul 2000, înseamnă o reducere de costuri venită din reducerea personalului, reducerea infrastructurii, respectiv scăderea numărului de sucursale, a chiriilor plătite, a cheltuielilor de funcţionare, o creştere mai lentă a salariilor din sistem ceea ce, în final, înseamnă o îmbunătăţire în raportul venituri/costuri. În 2008 bancherii erau cel mai bine plătiţi angajaţi din sistem, dar acum IT-iştii sunt cel mai bine plătiţi, care au avut o creştere de trei ori a salariilor, în timp ce bancherii nu cred că au avut o creştere mai mare de 50%.

     

    10. Finanţarea băncilor nu mai depinde de împrumuturile de la acţionari, ceea ce schimbă întreg bilanţul unei bănci. În criza anterioară, băncile din România aveau prea puţine depozite locale, bazându-se mai mult pe împrumuturile din afară, ceea ce a fost un dezastru când a venit criza din 2008/2009. Când băncile-mamă şi-au retras liniile de finanţare, băncile locale nu mai aveau bani ca să dea credite. În acest moment, raportul credite/depozite este de sub 70%, în timp ce acum un deceniu era de 120%.

     

    11. Băncile nu mai acordă credite oricui şi în orice condiţii, aşa cum se întâmpla înainte: dacă aveai un buletin puteai să iei un credit de nevoi personale a doua zi indiferent dacă puteai să-l rambursezi sau nu, companiile luau împrumuturi la orice oră din zi şi din noapte, chit că puneau garanţii grajduri, la un moment dat întreaga Pipera avea credite la Volksbank, chiar şi cei care nu voiau să ia împrumuturi etc. Situaţia s-a schimbat foarte mult, aşa că băncile fie nu acordă credite, deci nu-şi iau riscuri, fie atunci când dau credite iau garanţii mai mari.

     

    Dacă ar fi să trag o concluzie, aceasta ar fi că băncile raportează în acest moment un profit mare comparativ cu anii anteriori, pentru că portofoliul de credite este foarte bun, nivelul de credite neperformante fiind de numai 2,56%, în timp ce acum un deceniu NPL-urile pe tot sistemul ajunseseră la 21%.

    Sistemul bancar s-a curăţat enorm după criza anterioară, băncile au devenit mai prudente, activele imobiliare luate în garanţie pentru credite stau în picioare, adică nu înregistrează depreciere, iar creditele către companiile mici şii mijlocii încă sunt bune.

    Vom vedea cum vor arăta după ce vor expira garanţiile acordate de stat. Cred că aici băncile vor fi nevoite să facă provizioane, ceea ce le va afecta profitul. Dar acum nu este cazul.

    În aceste perioade, când costurile fiecăruia sunt mai mari, venite din inflaţie, creşterea dobânzilor – ceea ce înseamnă scăderea puterii de cumpărare -, toată lumea se îndreaptă furioasă către bănci, fiind considerate ţapii ispăşitori ai unor situaţii, la fel cum sunt şi multinaţionalele.

    Cred că este mai bine să ai un sistem bancar profitabil, curat, care să nu creeze probleme în perioade critice economiei şi care să poată susţine, cu riscurile de rigoare, companiile şi clienţii. Cine vrea să ia un credit ipotecar/imobiliar o poate face în acest moment fără probleme, băncile au suficientă lichiditate şi solvabilitate pentru a acorda acest gen de credite. De asemenea, pot acorda credite companiilor (în special celor mici şi mijlocii) în aceste perioade critice, nu cum a fost în criza anterioară, când finanţarea s-a oprit pentru că liniile de finanţare externe au dispărut peste noapte şi nicio bancă-mamă nu mai voia să ia expunere pe România.

  • “Domnu’, domnu’, îmi daţi şi mie 3 lei, să-mi iau ceva de mâncare?! Mi-e foame! Alo, domnu’!” Cum au ajuns cerşetorii de tip nou să invadeze Bucureştiul, intersecţiile, ieşirile de la supermarket şi cum veţi ajunge să plătiţi o taxă de protecţie ca să nu fiţi înjuraţi şi flegmaţi

    Cu toţii auziţi în fiecare zi aceste fraze, cel puţin în Bucureşti. La metrou, în intersecţii, pe marile bulevarde – Magheru este plin -, în faţa magazinelor, în faţa hipermarketurilor, în faţa shaormeriilor, în faţă la McDonald’s. În faţa restaurantelor bune încă nu au ajuns, dar acolo sunt parcagiii.

    Ce mi-a atras acum atenţia era faptul că au trecut de la 1 leu la 3 lei. Şi nu a fost singura dată în care i-am auzit să treacă de la 1 leu la 2 lei, la 3 lei şi câteodată la 5 lei.

    Se vede că a crescut puterea de cumpărare şi acum şi inflaţia.

    Cu cât suma este mai mare, cu atât personajul, cerşetorul, este mai bine îmbrăcat, tatuat, cu frizură la modă – Pompadour pacă se cheamă – şi când se retrage deoparte să-şi numere banii scoate şi telefonul mobil.

    Cerşetorii de altă dată erau mutilaţi, de-o vârstă mai înaintată, cei noi sunt tineri, chiar foarte tineri, unii sunt şi drogaţi.

    Aceste personaje, cerşetorii de tip nou, au devenit din ce în ce mai mulţi şi încep să acapareze străzile, intersecţiile, bulevardele, scările de bloc şi nu mai au mult şi vor ajunge şi în bloc.

    Zonele hot au ajuns Centrul Vechi, Nordului, magazinul Unirea, intrările de la Mega Image.

    Cu bodyguarzii sunt deja prieteni (oricum bodyguarzii de la Mega nu se pun, că ăia sunt pensionari).

    Toate aceste lucruri se întâmplă sub ochii poliţiei. Oricum nu mai ştii care sunt poliţişti adevăraţi şi care sunt poliţişti locali şi ce fac ei.

    Dacă acum câţiva ani mai aveai curaj să le răspunzi, să-i trimiţi la muncă, acum acest curaj a dispărut, pentru că sunt tineri, agresivi, te scuipă şi se îndreaptă către tineri dacă întorci privirea la ei.

    În ultimul deceniu, economia României a crescut de la 120 de miliarde de euro la 220 de miliarde de euro şi ne îndreptăm, în ritmul actual de creştere, spre 250 de miliarde de euro.

    Salariul minim s-a triplat, salariul mediu s-au dublat, iar numărul celor care câştigă peste 1.000 de euro a crescut de aproape trei ori în ultimul deceniu.

    În Bucureşti puterea de cumpărare a crescut substanţial, salariul mediu apropiindu-se de 4.500 de lei net, faţă de 3.600 de lei net, media naţională.

    Dincolo de cifrele oficiale, statistice, sunt zone întregi din Bucureşti, categorii de populaţie care câştigă foarte bine şi chiar enorm din piaţa gri şi piaţa neagră, din comerţul şi traficul de maşini, din schimburile valutare la negru, din Bitcoin etc.

    Explozia pieţei rezidenţiale, banii care se învârt aici au dat naştere altor categorii de milionari, iar acest lucru se vede cu ochiul liber.

    Parcările din celebra zonă de nord din Bucureşti, care a ajuns cunoscută în toată Europa, pot să rivalizeze cu orice parcare a unui restaurant de lux din această lume.

    Dacă te uiţi pe stradă în Grecia, chiar şi în Atena, maşinile care circulă acolo par dintr-un cimitir comparativ cu străzile din Bucureşti.

    Foarte multă lume se întreabă cum de a rezistat România, economia, aşa de bine în criza Covid, în condiţiile în care toate ţările occidentale au printat bani non-stop şi totuşi îşi revin cu greu, iar la Bucureşti guvernele Orban şi acum Cîţu au dat numai 5% din PIB pentru susţinerea economiei şi a businessului (20% în Germania). Mulţi se întreabă unde sunt aceşti bani, că nu i-au văzut, iar economia României mănâncă jăratic.

    Să ai o creştere de peste 10% în acest an în România este caz de studiu pentru economişti.

    În economia României, în business, sunt câteva miliarde de euro, bani gri, bani negri, care se produc şi se învârt non-stop, an de an.

    Eu mă întreb în fiecare zi cum rezistă cursul valutar leu/euro la 4,9 lei, şi ăla un curs susţinut, să nu scadă, cu aceste deficite foarte mari, care se tot adună – deficit comercial de peste 20 de miliarde de euro, deficit de cont curent  care depăşeşte 5% din PIB – un prag de alarmă, defcit bugetar de peste 80 de miliarde de lei, adică 7% din PIB, creşterea datoriei publice, şi la un moment dat se va vedea şi creşterea datoriei externe.

    Dacă te duci la casele de schimb, cursul leu/euro de vânzare este sub cel oficial, anunţat de BNR. Vineri puteai să cumperi euro la 4,905 lei, în timp ce la BNR era 4,9145.

    Nu ştiu cum este în celelalte oraşe din România, dar creşterea businessului din Bucureşti, creşterea puterii de cumpărare, banii gri şi negri care se învârt, vin şi cu acapararea unor zone de către cerşetori, de către clanuri etc., sub ochii autorităţilor de toate felurile. Este o cumetrie extraordinară între toţi.

    Acest lucru se întâmplă şi sub delăsarea noastră, a societăţii, a celor care o formăm.

    Poliţia nu mai intervine preventiv nicăieri, poate şi pentru că societatea nu mai acceptă acest lucru. Fiecare, cu bani în buzunar, cu sistemul de relaţii, a devenit prea puternic.

    Uitaţi-vă cum se circulă pe străzi, pe drumuri şi încercaţi să-i cereţi cuiva socoteală.

    Administraţia publică este fanariotă, partidele şi chiar guvernul nu mai acceptă să le spună cineva ceva.

    Economia creşte prea bine, iar administraţia are prea mulţi bani pentru a mai da cuiva socoteală.

    Când numărul celor care lucrează la stat  – 1,3 milioane – rivalizează cu economia privată, adică cei care plătesc taxele şi impozitele, şi retorica se schimbă.

    Elita societăţii, care acum a devenit ONG-uri, se ocupă din birouri de plantat copaci, cu teme de political correctness, în frunte cu preşedintele Iohannis, când cerşetorii stau lângă ei. Îndată o să vină peste ei, să le spargă petrecerile din teambuildinguri.

    Pentru stat, pentru guvern, pentru instituţiile învestite prin lege cu puterea de a face ceva, problema celor 2-3 milioane de români din ţară care nici nu muncesc, care nici nu sunt la şcoală, care nimeni nu ştie din ce trăiesc, nu este a lor. O parte dintre aceştia sunt şi aceşti cerşetori, vânzători de droguri, pe care îi vedeţi în jurul vostru.

    Problema educaţiei, a pregătirii de specialitate (cine mai ţine minte că Ecaterina Andronescu a desfiinţat acum un deceniu şcolile profesionale, aşa cum existau ele, pentru a susţine şcolile teoretice care, din cauza scăderii numărului de elevi, au mari probleme) a devenit o problemă a companiilor private, care încearcă să rezolve la nivel micro lipsurile pe care le au.

    Dacă te uiţi în bugetul de stat, la creşterile de sume an de an, niciodată nu am avut atât de mulţi bani, şi parcă aceşti bani dispar, pentru că nu se vede nimic în urma lor, decât o administraţie fanariotă.

    Cazul surpării de teren de lângă Biblioteca Naţională, în plin centrul Capitalei, unde au murit doi oameni, este năucitor. Cei care executau lucrările nu aveau autorizaţie, cel puţin aşa se spune, iar cei responsabili de acest lucru dau amenzi post-mortem. Pentru că acolo era o lucrare ordonată de primarul sectorului 3, Robert Negoiţă, lucrările au putut să înceapă fără niciun fel de problemă.

    Câţiva metri mai încolo de locul producerii accidentului există salba de restaurante, cafenele, dar şi cluburi de pe malul Dâmboviţei, unde viaţa merge înainte.

    Şi dincolo de “Doamne fereşte!” (Bine că nu mi s-a întâmplat mie!), nu mai există nicio reacţie.

    Dacă autorităţile se comportă aşa, de ce noii cerşetori nu ar putea să ocupe şi ei bulevardele?

    Nu va trece mult şi veţi plăti o taxă de protecţie, că este 1 leu sau 5 lei are mai puţină importanţă, pentru a nu fi înjuraţi şi flegmaţi când treceţi pe lângă ei.

  • Vezi că vin alegerile! Dar de ce trebuie să merg la vot? Am pe cine să votez? Toţi sunt la fel! Nu mai bine îmi iau familia, copilul şi mă duc duminică să mă dau cu barca în Herăstrău?

    O discuţie de acum două săptămâni despre alegeri, cu cineva care lucrează într-un restaurant din Bucureşti.

    Vezi că vin alegerile, să te duci la vot! Dar de ce trebuie să merg la vot? Am pe cine să votez? Toţi sunt la fel! Nu mai bine îmi iau familia, copilul, şi mă duc să mă dau cu barca în Herăstrău?

    Duminica viitoare, peste o săptămână, sunt alegeri locale, iar interesul pentru cei care conduc oraşele, comunele şi judeţele ţării pare destul de scăzut. Şi nu este vorba de Covid-19.

    Noroc cu Băsescu, care pe ultima sută de metri a mai animat prin limbajul de stradă lupta din Bucureşti dintre Gabriela Firea şi Nicuşor Dan.

    Dar până la urmă, întrebarea interlocutorului este legitimită şi nu răspunde nimeni dintre cei care cer votul.

    El, ca şi alţii, e convins că votul lui nu contează şi că, indiferent pe cine votează – partid sau nume -, tot ăia care trebuie ies.

    Iar după ce ies, tot ce au spus în campanie se aruncă la coş şi încep să-şi facă afacerile lor.

    Cel puţin în Bucureşti, oamenii vor şcoli mai bune pentru copiii lor, spitale din care să nu iasă mai bolnavi decât au intrat, drumuri în care să nu piardă o oră până să ajungă la muncă, un aer mai curat şi nu în ultimul rând curăţenie.

    Pentru asta plătesc oamenii taxe şi impozite, dar din păcate nu sunt conştienţi de acest lucru.

    Pentru că legea nescrisă în Bucureşti este de a negocia salariul net, oamenii nu ştiu ce înseamnă plata taxelor şi impozitelor din câştigul lor, şi de aceea nu au în minte că cei de la putere sunt plătiţi din banii lor şi nu invers.

    De la alegerile din 2012, când prezenţa la vot a fost de 56%, asta pentru că Băsescu ajunsese extrem de urât iar PSD s-a aliat cu PNL formând USL, salariul mediu a crescut de la 1.500 de lei la 3.300 de lei, adică s-a dublat. În euro, salariul mediu a crescut de la 340 de euro la 680 de euro în prezent.

    Cel puţin în Bucureşti, alegerile nu sunt despre bani, despre creşterea puterii de cumpărare sau despre locuri de muncă, cum era în anii ‘90 şi 2000, când salariul mediu era de 100-150 de euro.

    Nu ştiu ce l-a apucat pe Nicuşor Dan să promită că în patru ani de zile salariul mediu din Bucureşti va ajunge la 1.400 de euro (faţă de 900 de euro, cât este acum).

    În oraşele mari alegerile sunt legate de ce fac primarii, şefii consiliilor judeţene cu banii pe care-i încasează. Şi nu sunt deloc mulţi.

    În oraşele din eşalonul 2, 3, sau 4, algerile ţin de salarii şi locuri de muncă, pentru că acolo principalul angajator este statul, iar cei care conduc îşi bazează puterea pe acest lucru.

    Românii ar vrea ca din popor să se ridice un Vlad Ţepeş, ca să-i bage pe toţi cei din politică la puşcărie (sper că n-aţi uitat celebra expresie a lui Traian Băsescu din 2004, când îi îndemna pe oameni să vină să vadă ţepele din Piaţa Victoriei pe care le va ridica şi cât de puternică a fost această afirmaţie).

    În timp ce alegătorii din oraşele mari au speranţe legate de drumuri, şcoli, spitale, curăţenie, cei care sunt în politică au ca principal scop întărirea puterii administrative fanariote. Şi pentru acest lucru alocă resurse importante.

    În timp ce jumătate dintre bucureşteni cred că votul lor nu contează şi de aceea mai bine se duc să se plimbe, cu familia, cu copilul, cu barca în Herăstrău, cei care se uită cu interes la rezultatul votului sunt cei care au afaceri.

    Laurenţiu Lazăr, directorul Colliers International, unul dintre cei mai mari brokeri imobiliari din Bucureşti şi din România, spune că în Capitală dezvoltatorii şi-au făcut datoria, au construit clădiri de birouri unde lucrează sute de mii de corporatişti, au adus investiţii de miliarde de euro, dar acum problema este legată de sufocarea oraşului, de lipsa de infrastructură.

    Dacă votul popular nu contează pentru cel puţin un alegător, măcar să conteze în faţa celor ce vor fi aleşi interesele care vin din business.

    Când marii dezvoltatori de clădiri de birouri îşi vor pierde chiriaşii din motive de infrastructură, de Covid-19, s-ar putea ca presiunea lor să fie din ce în ce mai mare asupra autorităţilor locale şi să se vadă.

    Ironic, un votant nu ridică probleme, dar acelaşi om, în calitate de angajat, poate să influenţeze întâi mersul unei companii, iar compania, având o putere mai mare, poate să influenţeze administraţia.

    Tot e bine!

    Până una alta, întâi la vot peste o săptămână, şi după aia în parc!

  • Nu aruncaţi cu pietre: Unde este mai mare „abuzul în serviciu, traficul de influenţă, darea de mită, corupţia“, în sectorul de stat sau în cel privat?

    Percepţia generală este că abuzul în serviciu, traficul de influenţă, darea de mită, corupţia în general se desfăşoară numai în relaţia cu sectorul de stat, instituţii, regii autonome, companii de stat sau majoritar de stat, profesii de utilitate publică, cum ar fi notarii, sau servicii de utilitate publică operate privat.

    Percepţia generală este că abuzul în serviciu, traficul de influenţă, darea/luarea de mită, corupţia în general, nu implică firmele private între ele sau pe cei care lucrează la firmele private. 

    Nu aruncaţi cu pietre: Unde este mai mare „abuzul în serviciu, traficul de influenţă, darea de mită, corupţia“, în sectorul de stat sau în cel privat?