BCE prevede o scădere a PIB în zona euro de 0,2-0,6% în 2012 şi o evoluţie între -0,4% şi +1,4% la anul. BCE a majorat însă estimările de inflaţie, la 2,4-2,6% în acest an şi 1,3-2,5% în 2013.
Achiziţiile de obligaţiuni vor fi făcute, ca şi în 2011, de pe piaţa secundară şi cu sterilizare aferentă, pentru a nu alimenta inflaţia, vor viza obligaţiuni cu scadenţa între 1 şi 3 ani sau care mai au până la scadenţă între 1 şi 3 ani, dar acum vor fi condiţionate strict de respectarea unor programe de austeritate cerute statelor emitente. Loc de dezamăgire pentru pieţele financiare rămâne însă, întrucât BCE nu a anunţat şi o nouă scădere a dobânzii de politică monetară de la 0,75% la 0,50% sau alte “măsuri non-standard”, adică alte operaţiuni prin care creditorilor privaţi să le fie garantată, dacă se poate integral, plata împrumuturilor către state.
Criticile din partea pieţelor financiare, reflectate îndeosebi în presa americană, au în vedere, în principal, trei teme. Pe de o parte, e vorba de faptul că BCE, la presiunile Bundesbank, insistă că ţările îndatorate trebuie să respecte anumite condiţii de austeritate fiscală, cedare a suveranităţii economice şi înăsprire a supravegherii bancare înainte de a primi banii. Aceasta creează posibilitatea ca acele ţări care refuză ori îşi încalcă angajamentele luate vor fi în continuare fără acces la fondurile de urgenţă ale zonei euro (ceea ce înseamnă că băncile sau fondurile de investiţii care au împrumutat acele ţări ar fi frustrate iarăşi în dorinţa lor de a-şi primi rapid şi integral banii înapoi).
Pe de altă parte, e vorba de faptul că BCE va limita cumpărările la obligaţiunile cu scadenţa de până la ani, ceea ce ar descuraja statele să emită obligaţiuni cu scadenţă mai mare, înrăutăţind astfel profilul lor de risc (se ştie că datoriile unei ţări trebuie să fie pe cât posibil echilibrate pe categorii de scadenţe, evitând concentrarea pe datorii pe termen scurt).
În fine, o altă critică vizează faptul că BCE, grijulie cu soarta unei inflaţii deja aşteptate să crească în zona euro, a insistat ca şi programul cel nou de achiziţii să aibă parte de sterilizare (operaţiunile prin care banca retrage de pe piaţă integral sau parţial echivalentul banilor nou-intraţi în circulaţie), refuzând deci să devină o simpă tiparniţă, aşa cum este Rezerva Federală a SUA.
Banca americană îşi poate permite să acţioneze însă ca o simplă tiparniţă, graţie statutului privilegiat al dolarului, care a făcut ca operaţiunile de relaxare monetară făcute din 2009 până acum în folosul economiei americane să fie plătite de restul lumii, prin export direct de inflaţie. BCE n-ar avea această şansă, iar efectele unei inflamări a inflaţiei în zona euro vor fi nocive pentru locuitorii Europei, pentru UE, nu pentru restul lumii. De aceea Mario Draghi s-a ferit ca de foc să imite Rezerva Federală şi a ignorat, cel puţin până acum, articolele mieroase din presa anglo-saxonă, care susţin că n-ar strica deloc în zona euro un pic de inflaţie care să scadă puterea de cumpărare a salariilor în Spania sau Italia, în numele unei pretinse egalizări a productivităţii între Nordul şi Sudul zonei euro.