Aveam 21 de ani, eram la Finanţe-Bănci la ASE şi habar nu aveam de nimic, dar ştiam din generală că eu vreau să scriu. Asta îmi plăcea mie. Am văzut anunţul, am sunat în redacţie, era pe atunci în spatele Teatrului Naţional, şi am venit la interviu, fără CV. Nu era necesar. Niciodată nu a fost necesar la ZF în redacţie.
Am dat de Cristian Hostiuc (Fini), care m-a întrebat o formulă cu rata inflaţiei (ulterior am aflat că nici el nu o ştia, dar testa el ceva). Nu am minţit. Am zis că nu o ştiu. Slab, Chief, a decretat Fini, mijindu-şi ochii pe sub ochelari. (Toţi în redacţie suntem Chief, indiferent de ce scrie pe cartea de vizită.) Am făcut nişte traduceri şi după câteva săptămâni de probă m-am angajat la ZF. Primul job. Nu aveam nici 400 de lei pe lună, dar pentru mine erau o comoară. Adio bani de la părinţi. Îmi luam în fiecare zi o sută de grame de Fornetti cu telemea de la Universitate şi jur că pateurile alea aveau gust de libertate. Nu exista mândrie mai mare (nici masă mai bună).
Mă uitam cu jind la cei care scriau despre afaceri de la zero la ZF în timp ce eu făceam traduceri, alergând după un calculator liber. Asta îmi doream şi eu, dar nu a fost să fie.
Într-o zi, Adrian Mîrşanu, pe atunci editor al secţiunii de companii, poate cel mai bun jurnalist pe piaţa de fuziuni şi achiziţii, specializat în zona de energie, m-a întrebat dacă nu vreau să încep să scriu pe acest domeniu. Adi e un tip foarte isteţ (acum are platforma mirsanu.ro), aşa că mi-a vândut frumos companiile energetice. Chief, sunt cele mai mari, cei mai mulţi bani, putere. Sigur, am acceptat provocarea.
Fără să ştiu, m-am trezit într-un microbuz în drum spre Oltchim la un eveniment prezentat de Mihaela Rădulescu. Eu eram şocată de faptul că Mihaela Rădulescu era mai mică de înălţime decât mă aşteptam, nu de Oltchim în sine. Am pus o întrebare la conferinţă (ne făceam liste întregi, ne făceam background, tot), am scris un material oribil pe care l-am transmis din autocar şi pe care Adi mi l-a refăcut cap-coadă, dar care a doua zi a mişcat acţiunile combinatului.
După bucuria de moment generată de importanţa mea subită, a urmat calvarul. Nu pricepeam nimic din energie. Nu ştiam diferenţa dintre distribuţie şi furnizare, tarife, reglementări, privatizări, interese. Băi, Chief, dar tu chiar nu pricepi nimic! Verdictele sunt foarte clare la ZF, la fel şi lipsa mănuşilor în transmiterea lor. Unde naiba erau afacerile de la zero la care visam eu când toate erau făcute deja în energie?
Am început să fac teren. Am început cu conferinţele. În 2006, ţin minte că l-am văzut pentru prima dată pe Dinu Patriciu, proprietarul Rompetrol. Era o conferinţă, într-o sală mică din sediul grupului, plină cu ziarişti. Patriciu era un munte de om. Conferinţa a fost făcută imediat după ce s-a pus un sechestru pe 26% din acţiunile Rompetrol.
«Noaptea vaca rumegă. Câinele, deranjat de vacă, latră. Ciobanul nu poate să doarmă din cauza lătratului câinelui. Ce face ciobanul? Împuşca vaca», a spus Patriciu.Ciobanul era Băsescu, iar vaca era rafinăria lui. Abia începusem să fac primii paşi în presă şi mă izbeam de un om care nu se încurca în declaraţii corporatiste, expresive ca nişte bucăţi de cherestea. Nici nu aveţi idee cât ne lipsesc aceşti oameni.
Nu mai ţin minte dacă atunci i-am pus vreo întrebare, dar mi-am format treptat curajul, pentru că veneam în redacţie şi automat eram luată în vizor: Chief, ce ai întrebat? Dar cine a pus întrebarea aia? A, păi vezi? Aia era o întrebare bună, nu a ta. Tu de ce nu ai întrebat? Degeaba te duci, Chief, la conferinţe dacă nu întrebi!
Cu fiecare conferinţă la care mergeam, curajul mi se clădea şi chiar şi acum, dacă merg undeva şi nu pun o întrebare, am senzaţia că am pierdut timpul. Trebuie mereu să găseşti ceva, rotiţele trebuie să se învârtă.
Dar erau tot mai multe întrebări.
Am făcut tot mai mult teren. M-am dus să văd baraje hidroenegetice. Am vorbit cu oameni care se temeau de focurile de artificii pentru că le aminteau de dinamita cu care se răscoleau munţii pentru a se face astfel de lucrări. Trebuie să înţelegi duritatea domeniului despre care scrii sau măcar să te chinui. Trebuie să înţelegi nivelul de complexitate sau măcar să te chinui înainte de a-ţi da cu părerea. Mereu să te chinui.
Am mers la termocentrale. Ştiţi ce căldură emană cărbunele când arde în acele cuptoare? Guri de iad. Alungă orice ierni. Când toţi s-au transformat peste noapte în apostolii energiei verzi, este important să-ţi aminteşti de căldura aia când se opresc eolienele. Aia este căldura care înveleşte o ţară când vântul stă.
M-am băgat în pântecele Porţilor de Fier, lângă turbine. Nu-ţi auzi gândurile de forţa apelor. Trebuie să ştii asta ca să îţi dai seama că în astfel de companii, cum este Hidroelectrica, nu este vorba doar despre cifre, ci despre securitatea unei ţări.
Am fost în reactoare nucleare, am coborât în mine, am inhalat praf de cărbuni, am ieşit cu faţa murdară. Eu am avut noroc bun, dar am scris despre alţii care nu au mai ieşit la suprafaţă. Am zburat cu elicopterul pe platforme marine, am simţit mirosul dintr-o rafinărie, m-am urcat pe o turbină eoliană la 100 de metri înălţime. Am intrat în dispeceratul energetic, cel mai bine păzit secret din energie, pentru a vedea cum o mână de oameni ţin becurile aprinse pentru milioane. Am fost în fabrici de combustibil nuclear. Era un câine gras în faţa sediului, când eu mă aşteptam la SF-uri.
De fiecare dată m-am întors în redacţie şi am scris, am cărat mii de cititori cu mine ca să vadă complexitatea unui sistem pe care îl iau ca dat. Am făcut legături. Cifrele seci nu înseamnă nimic. Contextualizează mereu, Chief, dar ca să contextualizezi trebuie să ştii, să citeşti, să întrebi.
De-a lungul anilor, am ratat ştiri, am interpretat greşit, dar niciodată cu intenţie, poate am fost manipulată, dar mereu am încercat să am opinia mea, chiar dacă uneori s-a dovedit că nu era cea corectă. Dar ce bucurie era când aveam dreptate!
Din 2005 eu tot pun întrebări, vin în redacţie şi când mă ia Sorin (Pâslaru – redactor-şef) la întrebări, îmi dau seama că mai am de întrebat sau, mai rău, că nu am priceput nimic. În continuare, temerea cea mai mare este că nu pun cea mai bună întrebare.
În fiecare zi, ziarul este gol. În fiecare seară ridicăm catedrala, iar a doua zi o luăm de la capăt. Ziarul trebuie mereu să plece, plin, proaspăt, la timp, de 20 de ani. Şi aşa este. Jurnalismul este antreprenoriat pursânge. Zilnic.
Când anul trecut am decis să fac o schimbare, Fini mi-a zis: Chief, du-te, dar să ştii că niciodată cineva din afară nu va înţelege ce este aici. Avea dreptate. Niciun alt loc de muncă nu te trimite în locurile pe care le-am văzut eu, nu te conectează la oamenii pe care i-am cunoscut eu, nu te forţează zilnic să vii cu ceva nou.
Când peste tot eşti învăţat să taci, aici, Chief, trebuie să ai cea mai bună întrebare. De aia eu nici nu zic că mă duc la muncă/job/corporaţie, nici măcar după atâţia ani.
Eu nu merg la muncă, merg în redacţie sau unde mă poartă ea.”