Aceasta, scrie Dezeen, a recuperat lemnul de la aproape 1.000 de copaci doborâţi de o furtună la Eindhoven în vara acestui an şi i-a transformat în bănci amplasate prin oraş cu ocazia unui eveniment recent încheiat şi dedicat designului. Băncile au fost confecţionate din scânduri late suprapuse una peste alta şi separate de distanţiere pentru a le permite să se usuce. Odată uscat, lemnul va fi refolosit pentru alte scopuri.
Tag: ocazie
-
O incursiuneîn diplomaţia la întâmplare, dar cu mize mondiale, a preşedintelui Franţei, Emmanuel Macron
Deasupra Oceanului Atlantic, Emmanuel Macron şi locotenenţii săi fac planuri pentru a-l încolţi pe preşedintele Statelor Unite, cel mai puternic politician al planetei.
Liderul francez stă cu cei mai buni oameni din echipa sa la o masă ovală, bej, într-o cameră de consiliu din avionul prezidenţial. Deşi în public apare de obicei în costume fără cusur, pentru zborul acesta este îmbrăcat ca pentru treburile casei: blugi închişi la culoare, un hanorac cu glugă albastru cu sloganul „La French Tech”, o barbă de două zile. Este a doua şedinţă în formulă completă din zborul de opt ore către New York pentru Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite, un summit anual care-i reuneşte pe liderii lumii (şi a cărei a 74-a ediţie a avut loc în luna septembrie), iar Macron face planuri pentru cea mai îndrăzneaţă mişcare de politică externă de până acum – să-i pună pe preşedintele SUA, Donald Trump, şi pe preşedintele Iranului, Hassan Rouhani, în aceeaşi cameră pentru a crea o breşă în conflictul de 40 de ani dintre cele două ţări. Însă în diplomaţia cu miză mare logistica este esenţială, iar şederea lui Macron la New York va fi scurtă.
„Trump este marţi?”, îşi întreabă Macron consilierii, referindu-se la întâlnirea sa oficială cu liderul american. „Putem încerca să-l atragem luni?” „Nu”, răspunde Emmanuel Bonne, consilierul diplomatic principal. „Ştim deja că este ocupat toată după-amiaza de luni.”
„Când vorbeşte la Adunarea Generală?” continuă Macron. „Ar trebui să încercăm să-l prindem după discursul său, atunci are sens tot ce facem.”
„Ce ar trebui să facem este să-l prindem în camera din spate”, încheie el. Planul este stabilit. Tot ce a mai rămas este punerea lui în aplicare.
Revista Politico a primit acces la preşedintele francez şi la anturajul acestuia în timpul vizitei lor de două zile în SUA, când Macron a încercat să intermedieze prima întâlnire faţă în faţă între un preşedinte american şi unul iranian din ultimele patru decenii.
Rezultatul este imaginea din interior a unei politici externe hiperactive, perturbatoare, care depinde foarte mult de relaţiile personale ale preşedintelui francez cu alţi lideri – şi, mai ales, de ambiţie. La jumătatea mandatului său de cinci ani, Macron iese în evidenţă cu o serie de intervenţii diplomatice care sunt pe cât de îndrăzneţe, pe atât de refractare.
Bilele cu care francezul jonglează în prezent includ o încercare de repornire a Uniunii Europene, eforturi pentru resetarea relaţiilor dintre Occident şi Rusia, o încercare de a salva acordul nuclear iranian şi un efort de a încerca să salveze literalmente planeta de schimbările climatice catastrofale.„Pentru el, Franţa străluceşte înainte de toate”, spune un consilier la nivel înalt de la Palatul Elysée, care a cerut să rămână anonim deoarece nu are voie să vorbească public. „Apoi urmează suveranitatea europeană (promovarea intereselor UE) şi abia apoi crearea de noi dinamici.”
Ucraina, Amazonia, Libia, Statele Unite, Venezuela – nicio parte a lumii nu este prea departe de orbita tradiţională franceză, nicio schemă prea îndrăzneaţă, niciun risc ca totul să se termine cu o dezamăgire suficient de descurajant.
La fel cum a ieşit din prăpastia ideologică dintre stânga şi dreapta politică din ţara sa în timpul campaniei sale îndrăzneţe pentru preşedinţie, preşedintele francez a încercat să renunţe la constrângerile tradiţionale privind luarea deciziilor internaţionale. Pentru a-şi urma ambiţiile diplomatice, liderul Franţei a căutat constant să perturbe totul – chiar dacă în cele din urmă tactica ar avea recul puternic – în încercarea de a promova interesele ţării sale pe o tablă de şah globală care nu a mai văzut atât de multă imprevizibilitate de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Acest lucru îl lasă pe Macron frecvent expus eşecului, spun consilierii, dar îi deschide, de asemenea, oportunităţi – oricât de slabe ar fi ele – de a face progrese prin probleme aparent fără soluţie.
„Are curajul să acţioneze”, explică consilierul de rang înalt. „Astăzi cine mai este dispus să se expună în dosarul iranian? Cine este dispus să se expună pentru Libia? Cine este dispus să se ia de Trump? Dacă nu Macron, atunci cine?”
Preşedintele francez se plimbă prin centrul Manhattanului cu o ceată de consilieri, miniştri şi gărzi de corp după el. Merge cu încredere, cu mâinile în buzunarele costumului său bleumarin perfect croit, bucurându-se de strigăte privitorilor blocaţi în spatele barierelor de securitate din lemn instalate în jurul perimetrului clădirii ONU pe toată durata summitului.
„Domnule preşedinte, sunteţi magic!” strigă un francez dintr-un colţ de stradă. „Mulţumesc pentru tot!”, se aude cum ţipă o americancă. Macron se opreşte, îl întreabă pe bărbat din ce parte a Franţei este, iar ministrul său de finanţe Bruno Le Maire se grăbeşte să se ofere voluntar pentru a le face o poză. „Domnule preşedinte, avem nevoie de speranţă! Ajutaţi-ne!” – îi strigă două femei venezuelene lui Macron. El se apropie de ele şi le prinde mâinile într-ale sale.
„Ieri am vorbit cu preşedintele bolivian şi vom continua să lucrăm la acest aspect”, le spune el, fixându-le cu privirea. Le dă impresia că le-a spus un secret. Şi totuşi, rezultatele metodei Macron au fost, în cel mai bun caz, mixte.
Preşedintele francez a provocat agitaţie în această vară când l-a găzduit pe Vladimir Putin la vila de protocol din Brégançon, în sudul Franţei, cu o săptămână înaintea summitului G7. Această mişcare a fost văzută ca un preludiu la reintegrarea Moscovei în ordinea lumii occidentale, în pofida antecedentelor sângeroase ale preşedintelui rus în Ucraina, Siria şi – prin încercarea de ucidere cu un agent neurotoxic a unui fost spion rus care locuia în Marea Britanie – pe solul UE.
„Rusia este profund europeană“, a spus Macron la o conferinţă comună cu Putin. „Rusia aparţine pe deplin unei Europe a valorilor.”
Macron este atât de hotărât în ceea ce priveşte resetarea relaţiilor cu Rusia încât şi-a ameninţat public propriul serviciu extern în această privinţă, avertizând peste o sută de ambasadori adunaţi pentru discursul său anual către corpul diplomatic să nu-i submineze eforturile.
Şi totuşi, până acum Macron şi consilierii săi nu au fost presaţi să prezinte acţiuni concrete – în afară de un schimb recent de prizonieri între Ucraina şi Rusia care sugerează că Putin este pregătit pentru o revizuire fundamentală a relaţiei ţării sale cu Europa.
În mod similar, Macron s-a străduit să pună în mişcare planurile sale de reformare a UE, o parte cheie a politicii sale externe. De la alegerea sa în funcţia de preşedinte, Macron a prezentat o agendă de reformă, cu discursuri şi propuneri – dar eforturile sale s-au confruntat cu reticenţa instituţională, diplomatică şi mai ales germană şi cu suspiciunea că eurofilia pe care o afişează nu este altceva decât promovarea agendei tradiţionale franceze.
În urma alegerilor pentru Parlamentul European din mai, preşedintele s-a ales cu controlul celui de-al treilea cel mai mare grup politic al instituţiei, rupând tradiţia de zeci de ani în care politica europeană este dominată de două tabere.
De asemenea, a ieşit în evidenţă ca fiind câştigătorul în negocierile privind cele mai bune poziţii din instituţiile europene, cu candidatul său de ultimă oră Ursula von der Leyen nominalizat la funcţia de preşedinte al Comisiei Europene, cu aliatul său belgian Charles Michel la Consiliul European şi cu Christine Lagarde la şefia Băncii Centrale Europene.
Înapoi la New York, Adunarea Generală a ONU a început. Mai e o oră şi jumătate până când Macron ar trebui să-şi ţină cuvântarea, iar el şi consilierii săi lucrează la discurs înghesuiţi în micuţul „Birou Francez” din sediul ONU, cu vedere la East River.
La fiecare câteva minute, unul dintre consilieri deschide uşa şi iese în grabă pe hol: „Unde sunt discursurile de anul trecut şi din anul de dinainte? Vrea să le vadă!”, spune unul.
„Mai avem o oră, iese versiunea numărul opt”, zice altul, care stă aplecat peste o imprimantă portabilă.
Franţa este o putere regională, o putere culturală, o putere economică, o putere nucleară cu un loc în Consiliul de Securitate al ONU. Însă nu este o superputere. Macron s-ar putea să fie un jucător, dar nu poate acţiona ca singurul protagonist. El poate media şi crea oportunităţi, dar nu este în măsură să forţeze concesiile.
Ceea ce Franţei îi lipseşte este influenţa, iar Macron încearcă să acopere lacuna cu îndrăzneală şi voinţă. Fost boxer amator, el a transformat diplomaţia mondială într-un sport de contact – dispus să arunce cartea cu reguli şi să se lupte cu fiecare în parte, dacă de asta este nevoie pentru a promova agenda Franţei.
„Ce vrea Franţa este să încerce să influenţeze această ordine mondială cu cărţile pe care le are“, a spus Macron la adunarea ambasadorilor săi din august. „Este o strategie a îndrăznelii, a asumării de riscuri, ceea ce înseamnă că tot ceea ce facem şi tot ceea ce vom face s-ar putea să nu aibă succes… însă ceea ce este fatal astăzi este să nu încercăm.”
Macron pare imun la oboseală. Se spune că doarme foarte puţin şi că lucrează neîncetat. Consilierii săi stau trezi pentru a răspunde la mesaje printr-o aplicaţie criptată până la 1 sau 2 dimineaţa zilnic, inclusiv în weekend.
Locotenenţii liderului francez glumesc între ei în legătură cu unul dintre clişeele preşedintelui. „Cel mai amuzant este atunci când vine la mine şi spune, într-un mod original şi serios: «Hei, odihneşte-te»”. În tonul povestitorului se simte ironie. Le-ar plăcea să facă doar asta, dar este imposibil cu Macron prin preajmă.
În ciuda energiei sale aparent nelimitate, ritmul frenetic al muncii l-a afectat fizic pe Macron. Cei doi ani şi jumătate la putere l-au îmbătrânit. Perciunii – pe care şi-i ţine lungi, aproape ca în anii ’70 – sunt mai grizonanţi, cearcănele din jurul ochilor şi scobiturile obrajilor sunt mai accentuate.
Jongleriile sale l-au adus într-o situaţie jenantă în public cel puţin o dată. La o conferinţă de presă comună cu preşedintele chilian Sebastián Piñera la o reuniune G7 din august, Macron părea distras. Îşi verifica tot timpul telefonul, ceea ce l-a determinat pe Piñera să-l întrebe la un moment dat: „Sunteţi de acord cu ceea ce am spus?
În spatele scenei se discuta despre ce să fie anunţat după vizita surpriză a ministrului iranian de externe, Mohammad Javad Zarif, un preludiu al eforturilor sale de la New York.
Prezenţa lui Zarif, pentru puţin peste trei ore, într-o clădire aflată peste drum de locul unde se întâlneau liderii G7, inclusiv Trump, a fost un moment Macron chintesenţial.
Dacă ar fi fost abordată diferit, invitaţia l-ar fi putut face pe Trump să se simtă ambuscat şi înşelat. În schimb, a concentrat atenţia lumii pe un summit pe care mulţi l-ar fi descris ca o altă adunare inutilă de lideri care cu greu pot să cadă de acord între ei, cu atât mai puţin să lucreze în mod constructiv la problemele lumii. Nicio relaţie cu un lider străin nu a ocupat atât de mult din timpul lui Macron ca relaţia acestuia cu Trump. După relaţia de prietenie iniţială parafată printr-o strângere voinicească de mână, Trump l-a atacat în repetate rânduri pe preşedintele francez, retragându-se ostentativ din acordul climatic de la Paris, făcând ameninţări cu sancţiuni în urma unui efort francez de a oferi o linie de salvare financiară Iranului şi chiar luând public partea vestelor galbene care au protestat împotriva guvernului Macron. Însă în ultimul timp lucrurile par să meargă bine între cei doi bărbaţi – în condiţiile în care Macron îl sufocă pe preşedintele american cu atenţia sa. Această legătură este cea care îi permite lui Macron să execute planul gândit în avion când Trump apare în mod neaşteptat pentru o parte a summitului pentru climă al ONU în prima zi a evenimentului. Văzându-şi oportunitatea, Macron face un salt, trăgându-l pe preşedintele Americii deoparte când acesta iese din sală.
A doua zi, Macron încearcă să finalizeze afacerea. După ce Trump îşi susţine discursul la Adunarea Generală, Macron profită de o nouă ocazie pentru a-l prinde. În timp ce cei doi bărbaţi vorbesc, Mahmoud Abbas, preşedintele Autorităţii Palestiniene, care trebuia să se întâlnească cu Macron, este ţinut să aştepte timp de o jumătate de oră în „Biroul Francez”. Abbas a venit cu trei dintre nepoţii săi, dornic să le facă poză cu preşedintele francez.
După ce a urcat pe scena Adunării Generale a ONU puţin mai târziu în acea după-amiază, Macron se întâlneşte cu Trump pentru o a treia şedinţă, alături de miniştrii şi consilierii lor la ultraluxosul Lotte New York Palace Hotel, unde Trump şi-a stabilit cartierul general.
Oficialii francezi şi americani sunt în contact de câteva ore, dacă nu chiar zile. Aşadar, este nevoie de doar un sfert de oră pentru ca Trump să fie de acord cu un plan în patru puncte ca bază pentru o întâlnire cu Rouhani.
De acolo, Macron şi anturajul său pleacă spre Millennium Hilton New York One UN Plaza Hotel, unde este cazat preşedintele iranian. Se prea poate ca Kissinger să fi inventat diplomaţia-navetă, dar Macron face o diplomaţie a întâmplării, deplasându-se pe jos între Trump şi oficialii iranieni într-o mediere cu miză din ce în ce mai mare.
În timp ce aşteaptă să fie invitat în camera în care Rouhani îşi ţine întâlnirile, Macron intră grăbit cu echipa sa într-o mică sală de conferinţe ascunsă în spatele unei uşi secrete în holul plin de agitaţie.
Împreună cu ministrul său de externe şi ministrul său pentru comerţ, precum şi cu cei doi consilieri diplomatici de top, liderul francez discută despre cum este mai bine să-l convingă pe Rouhani să participe la acordul pe care tocmai l-a încheiat cu Trump.
„Al doilea punct va fi dificil de acceptat pentru el, dar voi menţiona aici programul de rachete balistice în acest context”, spune Macron, cu referire la o clauză din documentul despre activităţile agresive ale Iranului în lumea arabă. Trump, spune el, îi aşteaptă apelul după ce întâlnirea cu Rouhani se va termina.
După acest episod, Macron şi o mică parte din echipa sa sunt duşi de iranieni până la lift pentru a se întâlni cu Rouhani.
Cincisprezece minute mai târziu, se întoarce jos – cu mâna goală. În principiu, Rouhani a fost de acord cu privire la punctele documentului, dar nu avea încă autoritatea de a merge mai departe cu o întâlnire cu Trump. Trebuie să se consulte cu Teheranul. „Mai avem ceva de făcut”, anunţă Macron când reapare din lift.
Preşedintele francez şi consilierii săi se întorc la misiunea franceză aflată în apropiere. Adâncit în conversaţie cu cel mai bun consilier diplomatic, Bonne, Macron trece în revistă următorii paşi.
„(Negociatorul nuclear iranian Abbas) Araghchi va suna acum la Teheran, va discuta detaliile tehnice“, spune Bonne.
Macron răspunde: „Nu vom începe să renegociem.” Preşedintele umblă ţanţos, cu mâinile în buzunare. Încă nu şi-a pierdut speranţa că va media o înţelegere.
„Mă întreb dacă nu cumva va trebui să ne amânăm decolarea”, spune el pentru Politico. „Facem progrese. Vedem că poziţiile se apropie din ce în ce mai mult.”
Ziua este pe cale să se încheie cu o dezamăgire. Macron face o ultimă încercare de a obţine un acord. Simţind că o întâlnire ar putea fi un pas prea mare pentru Iran, Macron şi echipa sa sugerează instalarea unei linii telefonice sigure pentru o conversaţie în trei – iranianul, francezul şi Trump – la ora la 21:00 în acea seară.
Macron îşi întârzie plecarea şi se întoarce la etajul lui Rouhani pentru a facilita apelul, dar în cele din urmă nu obţine nimic. Teheranul insistă asupra faptului că Trump trebuie să-şi ridice sancţiunile înainte ca orice contact să poată avea loc.
Avionul decolează mai târziu în acea seară, la trei ore după plecarea planificată. Macron merge în sus şi în jos pe culoar, discutând cu consilierii săi şi mulţumind asistenţilor. Nu este finalul pe care şi l-a dorit. Dar deja are în gând următorul episod. -
O incursiuneîn diplomaţia la întâmplare, dar cu mize mondiale, a preşedintelui Franţei, Emmanuel Macron
Deasupra Oceanului Atlantic, Emmanuel Macron şi locotenenţii săi fac planuri pentru a-l încolţi pe preşedintele Statelor Unite, cel mai puternic politician al planetei.
Liderul francez stă cu cei mai buni oameni din echipa sa la o masă ovală, bej, într-o cameră de consiliu din avionul prezidenţial. Deşi în public apare de obicei în costume fără cusur, pentru zborul acesta este îmbrăcat ca pentru treburile casei: blugi închişi la culoare, un hanorac cu glugă albastru cu sloganul „La French Tech”, o barbă de două zile. Este a doua şedinţă în formulă completă din zborul de opt ore către New York pentru Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite, un summit anual care-i reuneşte pe liderii lumii (şi a cărei a 74-a ediţie a avut loc în luna septembrie), iar Macron face planuri pentru cea mai îndrăzneaţă mişcare de politică externă de până acum – să-i pună pe preşedintele SUA, Donald Trump, şi pe preşedintele Iranului, Hassan Rouhani, în aceeaşi cameră pentru a crea o breşă în conflictul de 40 de ani dintre cele două ţări. Însă în diplomaţia cu miză mare logistica este esenţială, iar şederea lui Macron la New York va fi scurtă.
„Trump este marţi?”, îşi întreabă Macron consilierii, referindu-se la întâlnirea sa oficială cu liderul american. „Putem încerca să-l atragem luni?” „Nu”, răspunde Emmanuel Bonne, consilierul diplomatic principal. „Ştim deja că este ocupat toată după-amiaza de luni.”
„Când vorbeşte la Adunarea Generală?” continuă Macron. „Ar trebui să încercăm să-l prindem după discursul său, atunci are sens tot ce facem.”
„Ce ar trebui să facem este să-l prindem în camera din spate”, încheie el. Planul este stabilit. Tot ce a mai rămas este punerea lui în aplicare.
Revista Politico a primit acces la preşedintele francez şi la anturajul acestuia în timpul vizitei lor de două zile în SUA, când Macron a încercat să intermedieze prima întâlnire faţă în faţă între un preşedinte american şi unul iranian din ultimele patru decenii.
Rezultatul este imaginea din interior a unei politici externe hiperactive, perturbatoare, care depinde foarte mult de relaţiile personale ale preşedintelui francez cu alţi lideri – şi, mai ales, de ambiţie. La jumătatea mandatului său de cinci ani, Macron iese în evidenţă cu o serie de intervenţii diplomatice care sunt pe cât de îndrăzneţe, pe atât de refractare.
Bilele cu care francezul jonglează în prezent includ o încercare de repornire a Uniunii Europene, eforturi pentru resetarea relaţiilor dintre Occident şi Rusia, o încercare de a salva acordul nuclear iranian şi un efort de a încerca să salveze literalmente planeta de schimbările climatice catastrofale.„Pentru el, Franţa străluceşte înainte de toate”, spune un consilier la nivel înalt de la Palatul Elysée, care a cerut să rămână anonim deoarece nu are voie să vorbească public. „Apoi urmează suveranitatea europeană (promovarea intereselor UE) şi abia apoi crearea de noi dinamici.”
Ucraina, Amazonia, Libia, Statele Unite, Venezuela – nicio parte a lumii nu este prea departe de orbita tradiţională franceză, nicio schemă prea îndrăzneaţă, niciun risc ca totul să se termine cu o dezamăgire suficient de descurajant.
La fel cum a ieşit din prăpastia ideologică dintre stânga şi dreapta politică din ţara sa în timpul campaniei sale îndrăzneţe pentru preşedinţie, preşedintele francez a încercat să renunţe la constrângerile tradiţionale privind luarea deciziilor internaţionale. Pentru a-şi urma ambiţiile diplomatice, liderul Franţei a căutat constant să perturbe totul – chiar dacă în cele din urmă tactica ar avea recul puternic – în încercarea de a promova interesele ţării sale pe o tablă de şah globală care nu a mai văzut atât de multă imprevizibilitate de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Acest lucru îl lasă pe Macron frecvent expus eşecului, spun consilierii, dar îi deschide, de asemenea, oportunităţi – oricât de slabe ar fi ele – de a face progrese prin probleme aparent fără soluţie.
„Are curajul să acţioneze”, explică consilierul de rang înalt. „Astăzi cine mai este dispus să se expună în dosarul iranian? Cine este dispus să se expună pentru Libia? Cine este dispus să se ia de Trump? Dacă nu Macron, atunci cine?”
Preşedintele francez se plimbă prin centrul Manhattanului cu o ceată de consilieri, miniştri şi gărzi de corp după el. Merge cu încredere, cu mâinile în buzunarele costumului său bleumarin perfect croit, bucurându-se de strigăte privitorilor blocaţi în spatele barierelor de securitate din lemn instalate în jurul perimetrului clădirii ONU pe toată durata summitului.
„Domnule preşedinte, sunteţi magic!” strigă un francez dintr-un colţ de stradă. „Mulţumesc pentru tot!”, se aude cum ţipă o americancă. Macron se opreşte, îl întreabă pe bărbat din ce parte a Franţei este, iar ministrul său de finanţe Bruno Le Maire se grăbeşte să se ofere voluntar pentru a le face o poză. „Domnule preşedinte, avem nevoie de speranţă! Ajutaţi-ne!” – îi strigă două femei venezuelene lui Macron. El se apropie de ele şi le prinde mâinile într-ale sale.
„Ieri am vorbit cu preşedintele bolivian şi vom continua să lucrăm la acest aspect”, le spune el, fixându-le cu privirea. Le dă impresia că le-a spus un secret. Şi totuşi, rezultatele metodei Macron au fost, în cel mai bun caz, mixte.
Preşedintele francez a provocat agitaţie în această vară când l-a găzduit pe Vladimir Putin la vila de protocol din Brégançon, în sudul Franţei, cu o săptămână înaintea summitului G7. Această mişcare a fost văzută ca un preludiu la reintegrarea Moscovei în ordinea lumii occidentale, în pofida antecedentelor sângeroase ale preşedintelui rus în Ucraina, Siria şi – prin încercarea de ucidere cu un agent neurotoxic a unui fost spion rus care locuia în Marea Britanie – pe solul UE.
„Rusia este profund europeană“, a spus Macron la o conferinţă comună cu Putin. „Rusia aparţine pe deplin unei Europe a valorilor.”
Macron este atât de hotărât în ceea ce priveşte resetarea relaţiilor cu Rusia încât şi-a ameninţat public propriul serviciu extern în această privinţă, avertizând peste o sută de ambasadori adunaţi pentru discursul său anual către corpul diplomatic să nu-i submineze eforturile.
Şi totuşi, până acum Macron şi consilierii săi nu au fost presaţi să prezinte acţiuni concrete – în afară de un schimb recent de prizonieri între Ucraina şi Rusia care sugerează că Putin este pregătit pentru o revizuire fundamentală a relaţiei ţării sale cu Europa.
În mod similar, Macron s-a străduit să pună în mişcare planurile sale de reformare a UE, o parte cheie a politicii sale externe. De la alegerea sa în funcţia de preşedinte, Macron a prezentat o agendă de reformă, cu discursuri şi propuneri – dar eforturile sale s-au confruntat cu reticenţa instituţională, diplomatică şi mai ales germană şi cu suspiciunea că eurofilia pe care o afişează nu este altceva decât promovarea agendei tradiţionale franceze.
În urma alegerilor pentru Parlamentul European din mai, preşedintele s-a ales cu controlul celui de-al treilea cel mai mare grup politic al instituţiei, rupând tradiţia de zeci de ani în care politica europeană este dominată de două tabere.
De asemenea, a ieşit în evidenţă ca fiind câştigătorul în negocierile privind cele mai bune poziţii din instituţiile europene, cu candidatul său de ultimă oră Ursula von der Leyen nominalizat la funcţia de preşedinte al Comisiei Europene, cu aliatul său belgian Charles Michel la Consiliul European şi cu Christine Lagarde la şefia Băncii Centrale Europene.
Înapoi la New York, Adunarea Generală a ONU a început. Mai e o oră şi jumătate până când Macron ar trebui să-şi ţină cuvântarea, iar el şi consilierii săi lucrează la discurs înghesuiţi în micuţul „Birou Francez” din sediul ONU, cu vedere la East River.
La fiecare câteva minute, unul dintre consilieri deschide uşa şi iese în grabă pe hol: „Unde sunt discursurile de anul trecut şi din anul de dinainte? Vrea să le vadă!”, spune unul.
„Mai avem o oră, iese versiunea numărul opt”, zice altul, care stă aplecat peste o imprimantă portabilă.
Franţa este o putere regională, o putere culturală, o putere economică, o putere nucleară cu un loc în Consiliul de Securitate al ONU. Însă nu este o superputere. Macron s-ar putea să fie un jucător, dar nu poate acţiona ca singurul protagonist. El poate media şi crea oportunităţi, dar nu este în măsură să forţeze concesiile.
Ceea ce Franţei îi lipseşte este influenţa, iar Macron încearcă să acopere lacuna cu îndrăzneală şi voinţă. Fost boxer amator, el a transformat diplomaţia mondială într-un sport de contact – dispus să arunce cartea cu reguli şi să se lupte cu fiecare în parte, dacă de asta este nevoie pentru a promova agenda Franţei.
„Ce vrea Franţa este să încerce să influenţeze această ordine mondială cu cărţile pe care le are“, a spus Macron la adunarea ambasadorilor săi din august. „Este o strategie a îndrăznelii, a asumării de riscuri, ceea ce înseamnă că tot ceea ce facem şi tot ceea ce vom face s-ar putea să nu aibă succes… însă ceea ce este fatal astăzi este să nu încercăm.”
Macron pare imun la oboseală. Se spune că doarme foarte puţin şi că lucrează neîncetat. Consilierii săi stau trezi pentru a răspunde la mesaje printr-o aplicaţie criptată până la 1 sau 2 dimineaţa zilnic, inclusiv în weekend.
Locotenenţii liderului francez glumesc între ei în legătură cu unul dintre clişeele preşedintelui. „Cel mai amuzant este atunci când vine la mine şi spune, într-un mod original şi serios: «Hei, odihneşte-te»”. În tonul povestitorului se simte ironie. Le-ar plăcea să facă doar asta, dar este imposibil cu Macron prin preajmă.
În ciuda energiei sale aparent nelimitate, ritmul frenetic al muncii l-a afectat fizic pe Macron. Cei doi ani şi jumătate la putere l-au îmbătrânit. Perciunii – pe care şi-i ţine lungi, aproape ca în anii ’70 – sunt mai grizonanţi, cearcănele din jurul ochilor şi scobiturile obrajilor sunt mai accentuate.
Jongleriile sale l-au adus într-o situaţie jenantă în public cel puţin o dată. La o conferinţă de presă comună cu preşedintele chilian Sebastián Piñera la o reuniune G7 din august, Macron părea distras. Îşi verifica tot timpul telefonul, ceea ce l-a determinat pe Piñera să-l întrebe la un moment dat: „Sunteţi de acord cu ceea ce am spus?
În spatele scenei se discuta despre ce să fie anunţat după vizita surpriză a ministrului iranian de externe, Mohammad Javad Zarif, un preludiu al eforturilor sale de la New York.
Prezenţa lui Zarif, pentru puţin peste trei ore, într-o clădire aflată peste drum de locul unde se întâlneau liderii G7, inclusiv Trump, a fost un moment Macron chintesenţial.
Dacă ar fi fost abordată diferit, invitaţia l-ar fi putut face pe Trump să se simtă ambuscat şi înşelat. În schimb, a concentrat atenţia lumii pe un summit pe care mulţi l-ar fi descris ca o altă adunare inutilă de lideri care cu greu pot să cadă de acord între ei, cu atât mai puţin să lucreze în mod constructiv la problemele lumii. Nicio relaţie cu un lider străin nu a ocupat atât de mult din timpul lui Macron ca relaţia acestuia cu Trump. După relaţia de prietenie iniţială parafată printr-o strângere voinicească de mână, Trump l-a atacat în repetate rânduri pe preşedintele francez, retragându-se ostentativ din acordul climatic de la Paris, făcând ameninţări cu sancţiuni în urma unui efort francez de a oferi o linie de salvare financiară Iranului şi chiar luând public partea vestelor galbene care au protestat împotriva guvernului Macron. Însă în ultimul timp lucrurile par să meargă bine între cei doi bărbaţi – în condiţiile în care Macron îl sufocă pe preşedintele american cu atenţia sa. Această legătură este cea care îi permite lui Macron să execute planul gândit în avion când Trump apare în mod neaşteptat pentru o parte a summitului pentru climă al ONU în prima zi a evenimentului. Văzându-şi oportunitatea, Macron face un salt, trăgându-l pe preşedintele Americii deoparte când acesta iese din sală.
A doua zi, Macron încearcă să finalizeze afacerea. După ce Trump îşi susţine discursul la Adunarea Generală, Macron profită de o nouă ocazie pentru a-l prinde. În timp ce cei doi bărbaţi vorbesc, Mahmoud Abbas, preşedintele Autorităţii Palestiniene, care trebuia să se întâlnească cu Macron, este ţinut să aştepte timp de o jumătate de oră în „Biroul Francez”. Abbas a venit cu trei dintre nepoţii săi, dornic să le facă poză cu preşedintele francez.
După ce a urcat pe scena Adunării Generale a ONU puţin mai târziu în acea după-amiază, Macron se întâlneşte cu Trump pentru o a treia şedinţă, alături de miniştrii şi consilierii lor la ultraluxosul Lotte New York Palace Hotel, unde Trump şi-a stabilit cartierul general.
Oficialii francezi şi americani sunt în contact de câteva ore, dacă nu chiar zile. Aşadar, este nevoie de doar un sfert de oră pentru ca Trump să fie de acord cu un plan în patru puncte ca bază pentru o întâlnire cu Rouhani.
De acolo, Macron şi anturajul său pleacă spre Millennium Hilton New York One UN Plaza Hotel, unde este cazat preşedintele iranian. Se prea poate ca Kissinger să fi inventat diplomaţia-navetă, dar Macron face o diplomaţie a întâmplării, deplasându-se pe jos între Trump şi oficialii iranieni într-o mediere cu miză din ce în ce mai mare.
În timp ce aşteaptă să fie invitat în camera în care Rouhani îşi ţine întâlnirile, Macron intră grăbit cu echipa sa într-o mică sală de conferinţe ascunsă în spatele unei uşi secrete în holul plin de agitaţie.
Împreună cu ministrul său de externe şi ministrul său pentru comerţ, precum şi cu cei doi consilieri diplomatici de top, liderul francez discută despre cum este mai bine să-l convingă pe Rouhani să participe la acordul pe care tocmai l-a încheiat cu Trump.
„Al doilea punct va fi dificil de acceptat pentru el, dar voi menţiona aici programul de rachete balistice în acest context”, spune Macron, cu referire la o clauză din documentul despre activităţile agresive ale Iranului în lumea arabă. Trump, spune el, îi aşteaptă apelul după ce întâlnirea cu Rouhani se va termina.
După acest episod, Macron şi o mică parte din echipa sa sunt duşi de iranieni până la lift pentru a se întâlni cu Rouhani.
Cincisprezece minute mai târziu, se întoarce jos – cu mâna goală. În principiu, Rouhani a fost de acord cu privire la punctele documentului, dar nu avea încă autoritatea de a merge mai departe cu o întâlnire cu Trump. Trebuie să se consulte cu Teheranul. „Mai avem ceva de făcut”, anunţă Macron când reapare din lift.
Preşedintele francez şi consilierii săi se întorc la misiunea franceză aflată în apropiere. Adâncit în conversaţie cu cel mai bun consilier diplomatic, Bonne, Macron trece în revistă următorii paşi.
„(Negociatorul nuclear iranian Abbas) Araghchi va suna acum la Teheran, va discuta detaliile tehnice“, spune Bonne.
Macron răspunde: „Nu vom începe să renegociem.” Preşedintele umblă ţanţos, cu mâinile în buzunare. Încă nu şi-a pierdut speranţa că va media o înţelegere.
„Mă întreb dacă nu cumva va trebui să ne amânăm decolarea”, spune el pentru Politico. „Facem progrese. Vedem că poziţiile se apropie din ce în ce mai mult.”
Ziua este pe cale să se încheie cu o dezamăgire. Macron face o ultimă încercare de a obţine un acord. Simţind că o întâlnire ar putea fi un pas prea mare pentru Iran, Macron şi echipa sa sugerează instalarea unei linii telefonice sigure pentru o conversaţie în trei – iranianul, francezul şi Trump – la ora la 21:00 în acea seară.
Macron îşi întârzie plecarea şi se întoarce la etajul lui Rouhani pentru a facilita apelul, dar în cele din urmă nu obţine nimic. Teheranul insistă asupra faptului că Trump trebuie să-şi ridice sancţiunile înainte ca orice contact să poată avea loc.
Avionul decolează mai târziu în acea seară, la trei ore după plecarea planificată. Macron merge în sus şi în jos pe culoar, discutând cu consilierii săi şi mulţumind asistenţilor. Nu este finalul pe care şi l-a dorit. Dar deja are în gând următorul episod. -
Cine este tânărul responsabil de tehnologia din spatele eMAG
Ştefan Dorobanţu conduce zona de dezvoltare şi implementare a tehnologiilor din cadrul grupului eMAG, precum şi zona de infrastructură IT, care numără peste 120 de aplicaţii interconectate, dezvoltate intern.
El coordonează 430 ingineri şi specialişti IT, împărţiţi în huburile de dezvoltare din România şi Polonia. „În cei 11 ani petrecuţi în eMAG, am avut şansa să ocup diferite poziţii, fiecare cu specificul său. Iar fiecare poziţie a venit cu noi încercări, situaţii cu care nu mă confruntasem niciodată anterior şi care, deşi la vremea respectivă au reprezentat provocări majore, m-au ajutat să identific resurse pe care nu credeam că le am”, spune Ştefan Dorobanţu.
„Privind în urmă, unul dintre cele mai importante momente a fost cel în care am conştientizat că nu poţi să fii şi manager, şi bun specialist în acelaşi timp, oricât de mulţi ţi-ai dori. Trebuie să alegi, iar alegerea este foarte dificilă. Însă după ce a fost făcută alegerea, te poţi concentra asupra unei singure direcţii, iar evoluţia este mult mai rapidă.”
Pentru a rămâne conectat la inovaţiile din domeniu, Ştefan Dorobanţu participă constant la schimburi de experienţă cu oameni din cele mai importante centre de tehnologie, cum ar fi Silicon Valey. „Însă există foarte multe oportunităţi şi aici, iar România se bucură de un potenţial enorm. Şi aici putem dezvolta tehnologie pe care ulterior să o exportăm. eMAG, BitDefender, UiPath sunt doar câteva exemple. Aşadar, nu iau în calcul să îmi dezvolt cariera în alte ţări. România are nevoie de noi şi noi de ea.”
-
Prietena Alexandrei dezvăluie o realitatea crudă: A plecat cu ocazia la Caracal pentru că nu era microbuz/ Eu am mers chiar şi în timpul anului şcolar
Prietena Alexandrei, Marina, a povestit, pentru MEDIAFAX, că fata a fost nevoită să meargă cu o maşină de ocazie la Caracal pentru că la ora respectivă nu era niciun mijloc de transport în comun.
„Suntem patru prietene şi aveam un grup pe care discutăm, ne povesteam diverse aspecte. Eu cu Alexandra suntem prietene de la grădiniţă, am fost colege şi în gimnaziu. Eram şi la ansamblul de dansuri de 8 ani. Am mers la acelaşi liceu, dar în clase diferite. Cu o seară înainte ca Alexandra să fie răpită am vorbit pe acel grup. Alexandra era ok. Din ce ştiu eu, ea a plecat în ziua respectivă la Caracal ca să se întâlnească cu prietenul ei. Şi el este licean, dar la o altă unitate şcolară, la Liceul Industrial Caracal. Erau împreună de ceva timp, cred că de aproape un an. El nu este din Caracal, stă înt-un sat apropiat de noi, în Reşca, dar în ziua aceea, când Alexandra a dispărut, amândoi aveau treabă în oraş (nr- Caracal) şi urmau să se întâlnească acolo. Alexandra a plecat la ora 9.30-10.00 şi atunci nu era niciun microbuz. De obicei, în vacanţă sunt puţine microbuze. Unul dimineaţa la 5 şi altul la ora 7.15 minute. Aşa a ajuns să ia ocazia. Nu a mai ajuns la întâlnire. Prietenul ei a aşteptat-o două-trei ore şi nu a mai ajuns la întâlnirea cu el. Am început să sunăm şi noi şi el, dar avea telefonul închis”, a precizat Marina.
Prietena Alexandrei spune că şi în timpul anului şcolar microbuzele sunt puţine şi povesteşte că şi ea a mers de multe ori cu maşini de ocazie.
„Eu am mers cu ocazia chiar şi în timpul anului şcolar pentru că microbuzul pleca la ora 12.00 şi orele începeau la 14.00. Trebuia să stau aproape două ore singură prin curtea şcolii. Sunt tot din Dobrosloveni şi cred că spre deosebire de Alexandra am avut mai mult noroc pentru că nu stau la strada principală în comună. Alexandra stătea la principală şi acolo veneau mulţi care luau la ocazie dinspre Slatina. Eu plecam la ocazie cu cei care veneau din satele apropiate. Mulţi îl cunoşteau pe tata. Şi de obicei preferam să merg cu oameni în vârstă pentru că erau de încredere. Acum, după acest caz, nu voi mai merge cu ocazia”, a mai spus Marina.
-
Cele mai puternice 100 de femei din business: Christina Verchere, director general { OMV Petrom }
• Christina Verchere este directorul general executiv şi preşedintele directoratului OMV Petrom de la 1 mai 2018.
• Ea a lucrat mai mult de 20 de ani într-una dintre cele mai mari companii de petrol şi gaze, unde a deţinut numeroase poziţii de conducere în Marea Britanie, SUA, Canada şi Indonezia. Anterior sosirii în România, între 2014 şi 2018, a ocupat funcţia de preşedinte regional al British Petroleum pentru Asia-Pacific, cu sediul în Jakarta, Indonezia.
• Consideră că în România există oportunităţi de creştere şi dezvoltare, aspect valabil şi pentru sectorul energetic: „În contextul descoperirilor de gaze din Marea Neagră, România are oportunitatea să-şi asigure necesarul de energie, să crească veniturile la bugetul de stat şi să creeze locuri de muncă şi dezvoltare economică. Iar investitorii au nevoie de condiţii competitive, predictibilitate şi stabilitate. Întotdeauna există o cale de a merge înainte şi poate fi găsită dacă există dialog constructiv”.
• Îi sfătuieşte pe cei aflaţi la începutul carierei să se orienteze înspre un domeniu care îi pasionează şi a observat prin prisma propriei experienţe că ceea ce faci zi de zi îşi va pune amprenta asupra ta ca persoană.Cifră de afaceri (2018): 22,5 mld. lei
Profit (2018): 4,1 mld. lei
Număr de angajaţi: 13.790 -
Reportaj: Minunea de piatră a lumii moderne – VIDEO
Văzute de sus, capitala Amman şi împrejurimile se arată ca un tărâm roşiatic infinit, cu aşezări risipite într-o întindere deşertică. Luată la pas însă, Iordania îţi oferă şi deşert, şi mare, şi piatră. Multă piatră. Poate cel mai reprezentantiv în acest sens este oraşul Petra – un nume mai sugestiv de atât nu se poate. Săpat efectiv în stâncă, Petra este o evocare a civilizaţiei antice a nabateenilor. Dar să o luăm cu începutul.
Din Bucureşti în Amman, zborul cu avionul durează puţin peste două ore. Printre companiile aeriene care operează zboruri directe între Bucureşti şi Amman se numără operatorul aerian low cost Ryanair, care a lansat zboruri pe această rută în aprilie 2018, dar şi Tarom.
Cetatea din Amman, care datează din secolul IX î.Hr., ilustrează cel mai bine suma civilizaţiilor care au păşit pe pământ iordanian de-a lungul istoriei.
„Citadela cuprinde, prin ruinele diferitelor tipuri de construcţii, cinci civilizaţii: amonită, greacă, romană, bizantină şi musulmană”, spune Nasser Abu-Rezeq, ghid turistic iordanian. Amoniţii au fost primul popor prezent pe aceste tărâmuri, în urmă cu mii de ani, în Epoca de Fier, Amman fiind principala lor aşezare, după cum arată datele afişate chiar la intrarea în cetate.Ulterior, au venit grecii, iar mai târziu romanii şi bizantinii, care au rămas acolo până ce au fost eliminaţi de arabi. În timpul amoniţilor, oraşul purta numele Rabbath Ammon, urmând ca, în timpul grecilor şi al romanilor, să se numească Philadelphia, după regele Egiptului din perioada 283 î.Hr. – 246 î.Hr., Ptolemeu al II-lea Philadelphus. Abia în secolul al VII-lea d.Hr., oraşul a fost denumit Amman de către musulmani. Toate aceste civilizaţii, încapsulate în câţiva metri pătraţi, fac din Amman un muzeu în aer liber, menit să ilustreze toată moştenirea istorică pe care o poartă în spate. Azi, în capitala Iordaniei locuiesc atât musulmani, cât şi creştini, iar locuitorii spun că nu există conflicte între cele două religii, motiv pentru care şi ţara este paşnică. Totuşi, populaţia de aproximativ 10 milioane de locuitori este predominant musulmană, în proporţie de 95%. Doar 4% sunt creştini şi 1% alte religii.
„Amman este aşezat pe şapte coline, motiv pentru care în oraş nu prea există biciclete. E uşor să cobori dealurile cu ele, dar e mai dificil la urcat”, spune ghidul turistic. Şi, într-adevăr, puţine sunt bicicletele care se arată pe străzi, însă de maşini oraşul nu duce lipsă. De altfel, la ceas de seară, chiar şi în timpul săptămânii, Ammanul forfoteşte de aglomeraţie. Fie că sunt turişti sau localnici, oamenii fac din Amman o capitală a agitaţiei, peste care plutesc, din loc în loc, arome de condimente – toate soiurile pe care vi le puteţi imagina, dar şi miresme de beţişoare parfumate, falafel şi migdale prăjite.
Din loc în loc, în spaţii mici cu deschidere la stradă, sunt comercianţi care vând suc de zahăr. Practic, cineva îndeasă o trestie de zahăr într-un aparat care o stoarce pentru a scoate şi ultima picătură de licoare dulce. Dacă însă această băutură nu a fost suficient de dulce, mai există un desert despre care iordanienii spun că nu doar merită, ci trebuie încercat: kanafeh. Servit obligatoriu cald, preparatul este făcut din cataif şi un tip special de brânză, fie de vaci, fie de capră. Siropul de zahăr este şi el parte din reţetă, iar servirea se face dintr-o tavă rotundă imensă, din care vânzătorul taie „din ochi” porţii pentru cumpărători, care, mai apoi, mănâncă desertul în picioare afară, alături de alţi pofticioşi, creând astfel o adevărată comunitate de papile gustative îndulcite la maximum.
Minunea de piatră a lumii moderne
La aproximativ trei ore de mers cu maşina din Amman spre sud, drumurile duc, trecând prin peisaje fie deşertice, fie împietrite la propriu, către Petra, perla coroanei Iordaniei şi una dintre cele şapte minuni ale lumii moderne. Petra este, de fapt, o întoarcere în timp, pe care e mai fascinant s-o vezi mai degrabă goală de turişti, locul fiind mai tot timpul înţesat de numărul mare de paşi care calcă pe pietrele lucioase şi pe alocuri alunecoase. Turişti din toată lumea vin în Petra, mulţi şi din România. De altfel, turismul este, pentru Iordania toată, o sursă importantă de venit, reprezentând 17% din Produsul Intern Brut (PIB) al ţării, potrivit lui Nasser Abu-Rezeq. Spre comparaţie, în România, contribuţia turismului la PIB a fost sub 3% în 2017. În acelaşi an, cei circa 4 milioane de turişti străini au adus venituri de circa 4,6 miliarde de dolari în Iordania, potrivit datelor Băncii Centrale a Iordaniei, citate de presa locală.
Făcut în întregime din rocă de culoare roşiatică, Petra este un oraş antic, săpat de civilizaţia nabateană, în urmă cu mai bine de 2.000 de ani. Locul era folosit şi ca spaţiu de realizare a tranzacţiilor cu mătase sau condimente între China, India şi Arabia Saudită pe de o parte, şi Egipt, Siria, Grecia şi Roma, de cealaltă parte, devenind astfel cel mai important centru comercial al peninsulei arabe.
Petra a fost capitala nabateenilor până în anul 106 d.Hr., când a intrat în componenţa Imperiului Roman, în timpul împăratului Traian, în aceeaşi perioadă în care avea loc şi al doilea război daco-roman. Nabateenii au continuat să se extindă şi să locuiască în Petra, care a fost abandonată în secolul al XIV-lea şi redescoperită abia în 1812, de un explorator elveţian, Johan Ludwig Burckhardt.
Cea mai spectaculoasă sculptură din Petra este Trezoreria, o clădire săpată integral în piatră, la fel ca toate celelalte clădiri atipice din oraşul antic. Locul apare în scena finală a filmului „Indiana Jones şi ultima cruciadă”. Mai există însă şi alte construcţii cel puţin la fel de spectaculoase, precum mănăstirea, teatrul, mormintele sau locuinţele săpate în piatră ale nabateenilor.
Prin Petra te-ai putea plimba parcă la nesfârşit, fără să te plictiseşti, ca într-un labirint, deşi totul în jur e doar piatră şi, pe alocuri, peisajul e pigmentat de beduini însoţiţi de catâri, cai ori cămile. Din loc în loc, stau copii arşi de soare, veniţi la „vânătoare” de turişti, singura lor marfă de vânzare fiind – aţi ghicit! – pietrele culese de pe drumurile Petrei. Toţi ghizii le recomandă însă turiştilor să nu-i încurajeze pe cei mici prin cumpărături, ci să-i trimită la şcoală, acolo unde părinţii, de multe ori, nu-i lasă să meargă.
„Dacă îi întrebaţi, vor spune că nu au şcoli. De fapt, au trei şcoli în Petra la care pot merge”, spune Nasser Abu-Rezeq.
Nu doar copiii sunt însă comercianţi de ocazie în Petra, ci şi adulţii, dintre care unii au şi învăţat câteva cuvinte româneşti, cu care se laudă când au ocazia.
„Avem o mulţime de turişti români aici”, spune Salah Alamarat, un comerciant din Petra, care vinde smirnă, tămâie şi alte suveniruri pe alese.Dincolo de universul de piatră însă, Petra poate fi şi o experienţă culinară delicioasă. Atelierele de gătit Petra Kitchen din localitatea Wadi Musa – dezvoltată în jurul sitului Petra – îi iniţiază pe doritori în lumea gastronomică iordaniană, astfel că, la finalul a două-trei ore de gătit, puteţi să constataţi că din mâinile voastre – şi ale celorlalţi bucătari amatori – au ieşit supe de linte, salate tradiţionale precum fatoosh ori tabbouleh, zucchini umpluţi în sos de roşii sau în iaurt… Şi lista poate fi cât de lungă vreţi voi. Iar aromele, cât de intense vor bucătarii să fie.
Agricultură din piatră seacă
O călătorie în Iordania nu e completă fără Marea Moartă, aşa că, mergând spre nord de această dată, dacă pornim din Petra, se ajunge uşor la una dintre cele mai sărate ape din lume şi corpul de apă cel mai jos de pe Pământ, având oglinda apei la aproximativ 420 de metri sub nivelul mării. Gradul ridicat de salinitate face ca apa să semene mai mult cu un ulei decât cu orice altă apă de mare. Iar limpezimea ei face Marea Moartă chiar şi mai spectaculoasă, pe lângă faptul că, indiferent că ştii sau nu să înoţi, poţi pluti în voie pe luciul apei. Pericolul este însă ca, la un moment, marea să sece, ţinând cont că nivelul apei scade în fiecare an cu aproximativ un metru, iar procesul accelerează.
În drumul spre mare, de o parte şi de alta a drumului, stau comercianţi ambulanţi de fructe şi legume, care amintesc de obiceiul autohton de a vinde diverse produse rezultate din recolta proprie şoferilor care trec prin faţa curţii. Deşi terenul este arid, iar relieful e făcut preponderent din piatră, iordanienii au găsit metode prin care să întreprindă activităţi agricole, chiar dacă la o scară mai redusă decât în alte părţi ale lumii. În locurile unde nici aceşti comercianţi ambulanţi nu animă călătoria cu maşina, totul este pustiu. Deşertul se întinde cât vezi cu ochii şi doar din loc în loc se întrezăresc în depărtare corturi ale nomazilor, oameni rupţi de lume pentru care roşeaţa nisipului şi a pietrelor este singura certitudine.
Până la Marea Moartă însă, se poate face un popas la râul Iordan, care, pe o distanţă de 180 de kilometri, este graniţa naturală dintre Iordania şi Israel. În locul considerat cel în care a avut loc botezul lui Hristos de către Ioan Botezătorul, există o limită care ilustrează exact separaţia dintre cele două state. Locul poartă numele Betania (Bethany). Iordania este şi ţara cu un deşert asemănător reliefului de pe planeta Marte, Wadi Rum, unde s-au filmat numeroase filme de-a lungul timpului, printre care şi „Marţianul” (2015). Deşertul este cunoscut şi pentru că acolo se pot face zboruri cu balonul cu aer cald sau sand ski, o activitate similară schiului, însă pe nisip. Roşu, la fel ca restul ţării.
-
Mai mulţi comisari europeni poartă cravate lansate cu ocazia preşedinţiei române a Consiliului UE | VIDEO
„Este o culoare elegantă şi se poate purta. Este unul din cadourile pe care chiar poţi să le foloseşti”, a declarat vineri viceprim-ministrul pentru implementarea parteneriatelor strategice ale României, Ana Birchall.
Viceprim-ministrul a susţinut că oficialii şi-au pus cravatele încă de când aceştia le-au primit.
„Majoritatea bărbaţilor, aseară (joi-n.r) şi-au pus cravatele de comisari. Le-au primit cadou de la doamna prim-ministru. Trebuie să le purtă, e un gest frumos”, a adăugat Birchall.
Citiţi mai mult pe mediafax.ro.
-
Cătălin Lupoaie, manager senior comunicare si afaceri publice la BCR, fost redactor la ZF şi editor-şef la Business Construct (2005-2010): „Experienţa de jurnalist este unică, nu poate fi comparată cu nicio altă meserie”
„La Ziarul Financiar am trăit şi experimentat în cinci ani şi jumătate, cât alţii în 50 de ani. Am prins cea mai puternică creştere economică a României, dar şi criza care a întors pe dos economia locală şi toată industria media. Pentru un absolvent de jurnalism care a început să lucreze la 19 ani, Ziarul Financiar a fost în aceeaşi măsură o şcoală de business şi o lecţie de creare de conţinut media top quality.
Experienţele pe care le-am trăit ca jurnalist de business m-au făcut să înţeleg ce înseamnă curajul de a discuta cu antreprenori şi cu oficiali influenţi, ce înseamnă să faci o documentare bună pentru a pune întrebările potrivite şi să mă bucur că pot participa la etape importante din dezvoltarea României. Pe lângă momentele serioase sau conferinţele clasice, au fost şi situaţii amuzante, desprinse din specificul mioritic. ”Chief, asta e farmecul. România e unică şi nu ai cum să te plictiseşti. De ce crezi că vin şi rămân atâţia investitori străini? Pentru că aici totul e dinamic”, îmi spunea mereu Fini (Cristian Hostiuc). Şi aşa a fost. Nu m-am plictisit niciodată (nici nu aveam timp J), pentru că foarte rar ştiam ce urma să se întâmple din momentul în care plecam de acasă. Să vă spun câteva exemple.
Eram responsabil de domeniile infrastructură şi transport (într-o vreme când încă se construiau autostrăzi) şi am avut ocazia să particip la unele inspecţii memorabile pe şantiere. Cu unul dintre miniştrii transporturilor am mers cu trenul până la Cluj în timp ce ne cânta la chitară, altul a vrut să verifice nişte fisuri la un pasaj şi a intrat cu pantofii lui cu piele întoarsă în noroi, în timp ce era înconjurat de o turmă de porci care venise să-i inspecteze încălţămintea. Un prim-ministru ameninţa constructorii că va verifica o lucrare punând o cană de apă pe bordul maşinii, iar când a fost gata lucrarea şi a văzut cât de prost a fost executată, a renunţat la idee. O altă deplasare cu trenul pentru a vedea un şantier de autostradă era cât pe ce să fie un eşec pentru că jurnaliştii nu se mai trezeau şi trenul a fost nevoit să fie tras în triaj. La întoarcerea de pe şantier a avut loc un meci de ping-pong între angajaţii CFR şi jurnalişti, în urma căruia angajaţii CFR au pierdut mai multe borcane cu murături.
După experienţa ZF, m-am angajat la producătorul de ciment Holcim şi am lucrat în comunicare şi marketing. Vizitele la şantiere au continuat, dar au fost lipsite de sarea şi piperul date de autorităţi.
Am fost martorul unor momente cheie pentru economia românească, în care adrenalina ne ţinea în priză chiar şi când afară erau sub zero grade. Unul dintre ele, în 2005, când împreună cu două colege, îngheţam în faţa Autorităţii pentru Administrarea Activelor Statului (AVAS) aşteptând să fie depuse ofertele pentru preluarea Băncii Comerciale Române. O zi întreagă am alergat după maşinile cu oferte încercând să prindem o declaraţie. Din păcate, fără succes. Chiar şi aşa, reportajul a fost plin de suspans pentru că ofertele au venit chiar şi în ultimul minut. A fost o lungă controversă legată de ora la care a fost înscrisă ultima ofertă, care s-a lămurit după ce reprezentanţii AVAS au anunţat că ceasul din holul instituţiei era cu câteva minute înainte. N-am să uit niciodată ceaiul cald şi bomboanele oferite de angajaţii AVAS, care ne vedeau cum tremuram afară. Şi nu am să uit nici faptul că banii din privatizările din 2005-2007 urmau să fie investiţi în infrastructură şi, ca prin miracol, au dispărut fără să mai ştie nimeni urma lor.
Şi cum nimic nu este întâmplător, iată că 13 ani mai târziu de la cea mai importantă privatizare, am ajuns să ocup funcţia de Public Affairs Manager la BCR şi să sprijin eforturile de a crea o Românie în care oamenii să aibă mai multă încredere în forţele proprii.”