La Teatrul Nottara, poate fi vazuta cu placere o piesa amuzanta, fara pretentii abisale, oferind o delectare rapida si intensa: este cunoscuta Hangita a lui Carlo Goldoni. Regizorul austriac Tino Geirun mizeaza pe actori si pe dinamismul actiunii piesei, apasand pe trasaturile negative ale personajelor, care, paradoxal, ni le fac si mai simpatice. Spectatorii sunt plasati de la inceput in decorul simplu al hanului, la doi pasi de protagonisti. Li se impart pahare cu bere din care vor bea cu personajele, precum si pachete de carti de joc pe care, in afara semnelor consacrate pentru poker sau septic, este imprimat programul de sala. Elemente originale pentru a capta atentia si bunavointa publicului. Desfasurarea este cat se poate de clasica, dar asta nu tulbura cu nimic bucuria spectatorilor, dupa cum nu ii supara nici previzibilul piesei. Chiar momentele de umor mai decoltat sunt la locul lor in contextul creat, acela de han cu ocaua mica si hangita frumusica. In rolul aprigei si cam androfobei hangite Mirandolina am vazut-o pe Daniela Minoiu, care imparte rolul cu Crenguta Hariton. Pretendentii nenorocosi la mana ei deprinsa cu uneltele bucatariei sunt intruchipati corect de Al. Jitea si Valeriu Preda, roluri destul de mici, ca si cele ale Ancai Bejenaru si Andei Caropol, care practic au aparitii minimale. Cu totul altfel stau lucrurile cu cei doi curtezani ce ajung mai departe in gratiile Mirandolinei, oferindu-i, probabil pentru prima oara in viata, clipe de reflectie si indoiala. Cavalerul de Ripafratta este jucat cu haz si exactitate de Constantin Cotimanis, din care regizorul si el insusi construiesc un amorez trecut de varsta iluziilor si cu atat mai indreptatit sa se bucure de atentia hangitei. Cotimanis atrage atentia si in scenele de dialog si in cele sustinute de unul singur. Creeaza un tip uman credibil, deasupra mizei comice a textului. Cea mai izbutita creatie regizorala este a omului la toate si cam natang al hanului, balbaitul Fabrizio, incet la rationament, dar iute la viclenii, cel care se va procopsi pana la urma cu inima si trupul bine rotunjit al Mirandolinei, devenind insa, prin brusca ascensiune, un stapan vrednic al hanului si-al nesperatei lui neveste. Gandul regizorului este intruchipat cu stralucire si verva de Adrian Vancica, nume nou pentru mine, dar cu atat mai interesant. Povestea, chiar stiuta, capteaza omul plin de griji si il insenineaza vreme de un ceas prin mijlocirea unor actori priceputi si zglobii.
Tag: O bere cu Mirandolina
-
O bere cu Mirandolina