BusinessMagazin

Tag: nu-i asa?

  • Si copiii se vand, nu-i asa?

    Premiat cu un Palme d’Or la Cannes 2005, „L’Enfant“, pelicula fratilor Jean-Pierre si Luc Dardenne, a devenit unul dintre cele mediatizate filme ale anului trecut in Europa. In stilul binecunoscut al fratilor belgieni, filmul spune povestea unui cuplu care traieste in vesnica lume a temporarului si a instabilului, o lume in care totul are un pret, inclusiv un copil.

     

    Bruno (Jérémie Renier) are 20 de ani, iar Sonia (Déborah François) 18. Bruno conduce o banda de hoti de buzunare si traieste de pe azi pe maine, avand cartierul general intr-o baraca dezafectata de pe malul unui rau. Vietile lor se vor schimba pentru totdeauna atunci cand Sonia naste un baietel, Jimmy. Daca la inceput Bruno promite si chiar incearca sa se schimbe si sa devina un tata responsabil, in scurt timp va realiza ca fiul sau ar putea reprezenta o sursa neasteptata de venituri. Incapabil sa-si  asume rolul de parinte, Bruno il vinde pe Jimmy unui amic care ii promite ca va gasi o familie adoptiva. „Ce mare branza, facem altul…“, spune Bruno.

     

    „L’Enfant“ este un film plin de scene aparent inutile (calatorii interminabile cu autobuzul, traversari de strada, plimbari pe malul raului), dar care-i confera un aer de realitate dura, dar si de provizorat, de agitatie si freamat, amplificat de miscarile bruste ale camerei. Fara muzica, cu replici putine, cu personaje care trezesc in spectator sentimente ce penduleaza intre compatimire si dezgust, „L’Enfant“ respira un tragism simplu, epidermic, de fiinta pentru care nu exista viitor indepartat, nici maine, nici ieri, ci doar un prezent expandat, vesnic.

     

    Jucandu-se la granita dintre realism si naturalism, echipa Dardenne, ajutata de interpretarile extraordinare ale actorilor Jérémie Renier si Déborah François, reuseste un lucru aproape inimaginabil: sa faca spectatorul sa inteleaga si chiar sa simta contradictiile din sufletul unui vagabond care-si vinde propriul copil, dar apoi este cuprins de remuscari. Pelicula care pare filmata „in direct“, „L’Enfant“ nu spune neaparat povestea nou-nascutului Jimmy; baietelul a fost jucat de 21 de copii diferiti si chiar ar fi putut sa lipseasca din distributie. „L’Enfant“ este de fapt Bruno, este de fapt Sonia, este Steve, adolescentul din banda de hoti a lui Bruno, este aproape fiecare personaj al filmului. Fratii Dardenne cresc acesti copii si-i fac sa se maturizeze de-a lungul a 100 de minute.

     

    Juriul prezidat de regizorul bosniac Emir Kusturica a considerat ca filmul fratilor Dardenne este o realizare mai valoroasa decat celelalte filme aflate in competitie anul trecut la Cannes. Si concurenta nu a fost deloc nesemnificativa: „Manderlay“ al lui Lars von Trier, „Broken Flowers“ al lui Jarmusch, „Caché“ al lui Haneke sunt doar cateva dintre filmele care ar fi putut castiga Palme d’Or.

     

    Dar se pare ca juriile de la Cannes au dezvoltat o afinitate pentru peliculele care se invart in universul copilariei: cinci dintre ultimele opt filme care au castigat Palme d’Or au ca personaje principale copii sau adolescenti. Nu-i deloc de mirare ca fratii Dardenne sunt niste adevarati abonati ai marelui trofeu al festivalului: toate filmele lor au ca subiect copilul sau adolescentul. Din cele trei filme realizate in ultimii zece ani, doua („Rosetta“ – 1999, „L’enfant“ – 2005) au castigat Palme d’Or, iar al treilea, „Le fils“ (2002), a castigat „doar“ premiul pentru cel mai bun actor (Oliver Gourmet). „Etichetele nu sunt bune niciodata, si cu aceasta problema se confrunta si realizatorii de film care vor sa faca arta: nu trebuie sa te supui niciodata unui tipar, lucru pe care speram sa nu-l facem niciodata. Etichetele pot fi practice uneori, dar speram ca filmul nostru sa fie mai presus de ele“, au declarat Jean-Pierre si Luc Dardenne la ridicarea trofeului Palme d’Or, dedicat jurnalistei franceze Florence Aubenas.

     

    Fratii Dardenne au mania fidelitatii: actiunea din filmele lor are loc in acelasi oras, Seraing, si distribuie cam aceiasi actori. Recordmenul este Olivier Gourmet, care a jucat cate un rol principal in ultimele patru filme ale celor doi regizori belgieni. Nici Jérémie Renier nu e la prima colaborare cu echipa Dardenne: primul lui rol principal a fost in „La Promesse“ (1996). Iar Fabrizio Rongione, care suporta efectul ambitiilor Rosettei la „o viata normala“ in filmul din 1999, joaca in „L’Enfant“ rolul celui care ii intermediaza lui Bruno vanzarea lui Jimmy.  

     

    L’ENFANT / COPILUL R: JEAN-PIERRE & LUC DARDENNE; CU: JEREMIE RENIER, DEBORAH FRANCOIS, OLIVIER GOURMET, FABRIZIO RONGIONE; DIN 5 MAI

  • Si caii se impusca, nu-i asa?

    Declarativ, unul dintre argumentele transformarii PD in partid popular il reprezinta dorinta de a continua alianta cu liberalii in Parlamentul European. Oare?

    Bulgarele a luat-o la vale chiar mai repede decat ma asteptam, capatand deja dimensiuni si consistenta. Ceea ce ieri era doar o ipoteza de lucru, astazi e aproape realitate. Odata declansat procesul, o intoarcere din drum este extrem de dificila, daca nu cumva de-a dreptul o imposibilitate. 

    Doua sunt consecintele mai putin evidente ale virajului PD spre dreapta. In primul rand, ar fi crearea oportunitatii politice a unei fuziuni in trepte PD-PPCD, benefica pentru ambele parti. Pe scurt, PD-ul ar capata dintr-un foc consistenta doctrinara si onorabilitate, atat pe plan intern cat, mai ales, pe plan extern, si toate acestea cu pretul unui minim sacrificiu de functii, date fiind dimensiunile actuale ale partidului lui Ciuhandu. 

    Pe de alta parte, PPCD ar izbuti astfel sa iasa din cercul vicios in care a intrat inca dinainte de 2000, pastrandu-si totodata nestirbita integritatea morala si doctrinara. Mandria pestelui celui mic care, cel putin pe plan simbolic, il inghite pe cel mare, ar trebui sa fie suficienta pentru a domoli eventualele orgolii crestin-democrate. In al doilea rand, o asemenea intrare in forta a PD (PPCD?) pe culoarul din dreapta ar semnaliza sfarsitul lunii de miere intre cele doua componente ale Aliantei D.A. (a mai auzit cineva pomenindu-se public aceasta titulatura, pana mai ieri prezenta pe buzele tuturor?) si inceputul luptei pentru suprematie. In definitiv, chiar daca ambele orientari se revendica a fi „de dreapta“, liberalii si popularii se situeaza doctrinar pe pozitii aproape diametral opuse. Desigur, nu este vorba aici de o contrapunere simplista a „stangii“ cu „dreapta“, ci mai degraba de nuante. Dar, chiar si in politica, diavolul se ascunde in detalii. 

    Pe de o parte, filosofia liberalismului este centrata pe individul inteles la modul abstract (ceea ce Hegel numea nivelul de intelegere al societatii civile), promovand secularismul, drepturile omului, statul minimal, piata libera etc. De cealalta parte, prioritatile popularilor sunt exact pe dos: valori traditionale (crestine), cu accentul pus pe comunitate, pe o viziune organic-corporatista a statului, direct si puternic implicat la diferite niveluri ale societatii. Liberalii sunt ostili sindicatelor, popularii imbratiseaza breslele etc. Cata vreme au in fata un adversar comun – socialistii la nivel european, PSD pe plan intern – popularii si liberalii sunt aliati aproape firesti. Cand, insa, acest adversar dispare, la fel de firesc tensiunile existente intre cele doua „filosofii politice“ se acutizeaza. Si, oricat de originala, politica romaneasca nu va face exceptie.

    In mai putin de o saptamana, ambele prognoze au inceput sa capete consistenta. Urmand sugestiile transparente ale presedintelui Basescu, atat Boc cat si Blaga si-au anuntat, disciplinati, intentia de a candida la sefia PD, pe baza unor motiuni populare. 

    Este de asteptat ca membrii PD, dand dovada de aceeasi disciplina, sa consfinteasca asadar orientarea populara a partidului. Tot saptamana trecuta, grupul Partidului Popular din Parlamentul European (PPE) si-a anuntat intentia de a descinde la sfarsitul acestei saptamani in Capitala, pentru a lamuri afilierea politica a PD si PC. 

    Ca vizita nu este nici pe departe una oarecare o demonstreaza si prezenta atat a liderului grupului parlamentar, Hans-Gert Poettering, cat si a presedintelui PPE, Wilfried Martens. Inca dinaintea intalnirii, surse confidentiale sustin ca PPE s-a aratat interesat de o fuziune intre PPCD si PD. 

    Este foarte probabil, asadar, ca intalnirea Ciuhandu-Boc, mediata de Martens, sa-si arate roadele nu mai tarziu decat sfarsitul acestei saptamani. (O ocazie fericita pentru Boc de a se dovedi mai „popular“ decat contracandidatul sau, Blaga.) De cealalta parte, in tabara liberala, nervozitatea provocata de ultimele miscari de trupe ale PD (si de Basescu insusi) a atins cote alarmante. Din pacate, insa, aceasta nervozitate, altminteri benefica pentru un partid prea lesne tentat de traiul tihnit, este, pentru moment, prost gestionata.  Doua sunt liniile de contraatac dezvoltate de PNL. Prima, apartinand premierului Tariceanu, se opune cu indarjire si fatis anticipatelor, presupunand, altminteri justificat, o diminuare a ponderii PNL in viitoarea formula guvernamentala. O asemenea atitudine este gresita de doua ori; o data pentru ca este perdanta din start – daca Basescu secondat de un PD fidel se incapataneaza sa vrea anticipate, va avea anticipate; si a doua oara, pentru ca opunandu-se fatis anticipatelor, PNL se plaseaza in ochii electoratului, pe drept sau pe nedrept, in aceeasi barca cu partidul lui Voiculescu (o sfiala ma impiedica inca sa-i spun, formal, Partidul Conservator). Orice taraganare se va traduce prin depunctari electorale la adresa PNL.

    A doua mutare liberala, lucrata in culise de multisor de catre Valeriu Stoica, mult mai subtila, ca de obicei, se bazeaza pe un principiu Zen. Sau, mai simplu spus, pe principiul bicicletei – unde, pentru a evita caderea, trebuie sa rasucesti ghidonul in directia spre care te inclini, nu invers. (Tariceanu, ca si copiii, nu pare inca a se fi familiarizat cu acest principiu, doar in aparenta ilogic.) Din cate stiu pana la aceasta ora, Stoica va incerca, direct sau prin interpusi, sa-i convinga pe liberali sa vireze „popular“ inaintea PD-ului, fie luandu-i astfel „fata“, fie „fortand“ unificarea pana nu e prea tarziu pentru a fi niciodata.  In ciuda subtilitatii solutiei, ma indoiesc sincer de sansele sale de reusita. PNL este un partid mult prea heterogen, cu mult prea multe centre de putere, pentru a fi convins sa savarseasca, fara smucituri, o atare invartire de ghidon.

    Un lucru e sigur: la sfarsitul lunii de miere dintre PNL si PD, cineva se va alege cu genunchii zgariati.

  • INVESTITII: Si aerul se vinde, nu-i asa?

    In sfarsit, Romania are de vanzare un produs pentru care nu trebuie sa faca marketing. Este inodor si incolor, dar poate aduce Romaniei peste un miliard de euro in urmatorii sase ani.

    Din 2006, sute de companii straine se vor aseza la rand pentru a intra in Romania. Dar nu pentru a investi, ci pentru a cumpara aer. Da, ati citit bine! Cote de aer curat, pentru care ei spera sa dea cat mai putini bani, iar noi sa primim cat mai multi. Asta deoarece, de la inceputul anului viitor, intra in vigoare directiva care va pune in aplicare Protocolul de la Kyoto, care va lansa pe piata tranzactiile cu emisii de noxe in Europa. Asteptat cu sufletul la gura de marii poluatori ai lumii, comertul cu drepturi de emisie are la baza un principiu cat se poate de simplu: fiecare intreprindere primeste un certificat anual care specifica foarte clar cantitatea de noxe pe care are dreptul sa o degajeze in atmosfera.

    In cazul in care cantitatea alocata este mai mare decat cea produsa in decurs de un an, „surplusul“ poate fi vandut companiilor care-si depasesc drepturile de emisie. Ce ar avea Romania de castigat dintr-o astfel de afacere? „Trebuie sa cream mecanismele pentru a putea atrage aproximativ un miliard si jumatate de euro prin Protocolul de la Kyoto, dar trebuie in continuare sa promovam proiecte, atat cu tari europene, cat si cu alte companii interesate“, spune ministrul mediului, Sulfina Barbu. Dupa cum se arata in Strategia Nationala privind schimbarile climatice, Romania are disponibile cateva zeci de milioane de tone de dioxid de carbon anual. „Pentru prima perioada de transfer de emisii, 2008-2012, sunt peste 200 de milioane de tone de drept de emisii pe care le putem vinde“, a declarat pentru BUSINESS Magazin Ioan Purica, consilier la Ministerul Mediului.

    Prin Protocolul de la Kyoto, incheiat in 1997, cele 141 de state semnatare – printre care si Romania – se obligau sa reduca in medie cu 8%, emisiile de gaze ce stau la ori-ginea asa-numitului efect de sera, pana in anul 2012. Reducerile se refera la trei dintre cele mai importante gaze: dioxid de carbon (CO2), metan (CH4) si oxizi de azot (N2O) – care se vor masura comparativ cu anul de baza 1990 (cu exceptia unora dintre tarile cu economie in tranzitie, inclusiv Romania, care au ca referinta anul 1989). 

     

    In schimb, protocolul nu a fost agreat de cel mai mare poluator al momentului, Statele Unite ale Americii, presedintele George W. Bush exprimandu-si public indoiala fata de rezultatele cercetarilor privind incalzirea globala. Pe de alta parte, SUA au dezvoltat o metoda clara si coerenta de vanzare-cumparare a drepturilor de emisie a noxelor, prin infiintarea bursei de credite de emisie la Chicago. In Europa, pana la aparitia directivei mult asteptate, modul de realizare a transferurilor de cote a ramas la latitudinea guvernelor, care s-au ferit, cel putin pana acum, de afacerile cash. Romania are la dispozitie doua mecanisme:  „Implementarea in comun“ (Joint Implementation) si „Tranzactiile cu emisii“. Ambele presupun un proces de transfer al drepturilor de emisii intre tara care are o cota disponibila si cea care vrea sa o achizitioneze. Iar aceasta din urma fie le tranzactioneaza direct, fie contribuie la un proiect comun si le achizitioneaza in contextul acestei colaborari.

     

    Oficialii romani au preferat proiectele de tip „Joint Implementation“ (JI), intrucat acestea implica si o retehnologizare a domeniilor prioritare. Prin astfel de memorandumuri incheiate cu Elvetia, Norvegia, Olanda sau Danemarca, Romania a beneficiat de implementarea a 10 proiecte comune, insumand o reducere de emisii de gaze cu efect de sera de aproximativ 7,2 milioane de tone de CO2, arata datele furnizate BUSINESS Magazin de Ministerul Mediului. Cel mai mare proiect JI a fost constructia a doua centrale termice pe baza de rumegus (Vatra Dornei si Intorsura Buzaului), in valoare de 14 milioane de euro.

     

    Pana in 2012, Romania va trebui sa reduca gazele cu efect de sera pana la echivalentul a 20 de milioane tone de CO2, fata de anul 1989, cand in atmosfera se degajau aproximativ 250 de milioane tone de CO2.

    La aceasta ora, „tona de carbon“, cum este denumita, se vinde la preturi intre 3,5 si 10 euro, insa specialistii sunt de parere ca acestea ar putea scadea intr-un viitor nu prea indepartat, o data cu intrarea Rusiei pe piata emisiilor de noxe. Chiar si in aceste conditii, la un pret estimativ de 5 euro, sumele estimate de Ministerul Mediului ar putea fi atinse.

     

    Unde vor ajunge toti acesti bani? „Avem de acoperit costuri de mediu si vinderea cotelor de carbon va fi de mare ajutor“, spune Ioan Purica. Mai precis, oficialii intentioneaza sa amortizeze o parte din costurile pe care Romania trebuie sa le suporte in urmatorii ani pentru armonizarea acquis-ului in domeniul mediului tocmai cu sumele obtinute din vanzarea creditelor de carbon. O armonizare care, trebuie spus, nu e ieftina deloc. Conform datelor Ministerului Mediului, alinierea deplina la cerintele acquis-ului comunitar de mediu a fost estimata la circa 29 de miliarde de euro pentru intervalul 2004-2011.

     

    De mai multe batai de cap si cheltuieli suplimentare nu vor scapa nici companiile din industria romaneasca. Pentru a ramane in joc dupa deschiderea acestei piete, va trebui sa produca in aceleasi conditii ca si competitorii lor din UE. Mai precis, sa lucreze cu echipamente performante, care reduc drastic poluarea. Prin urmare, cerintele dure ale UE referitoare la mediu vor determina o crestere substantiala in urmatorii trei ani a importurilor si productiei de echipamente antipoluare. Iar cererea e considerabila.  „Nu e vorba doar de combinate imense care produc ciment sau tevi si au nevoie de astfel de echipamente pentru a nu polua.

     

    De exemplu, un IMM care se infiinteaza pentru a lucra in domeniul constructiilor trebuie sa aiba echipamente specifice pentru a putea functiona“, explica Nicolae Fratiloiu, directorul firmei Frati Technics, importator de echipamente de acest tip. Romania reprezinta o piata dominata de importuri, cu un potential de crestere de peste 30% pe an pentru urmatorii patru ani. „Piata de echipamente ecologice este greu de estimat acum, deoarece obligatiile referitoare la mediu impuse de perspectiva aderarii reasaza acum importurile, care in urma cu cativa ani erau aproape inexistente“, adauga Fratiloiu, aratand ca vanzarile de echipamente de filtrare si purificare a aerului, precum si cele pentru retinerea la sursa a noxelor au crescut in acest an cu 25%, numai in sectorul IMM-urilor.

     

    In cazul marilor poluatori lucrurile stau insa cu totul altfel. „Este vorba de combinate construite in anii ‘60-’70, in care nu s-a investit mai deloc de atunci si a caror singura sansa de a rezista dupa integrare este sa investeasca in protectia mediului“, se arata intr-un document de pozitie a Ministerului Mediului. Daca pentru o firma mica investitia pentru mediu se poate rezuma la un banal filtru de aer – care costa aproximativ 100 de euro -, costurile de retehnologizare ale unei companii mari pot ajunge la cateva sute de milioane de dolari.

     

    In urma cu patru ani, cand au cumparat combinatul Sidex Galati, cei de la Mittal Steel s-au obligat sa investeasca in protectia mediului, pana in 2011, 76 de milioane dolari. „Pana acum, jumatate din aceasta suma (aproximativ 38 de milioane de dolari) a fost investita in proiecte specifice de protectie a mediului (tehnologii, imbunatatiri ale capacitatilor de productie existente si echipamente noi)“, arata oficiali ai Mittal Steel.

     

    In urma negocierilor cu oficialii UE, Romania a obtinut cele mai lungi perioade de tranzitie la capitolul Mediu. Astfel, firmele romanesti au la dispozitie noua ani pentru se alinia normelor europene de mediu fata de cei sase ani negociati de Polonia, de exemplu.

     

    Rezumand, se iau urmatoarele „ingrediente“ si se amesteca bine: fenomenul de sera, politicile agresive de marketing care au invatat oamenii sa vanda pana si nisip in desert si fobia tot mai gene-ralizata ca aerul curat ar putea sa dispara. Melanjul astfel obtinut se trece prin cateva tratate internationale de mediu si se obtine o piata la scara unei planete, in care ozonul a devenit o marfa in jurul careia se invart afaceri de ordinul miliardelor de dolari. Afaceri care, de aceasta data, nu vor mai ocoli Romania.