BusinessMagazin

Tag: Nu

  • Dar pe alb nu aveti?

    Suna ca o poveste, dar e adevarata. Comertul cu fluturi a prins aripi in ultimii 10 ani pe continentul american, acolo unde astazi zeci de companii similare cu Amazing Butterflies vand creaturile inaripate pentru evenimente precum nunti, botezuri, ba chiar si inmormantari sau evenimente organizate de companii de talie mare precum Nickelodeon. Din Statele Unite, ideea a zburat rapid si inspre Europa si, de doi ani, de la lansarea Butterfly Trading, primii fluturi isi iau zborul si pe la evenimentele autohtone.

    Afacere “sensibila”
    Irina Predescu, fondatoarea primei companii romanesti care vinde fluturi vii pentru eliberarea lor la diverse evenimente, spune ca ideea ia venit intamplator, atunci cand o prietena
    ia trimis un filmulet pe internet, in care aparea o astfel de eliberare de fluturi la o nunta. “Initial ideea mi sa parut draguta si am inceput sa ma interesez, pentru mine, daca exista asemenea servicii pe piata din Romania. Cand am descoperit ca subiectul era cu desavarsire necunoscut la noi, miam zis ca pot sa incep sa ma ocup eu de asta. Am avut norocul in momentul respectiv ca Asociatia Mondiala a Crescatorilor de Fluturi organiza cursuri pentru cei care voiau sa faca asa ceva. Cursurile online erau deschise pentru a initia noi piete, asta pentru ca in America piata este saturata, astfel incat crescatorii americani au inceput sa exporte knowhow, pentru a deschide si alte piete.” Deocamdata Predescu este singura romanca certificata pentru cresterea si eliberarea fluturilor si spune ca fara aceste cunostinte un asemenea startup ar fi imposibil. “Atat cresterea, dar si eliberarea fluturilor sunt destul de complicate. Cresterea e foarte dificila in functie de specie, fiindca sunt foarte fragili, iau foarte multe boli.”
    Urmatorul pas a fost sa lanseze siteul si, evident, sa faca rost de fluturi. In acel moment, resedinta sa din Bucuresti sa transformat intro problema, cresterea fluturilor intrun apartament fiind aproape imposibila. Ajutata de serviciile de overnight delivery, sa orientat la primele comenzi catre fluturii vii. “La inceput am cumparat din Marea Britanie. Nu vroiam sa cumpar nimic care este peste ocean: e un timp prea lung pentru a transporta material viu, cu risc foarte mare de imbolnavire.” A avut surpriza sa descopere ca astfel costurile i se dublau: nu o costau fluturii in sine cat o costa transportul lor. In acel moment a intrat in scena hazardul, sub forma unui telefon neasteptat. Din partea unuia dintre extrem de rarii crescatori de fluturi din Romania. “Ma sunat din senin si sa prezentat simplu: ‘Stiti, eu cresc fluturi!’. Mam pomenit exclamand: ‘Grozav!’. Ce mai puteam cere altceva?” Colaborarea cu informaticianul din Baia Mare, pentru care cresterea fluturilor este o pasiune, dureaza deja de un an si jumatate, de cand cei doi lucreaza la gama de “produse”. “Acum am cinci specii in oferta, iar pentru anul urmator pregatesc inca doua, pe care le voi avea in mod constant. Iar din vara aceasta voi oferi si ‘coada randunicii’, echivalentul romanesc al flutureluimonarh din America, mai mare decat media, foarte colorat si cu un zbor dantelat.”

    Alb sau… alb
    “Cei mai cautati fluturi in afara sunt de altfel acestia: fluturii de mari dimensiuni, puternic colorati.” Insa, cum avea sa descopere in curand Predescu, romanilor le place albul. “Am inceput cu trei specii, dintre cele mai cautate in Europa, si am avut o mare surpriza sa vad ca toata lumea imi cerea fluturi albi. Mici, mari, cu pete, fara pete, albi sa fie! In momentul respectiv eu pur si simplu nu aveam de unde sa fac rost de asa ceva, unde mai pui ca fluturii albi sunt foarte greu de crescut.” Insa anul acesta a prinso cu temele facute si cu doua specii de fluturi albi gata sasi ia zborul inspre toate cele patru puncte cardinale. Anul trecut a avut 15 comenzi, iar pentru anul acesta, pana in luna iulie are deja 30. Comenzile trebuie plasate cu cel putin 45 de zile inainte de eveniment, iar numarul minim de fluturi care poate fi comandat este de 50, la un pret de 1.250 de lei pana la 500 la un pret de 4.350 lei. In pret e inclusa si expertiza Irinei Predescu, care onoreaza evenimentul respectiv ca maestru de ceremonii responsabil cu eliberarea inaripatelor. “Sunt cateva secrete ale crescatorilor care infrumuseteaza momentul. In functie de ce mi se cere, un fluture poate sa stea si la poze. Iar daca ii hranesti cu polen sau fructe dulci inainte de eliberare, sunt mai veseli.” Cum arata un fluture vesel? “Zboara mai mult si mai dantelat, se intoarce la locul in care lai hranit. Fluturii mai au un secret: o atractie irezistibila fata de culorile deschise. Daca este vorba despre o nunta, mireasa va avea o surpriza, deoarece se vor indrepta mereu catre ea.”

    Cea mai mare dificultate cu care
    sa confruntat pana acum a fost sa isi faca serviciile cunoscute publicului autohton, neobisnuit cu fluturii si cu potentialul lor festiv. “In vest, piata are deja o deschidere, oamenii stiu despre ce este vorba si exista cerere. Pe un asemenea teren prielnic e normal ca anumite companii, ca Amazing Butterflies, sa aiba cifre de afaceri ce depasesc un milion de dolari”, spune fondatoarea Butterfly Trading. “Pot sa spun ca anul acesta eu am inceput sa formez piata, pentru ca ea nu exista inainte. La noi oamenii nu au mai auzit de asa ceva si atunci nu are de unde sa existe cerere.” Aceasta e cea mai grea parte a muncii sale de pana acum, insa Predescu se bucura totusi de libertatea si spatiul de miscare pe care il are ca un antreprenor unic pe o anumita piata. “Deocamdata nu mai exista altcineva care sa stie sa faca acest lucru, sa fie certificat pentru o asemenea afacere. In plus, crescatorii de fluturi sunt extrem de greu de gasit, aceasta nefiind o meserie in sine. Insa recunosc ca de anul viitor ma astept si la competitie, ceea ce este totusi un lucru cat se poate de benific, macar pentru ca astfel vor fi de doua ori mai multe eforturi pentru deschiderea acestei piete.”

    Investitii inaripate

    Pentru lansarea afacerii, investitiile au fost minimale. A fost si unul dintre motivele pentru care Predescu a ales acest business. Aici sar incadra cei 70 de dolari platiti pentru cursurile Asociatiei Mondiale a Crescatorilor de Fluturi, cei 250 de lei investiti in optimizarea siteului pentru a aparea in primele rezultate ale cautarilor si, o prima investitie mai serioasa, achizitionarea de mostre de la furnizori, care au costato in jur de 500 de dolari.

  • Internetul (nu) are varsta

    Printre argumentele prietenei mele se numarau “accesul tuturor la informatie”, “orientarea excesiva a programelor de responsabilitate sociala catre copii si tineri”, dar si “nevoia de comunicare egala, indiferent de varsta, a utilizatorilor de internet”. Zis si facut – in cateva luni, compania urmeaza sa demareze un program prin care pensionarii pot invata gratuit sa foloseasca un computer.
    Intre timp, un coleg din redactie a venit cu cea mai haioasa istorioara despre un computer-addicted pe care am auzit-o in ultima vreme, ceea ce m-a facut sa cred ca poate prietena mea din compania de cablu nu este la curent cu realitatile sociale.
    Personajul principal are venerabila varsta de 70 de ani si, conform descrierii, este o batranica cu parul alb prins in coc, desprinsa parca din desenele cu Tweety, care locuieste intr-o casa cu camere inalte, undeva in zona parcului Carol. Colegul, binevoitor, s-a pricopsit de vreun an cu jobul de “asistent utilizare PC”, pentru ca batranica a primit in dar de la o fiica ratacitoare in insulele Seychelles un laptop Dell, impreuna cu un abonament pe un an la internet, platit in avans. Evident, mai intai a dorit sa stie cum se trimite un e-mail. Unde e “Forward”, unde e “Send”, ce face butonul “Delete” de pe tastatura si multe altele din aceeasi gama. Apoi a urmat instalarea aplicatiei Skype, a messenger-ului si montarea unui microfon care sa usureze comunicarea cu fiica. Nu a fost cazul unui echipament audio – in loc de casti, batranica a preferat boxele laptopului, pe motiv ca se aude mai bine.
    Ritualul initiatic in tainele PC-ului decurge la fel, de fiecare data: batranica il suna pe coleg si ii solicita ajutorul intr-ale mediului online. Acesta vine cam o data pe luna si o asista vreme de cel putin o ora jumate. Desi discutiile lor se petrec in vremurile mail-ului si ale conexiunilor rapide, batranica din Carol il primeste, invariabil, cu obiceiuri din alta epoca: ii ofera o farfurioara cu dulceata de cirese amare, un pahar cu apa, dar si un grapefruit mare. Apoi, doreste sa faca curatenie, “pentru ca s-au inmultit pozele pe ecran” si sa rezolve alte ineficiente legate de hardware.
    Bineinteles ca dupa atata browsing pe internet, batranica a observat ca o ustura ochii si s-a hotarat sa isi completeze arsenalul de surfer cu o pereche de ochelari speciali pentru laptop. Si nu orice pereche de de ochelari, ci una cu lentile Carl Zeiss, care au costat-o peste 400 de euro, pe care ii alterneaza cu ochelarii mai vechi de distanta si cu cei de apropiere. In fine, dupa toate discutiile cu asistentul ei, personajul nostru isi noteaza cu minutiozitate toate indicatiile intr-un carnetel.
    Ca sa inchei, trebuie sa subliniez ca nu ma surprinde foarte tare preocuparea batranei, mai ales in contextul in care fiica ei a fost cea care i-a indus noul obicei, investind intr-un laptop si o conexiune la internet. Ce este cu adevarat surprinzatoare este obstinatia cu care septuagenara din Carol se documenteaza, in fiecare zi, despre PC si internet.
    Mai mult, imi amintesc un studiu pe care l-am citit recent, care releva ca pana si americanii, care au inventat golful si l-au promovat ca eticheta a oamenilor de afaceri instariti, fericiti si cu mult timp liber, dedica din ce in ce mai putin timp acestui sport. Motivul? Li se pare o corvoada sa stea pe terenul cu 18 gauri, in soare, vreme de cel putin patru ore, in timp ce ar putea mai bine sa faca cumparaturi pe internet. Nu sunt sigura daca este o simpla coincidenta, dar indraznesc sa ma gandesc ca poate antreprenorul Marc Cuban, care a socat spunand ca “Internetul este pentru oamenii in varsta” si “Internetului incep sa i se vada limitele”, pare sa aiba dreptate. Cert este ca ma voi intalni cu prietena mea de la cablu si stiu pe cine sa ii recomand sa o ajute in derularea cursurilor de utilizare PC pentru pensionari.

  • Nu mai cumpara! Imprumuta!

    Hai sa recunoastem cu totii! Nimanui nu-i plac de fapt fractiile. Incepand cu scoala generala, atunci cand am facut pentru prima oara cunostinta cu numerele supraetajate, acestea n-au facut decat sa ne complice si mai mult viata. Cu toate acestea, de la inventarea conceptului de “proprietate fractionata” lumea nu a mai fost la fel.
    Si, cum traim intr-o lume tot mai obsedata de lux, doar o scanteie de geniu antreprenorial mai lipsea pentru a implementa acest concept si in fortificata industrie a luxului. Asa s-a ajuns la o cugetare de geniu: daca
    nu-ti poti permite, inchiriaza! Ca este vorba despre genti de zeci de mii de euro, de gradini de designer, de case de vacanta sau de avioane private – nici nu mai este important. Asta deoarece, din momentul in care a devenit acceptabil social sa “imprumuti” in loc sa detii, intreaga institutie a proprietatii a inceput sa se clatine din temelii, luand astfel nastere unul dintre cele mai puternice trenduri de astazi: “chiriasul de lux” sau “proprietatea pe actiuni”. Iar datorita acestui trend, de la accesorii la supermasini si case de vacanta, nimic nu pare a mai fi greu de obtinut in ziua de azi si tot mai multi consumatori prefera sa-si pastreze libertatea de a alege mereu ceva nou in locul unui certificat de proprietate.

    Geanta Cenusaresei
    Conform cercetarilor realizate de Saison Research Institute din Japonia, nu mai putin de 94,3 la suta dintre femeile japoneze intre 20 si 30 de ani detin produse sub marca Louis Vuitton si 92,2 la suta dintre ele detin macar un produs Gucci. Chair daca in Statele Unite si in Europa cifrele s-ar putea dovedi a fi ceva mai mici, sunt si aici milioane de consumatori care tanjesc dupa ultimul model de pantofi Loubotin sau de geanta Kate Spade, chiar daca nu-si pot permite sa plateasca intregul pret al acestora sau sa o poarte doar un singur sezon. Insa totul s-a schimbat atunci cand initiatorii unui oarecare website au inceput sa “imprumute” genti originale de designer membrilor sai. Visul oricarei femei de a schimba ultimul model de geanta Louis Vuitton cu o geanta Birkin de la o zi la alta si platind doar un abonament lunar intre 20 si 150 de dolari a devenit realitate odata cu lansarea comunitati online “Bag, Borrow or Steal”. Mecanismul de functionare al acesteia este de altfel foarte simplu. Clientii platesc un abonament lunar de la 20 de dolari pana la un abonament deluxe de 150 de dolari pe luna, care le da sansa de a imprumuta doua genti odata. Nu exista o limita de timp pentru perioada in care o membra poate pastra geanta aleasa, iar in momentul in care se simt pregatite pentru ceva nou, o pot returna si imprumuta alta. Iar pentru clientele care nu se mai pot desparti de geanta care le-a furat sufletul, proprietarii site-ului le pun la dispozitie alternativa cumpararii acesteia. Fashionistele din intreaga lume s-au indragostit imediat de aceasta initiativa, aducand companiei cu sediul in Seattle un venture capital de 8,5 milioane de dolari. Insa acesta nu a fost decat inceputul, deoarece expunerea de care a beneficiat aceasta companie a dat nastere unui val de initiative similare si a dat ocazia lumii intregi sa realizeze ca de fapt oamenilor le place sa imprumute.

    Ce masina conduc azi?
    Masinile au devenit intre timp noile genti in nou-nascuta industrie a imprumuturilor. Asta deoarece si barbatii au punctele lor sensibile si sunt la fel de nehotarati cand vine vorba despre care masina de lux le place mai mult, la fel cum femeile nu se pot hotari asupra unei singure genti. Vantage sau Spider? Pai amandoua, ar spune fondatorii ?curie25, primul club care promitea membrilor sai “proprietatea inteligenta a super?masi?nilor”, altfel spus dreptul de a conduce unele dintre cele mai scumpe masini din lume timp de 30 sau 40 de zile pe an. Com?pania se ocupa de toate costurile si bataile de cap asociate cu pro?prietatea unor asemenea masini, in timp ce membrii clubului scapa de orice grija referitoare la deprecierea valorii miodelului pe care il conduc, asigurare sau service. Asta in schimbul unei facturi care poate varia intre 4.500 (echivalent a 300 de puncte) si 7.950 de lire sterline (echivalent a 600 de puncte) pe an. Masinile clubului sunt impartite in trei categorii: F1, F2 si F3. Printre masinile F2 se numara Porsche Boxster S si TVR Sagaris, si o tura cu una dintre aceste masini intr-o zi de lucru din luna octombrie costa 8 puncte, in timp ce un weekend prelungit in august la volanul acestor masini ajunge la 85 de puncte. Grupa F1 include modelele Aston Martin Vantage si DB9, Bentley Con?tinental si Ferrari F430 Spider. De la transportul pe patru roti la cel inaripat n-a mai fost decat un pas si astfel s-au nascut si clu?bu?rile ce asigura proprietate fractionata pentru avioane private sau very light jets, astazi existand pe langa “dinozaurul” NetJets, cel mai mare operator din Europa de business si private jets, cel putin alte 6 companii care imprumuta din cand in cand cate un avion.

    …In gradina am o floare??!
    Cine altcineva decat olandezii ar putea sa ne tina lectii despre importanta florilor pentru a ne infrumuseta viata? Insa cum o gradina este o responsabilitate mare si un mare consumator de timp, compania olandeza Rent-a-Garden a gasit solutia perfecta pentru a asigura doritorilor o gradina instant, fie pentru propria lor placere, fie pentru a face vanzarea unei proprietati mai usoara. O poti inchiria! Pentru 300 de euro poti avea pentru 3 luni de zile o gradina conceputa de un designer si ingrijita de personalul companiei, pe care o poti schimba chiar sezonul viitor daca vrei.
    Insa doritorii mai pot inchiria multe alte lucruri daca a fi proprietari cu acte in regula li se pare prea impovarator. Ca, de exemplu, un animal de companie. Cei care iubesc cainii, insa sunt constienti ca agenda incarcata nu le permite sa aiba grija de ei full-time, se pot inscrie acum intr-un program de proprietate flexibila construit de compania Flexpetz. Lansata de cateva luni in Los Angeles si San Diego, compania le ofera consumatorilor ocazia de a avea un caine timp de cateva ore sau cateva zile pe saptamana. Numarul de membri este limitat si fiecare caine isi petrece timpul cu un numar mic de oameni. Taxa lunara de membru costa 40 de dolari, iar clientii isi pot alege si rezerva online cainele pe care il doresc.

    NOI IMPRUMUTAM

    Haine si accesorii:
    pentru genti printre cele mai cautate cluburi online sunt Be A Fashionista, From Bags to Riches sau Shoulder Candy. Bijuteriile sunt insa acum si mai cautate: Bag Borrow or Steal inchiriaza acum si bijuterii, competitorii sai fiind Borrowed Bling si RK Jewellery Hire. Si bineinteles ca poti imprumuta si rochia care se asorteaza la geanta: de la One Night Stand sau Estella?s Wardrobe sau chiar Salon Muare.

    Masini exclusiviste:
    cluburile care “imprumuta” masini scumpe apar mai repede decat modelele de Ferrari. De ce sa-ti cheltuiesti toti banii pe un Bentley atunci cand poti conduce un Ferrari, un Lamborghini si un Maybach? Mai multe au de spus Classic Car Club, P1 Club, LuxShare Auto Club, Club Sportiva, Van Horrsen Group, ecurie 25, Oversteer Spain sau Ascari.

    Avioane:
    proprietatea fractionata a avioanelor private si very light jets-urilor o asigura cluburi ca: Airshare Elite, Club One Air, Jet-Alliance, OurPLANE, JetMatch sau JetSet.

    Definitie
    Proprietatea fractionata – un concept de achizitionare in grup a bunurilor si serviciilor de lux sub forma actiunilor sau a unitatilor de folosire. Actiunile sunt vandute proprietarilor individuali, acestia bucurandu-se in schimb de utilizarea pe o anumita perioada determinata de timp a unui prodius de lux. De obicei, o companie administreaza aceste bunuri in numele proprietarilor care platesc taxe anuale sau lunare de administrare si utilizare.

  • A fi sau a nu fi manager…

    …aceasta este insa intrebarea! Una care rasare obligatoriu in mintea oricarui om de afaceri priceput caruia ii mai curge si ceva sange de antreprenor prin vine. Construiesti pentru tine sau administrezi pentru altul? Denisa Mateescu, general manager al Mastercard pentru Europa de Sud-Est, recunoaste ca si-a pus si ea de nenumarate ori problema, insa de fiecare data a ales fotoliul de manager, fiindca si-a asumat o lectie nepretuita.
    “Nu exista practic libertate in antreprenoriat”, crede Mateescu, care la 38 de ani, a mai bifat pe langa cei 6 ani in fruntea Mastercard si o cariera de 8 ani in publicitate la companii precum Saatchi and Saatchi si D’Arcy. “Faptul ca nu exista deasupra ta un sef care sa-ti spuna ca gresesti se transforma de cele mai multe ori exact in opusul libertatii. Raspunderea este enorma, iar presiunea este incontestabil mai mare”, sustine ea.
    Insa cat de confortabil este ca sefii tai sa fie JPMorgan Chase, Citigroup si Bank of America – principalii actionari ai Mastercard – la un loc, iar programul tau normal de lucru sa te poarte in fiecare saptamana prin una dintre cele 11 tari pe care le coordonezi, Mateescu avea sa afle doar dupa ce a renuntat la cariera sa in publicitate pentru a deschide de una singura biroul Mastercard in Romania – amenajat in propria sa casa.

    Cu cariera in valiza
    Intre un fotoliu managerial dintr-un birou pe colt, cu priveliste, si un scaun mai putin confortabil, de avion, Denisa l-a ales intotdeauna pe cel din urma. Asta deoarece pentru ea experienta manageriala este valoroasa in principal din perspectiva mobilitatii si a drumurilor pe care le deschide. Iar managerul Mastercard nu a fost niciodata omul care sa se sperie de un drum, nici macar de perspectiva a cator 3 zile din saptamana petrecute in afara tarii, asa ca si-a asumat cu entuziasm debordant provocarea de a coordona acest business in Romania si inca alte 11 tari. “Nu pot sa stau locului”, recunoaste ea singura, “si de aceea sunt mereu in asteptarea unei noi plecari. Imi place extraordinar de mult sa calatoresc si de aceea, pe langa deplasarile impuse de serviciu, imi planific in permanenta cate o calatorie si pentru mine.” Din cauza fisei postului, Mateescu a ajuns sa compare asteptarea in aeroport cu traficul din drumul spre serviciu si a devenit genul de manager care rezolva orice problema din mers si nu are nevoie de mai mult decat o priza pentru laptop pentru a face business. Insa, in afara de timpul pe care i-l rapeste familiei sale, Denisa nu regreta nimic, fiindca recunoaste ca a visat la o asemenea cariera de cand se stie. “Nu mi-am inchipuit niciodata ca am sa devin astronaut sau mai stiu eu ce minune, cred ca am avut visuri domestice, sau macar terestre. Insa am fost intotdeauna fascinata de cunoasterea diferitelor culturi si inca din vremea liceului mi-am dorit sa pot lucra intr-un mediu international, in care sa iau contact in mod direct cu diversitatea culturala. “Setea Denisei pentru calatorii isi are originea din vremea liceului si a studentiei, atunci cand din cauza regimului, singurul sau contact cu lumea exterioara se rezuma la munca sa de ghid ONT pe partea de turism extern, cand organiza tururi de tara pentru turistii straini veniti in Romania. “Imi amintesc ca de acea stare de claustrofobie, cauzata de faptul ca nu puteai sa pleci din tara cand si unde voiai. Insa norocul meu a fost ca eram inca studenta, si ca studenti cautam sa ne distram pe seama lucrurilor care ne erau impuse. Imi aduc aminte ca jucam bridge pe tapsanul de porumb atunci cand eram trimisi sa facem munca voluntara.”

    Pe bancile advertisingului
    Daca Facultatea de Automatica si Calculatoare pe care a absolvit-o in 1991 nu a pregatit-o in niciun fel pentru lumea afacerilor, cei 8 ani de zile pe care i-a petrecut in lumea publicitatii au indeplinit cu succes acest rol. Initial a atras-o la acest mediu noutatea si sansa de a experimenta pe viu un stil de munca diferit, insa astazi isi da seama ca pentru ea cariera in publicitate a insemnat incalzirea de care avea nevoie pentru a-si putea asuma o functie de management. “Cand am inceput la Saatchi and Saatchi in 1994, publicitatea era un domeniu complet nou pentru Romania si nu stiu daca eram cu totul 20 de angajati pe atunci”, isi aminteste ea. “In 2001, cand am iesit din publicitate, agentiile aveau deja in jur de 200 de oameni. Asta a insemnat un volum foarte mare de munca, insa acest lucru a fost departe de a ma speria. Mi-a placut intotdeauna sa pot construi in domenii cu totul noi, deoarece asta imi aduce o satisfactie aparte pe care nu ajungi sa o cunosti atunci cand te trezesti parasutat in mijlocul unei structuri deja aranjate, in care detaliile sunt deja bine puse la punct, si nu poti scapa de sentimentul ca esti doar o rotita intr-un mecanism.
    “La Saatchi and Saatchi, Mateeescu s-a ocupat de partea de strategie a unor mari companii multinationale, precum Master Foods, Procter & Gamble, Lucky Goldstar sau Warner Lambert, pentru ca, intre 1998 si 2001, sa ocupe pozitia de Media Director la agentia D’Arcy. Insa in loc sa se indragosteasca de advertising ca o intreaga generatie din acea vreme, aceasta experienta i-a confirmat atractia pe care o resimtea pentru multinationale. “Modul de lucru imi placea foarte mult, expunerea de care beneficiau managerii din aceste companii, usurinta de a schimba o tara cu alta in timp ce-si pastrau practic compania si functia. Asta m-a determinat sa-mi doresc si mai mult sa ajung sa lucrez intr-o companie multinationala sanatoasa.” “Pana la un anumit punct mi-a placut foarte mult in publicitate, in special fiindca aici am capatat abilitatea de a fi extrem de flexibila si de a intelege contra cronometru orice tip de business si orice fel de situatie cu care se confruntau clientii nostri, fie ca erau din domeniul bancar, fie producatori de masini sau de detergenti. Asta deoarece am crezut intotdeauna ca nu poti sfatui un client daca nu-i intelegi mai intai business-ul si atunci m-am pus pe invatat.” Decizia de a pleca pe un post cu un nivel de expunere mai mic decat cel pe care il ocupa, cum era in 2001 cel pe care i-l propuneau cei de la Mastercard, a venit firesc in momentul in care a simtit ca in advertising absorbise deja tot ce era de absorbit. “Una peste alta, mi-a placut fiecare an petrecut acolo, insa nu ma vedeam imbatranind in publicitate, pentru simplul motiv ca mediul din aceasta industrie nu mi se potrivea in proportie de 100%. Am realizat ca eu sunt ceva mai asezata decat profilul omului din advertising si ca viata de familie nu se asorteaza perfect cu o cariera in publicitate.”

    Doamna Mastercard
    La vremea in care Denisa iesise la shopping dupa un nou job, Mastercard isi lansase deja operatiunile in Romania, primele licente fiind acordate bancilor incepand cu 1997. In 2001, insa, businessul Mastercard in Romania crescuse susficient de mult pentru ca lipsa unui birou regional sa fie resimtita. Asa ca, in urma mai multor interviuri sustinute atat in tara, dar si in afara ei, Denisa a fost selectata pentru a ocupa pozitia de Operations Manager al Mastercard in Romania si de a pune bazele unui asemenea birou in tara. Birou care, timp de cinci ani de zile, a fost cel amenajat in casa Denisei. Asta deoarece inceputurile Denisei Mateescu in Mastercard pot fi rezumate in trei cuvinte: one-woman show. Timp de 5 ani de zile Denisa a fost singurul angajat al Mastercard Romania, fiind responsabila pentru toate operatiunile si relatiile multinationalei cu bancile autohtone. Cu toate acestea, ea spune ca nu s-a simtit pusa in situatia de om-orchestra.
    “Chiar daca lucram singura intr-o camera, la un calculator, n-am apucat sa o constientizez vreodata, pentru ca daca e ceva ce nu o sa simti vreodata intr-o multinationala, acel lucru este izolarea.” Insa recunoaste ca atributiile pe care si le-a asumat in acei ani de inceput au fost la limita suportabilului. “Pot doar sa spun ca ritmul in Mastercard mi se parea chiar mai dinamic decat cel din publicitate. In special primii ani au fost foarte agitati, desi compania avea deja o prezenta solida pe piata romaneasca iar brandul era bine primit. Eu in schimb am fost foarte agitata, ceea ce era si normal lucrand singura cu atatea banci. In plus, avand un puternic background pe marketing, am inceput destul de repede sa-mi extind activitatea si inspre marketingul regional al Mastercard.” Astfel, in scurt timp, Denisa s-a trezit in situatia de a coordona campaniile de marketing pe toata zona Europei de Sud, din care faceau parte Grecia, Slovenia, Bulgaria. “Eram pe drum tot timpul”, isi aminteste ea. “Biroul meu era avionul si sala de asteptare din aeroport.” Confirmarea eforturilor sale a venit in noiembrie 2005, odata cu deschiderea oficiala a biroului de la Bucuresti a MasterCard si cu promovarea sa in functia de General Manager Southeastern Countries. Insa acum ca Mastercard Romania a ajuns sa numere 5 angajati, Mateescu trebuie sa recunoasca ca unul dintre cele mai mari motive de bucurie ale sale este acela ca acum mai are cu cine sa imparta din calatoriile de serviciu pe care si le-a dorit atat de mult.

    Cum asortezi taiorul cu bicicleta
    La capitolul regrete, Mateescu nu ar avea foarte multe de inregistrat. Poate doar faptul ca timpul investit in cariera pana acum nu i-a permis sa faca acelasi lucru si cu banii castigati. “Investitiile pretind timp”, spune ea. “Daca te uiti in urma si constati ca daca ai fi facut un imprumut la banca acum 4 ani si ai fi cumparat, pana acum rambursai imprumutul si iti mai ramaneau bani de vreo trei ori pe langa. Din pacate nu ai suficient timp sa te concentrezi pe investitii atunci cand esti atat de implicat in cariera, si desi stiu acum ca investitiile imobiliare ar fi fost o idee nemaipomenita, trebuie sa recunosc ca atunci cand lucrezi de la 8 dimineata la 8 seara, chiar nu ai cand sa mai mergi sa vezi case, terenuri, azi sa cumperi, maine sa vinzi.”
    Iar cand vine vorba de reusite, in capul listei nu este nici ultimul rezultat financiar al Mastercard, nici functia pe care o ocupa, ci viata personala echilibrata pe care a reusit sa si-o construiasca in paralel cu cariera si faptul ca dupa o zi plina la birou sau dupa o calatorie de afaceri mai are timp si sa se uite seara peste temele la matematica ale celor doi copii ai sai. Secretul echilibrului sau este viata activa si dinamica pe care o traieste. “Incerc sa plec din Bucuresti sau din tara cam in fiecare weekend si prefer in mod clar sa-mi petrec timpul in aer liber, ori la munte cu bicicletele, ori la mare, cand anotimpul e favorabil. Nu o sa ma vedeti in mall, petrecandu-mi intreaga zi la cumparaturi, fiindca ma oboseste aglomeratia si zgomotul. Insa daca as putea sa-mi petrec tot anul la schi, asta as face. Nu sunt dependenta de masina, imi place sa o las acasa de cate ori pot. Daca n-as fi in costum, as veni si la birou cu bicicleta.”

  • Nu iese fum fara investitii

    Cine si-l poate imagina pe Winston Churchill fara un trabuc in coltul gurii? De cand Christofor Columb a facut cunostinta continentului european cu tigarile de foi produse de populatiile din Caraibe, cele mai influente personalitati din lumea occidentala au avut mereu la indemana un trabuc fin, motiv pentru care acestea au ramas pana astazi un simbol al puterii si al vietii de calitate.
    Lumea havanelor este insa unul dintre cele mai contradictorii medii de afaceri ale secolului XXI.

    Trabucul cubanez este la baza un produs agricol, insa unul de super-lux, al carui ingredient principal este cultivat intr-o tara socialista cu o economie centralizata, insa este consumat intr-o proportie covarsitoare de cei mai de seama reprezentanti ai societatilor capitaliste. Tutunul care intra in componenta havanelor este una dintre cele mai controversate substante legale. Desi sunt recunoscute in intreaga lume ca sinonime al stilului de viata de lux, havanele raman interzise pe cea mai mare piata a produselor de lux, si anume Statele Unite.

    Tutunul nu dauneaza portofoliului de investitii
    Gordon Johns, bancher de investitii la ING in City-ul londonez, se mandreste cu cunostintele sale despre risc, investitii si valoarea unui trabuc cu adevarat bun. “Cea mai mare parte a carierei mele a fost in zona managementului de investitii, si inainte de a intra in sectorul bancar am condus subsidiara europeana a companiei americane Kemper Investment Management – asa ca imi place sa cred ca sunt destul de experimentat in zona de risk assessment.”

    Primul trabuc si l-a aprins la varsta de 21 de ani, iar acum, la 57, este unul dintre adevaratii connaisseuri si nu cumpara altceva decat cele mai bune havane. Deformatia profesionala il impinge insa sa cumpere in cantitate dubla fata de cat fumeaza, deoarece stie ca trabucurile pe care plateste bani buni astazi vor valora de cateva ori mai mult peste cativa ani. “In tinerete nu vedeam in tigarile de foi altceva decat un prilej de a fuma”, spune el, “si nu aveam un loc anume de unde le cumparam; la 20 de ani nu conta ca trabucul pe care il fumez este din Nicaragua, Honduras sau Jamaica. Cu zece ani in urma insa l-am cunoscut pe Mitchell Orchant, managing director al C. Gars Ltd., care isi incepea pe atunci cariera de dealer specializat in trabucuri cubaneze vintage. El mi-a facut cunostinta cu havanele de top si mi-a deschis ochii asupra valorii lor ca investitie.”

    Acum Johns cheltuieste cateva mii de lire sterline in fiecare an pe trabucuri, marcile sale preferate fiind Cohiba, Partagas si Montecristo in formate mari cum sunt robusto, corona si corona gorda.
    De fiecare data Johns cumpara cel putin doua cutii din aceeasi editie – una pentru a o savura iar cealalta pentru a o pastra ca investitie. Majoritatea achizitiilor sale se desfasoara prin intermediul lui Orchant, insa Johns participa de obicei si la cele doua licitatii anuale organizate de casa de licitatii Christie’s. “Una dintre cele mai reusite investitii pe care le-am facut vreodata a fost cand am cumparat cateva cutii de Davidoff cubaneze din anii 1970 si inceputul anilor 1980”, spune Johns. “Am platit 1.000 de lire sterline pe o cutie de 25 de trabucuri la sfarsitul anilor ’90, iar acum valoreaza de patru sau cinci ori mai mult.”

    Johns aseamana acest tip de plasamente cu un joc in care cel care are puterea de a astepta cel mai mult este castigatorul. “Valoarea unor havane rare nu are unde sa mearga decat in sus, fiindca, pe masura ce acestea sunt cumparate de cunoscatori si intr-un final fumate, devin din ce in ce mai greu de gasit, astfel incat ultima cutie valoreaza inestimabil de mult. Parerea mea este ca o piata ca ceea a havanelor este cel mai bun loc pentru a investi deoarece un asemenea produs cumparat la momentul potrivit, atunci cand pretul este unul accesibil, este un plasament nemaipomenit caruia timpul ii adauga valoare.”

    Colectia de trabucuri a lui Johns numara astazi 20 de cutii de cate 25 de asemenea tigari, dintre care o parte sunt gazduite de humidorurile sale de acasa, insa cele mai valoroase sunt pastrate la sediul londonez al companiei lui Mitchell Orchant, C. Gars Ltd. Asta deoarece, asa cum bine stie orice aficinado (omologul oenologului in materie de tigari de foi), cea mai fina si mai veche tigara nu mai valoreaza nimic daca nu a fost pastrata asa cum trebuie. In fiecare an Johns vinde cate o cutie prin intermediul lui Orchant si pana acum nu s-a gasit in situatia in care sa nu scoata un profit semnificativ. Iar daca intr-o zi piata havanelor ar avea de suferit din cauza lobby-ului anti-fumat Johns nu s-ar considera nici atunci un invins. “Daca valoarea colectiei mele ar ajunge sa scada intr-o buna zi, atunci as recurge la planul de rezerva si le-as fuma.”

    Asa cum este normal pentru un profesionist in domeniul investitiilor, Johns este mereu in cautarea unor noi oportunitati de a-si plasa banii, in portofoliul sau aflandu-se atat “investitii standard, cat si plasamente mai putin conventionale” si, evident, un fond de pensii. “Insa este adevarat ca nici una dintre celelalte investitii nu-mi aduce atat de multa placere si satisfactie ca plasamentele in trabucurile cubaneze. La fel ca si in cazul vinurilor rare pe care le colectionez, principalul motiv pentru care cumpar havane este placerea pe care o am sa stiu ca sunt ale mele si le pot oricand savura.”

    Johns fumeaza in general doua sau trei tigari de foi pe zi, dintre care una in mod obligatoriu dupa cina, iar cand vine vorba despre atributele unui trabuc bine “imbatranit” devine de-a dreptul poetic. “Daca un trabuc proaspat este caracterizat de vitalitate si o explozie de aroma, cele mature sunt deosebit de rafinate si subtile. Este aproape o alta experienta, cu mult mai rafinata. Cu toate acestea nu poti fuma in fiecare zi cate un trabuc de 100 de lire.” De aceea, trabucurile lui de zi cu zi se ridica de obicei la o zecime din aceasta suma, spune el.
    Daca cu un sfert de secol in urma City-ul londonez era intesat de bancheri avizi dupa o tigara buna de foi, acum barbatii in costume scumpe care pufaie un trabuc scump sunt o priveliste tot mai rara.

    Ghid de investitii
    Dimensiunea este un factor important atunci cand vine vorba de investitiile in trabucuri, sustine Thomas Mathys, debonair manager la Davidoff Geneva, si de aceea, el ii sfatuieste pe investitorii interesati de plasamentele cu aroma de tutun fin sa se orienteze catre marcile consacrate de trabucuri cubaneze in format mare si preferabil in cutii de 50 in loc de cele obisnuite de 25. Daca pana nu de mult raritatea pe piata trabucurilor de lux se referea exclusiv la trabucurile cubaneze fabricate inainte de embargoul american din 1962 sau la Davidoff-urile fabricate inaintea plecarii faimoasei companii din Cuba in 1989, proviziile de astfel de raritati s-au evaporat, si ca urmare piata tigarilor de colectie s-a largit considerabil.

    Michael Herklots de la Davidoff New York spune ca intr-o America vaduvita de havane, colectionarii au fost nevoiti sa se reorienteze catre o piata secundara in care numele cu greutate sunt AVO 22, Fuente Opus X, precum si seria aniversara Pedron.
    Cu toate acestea, valoarea trabucurilor vintage creste neincetat odata cu varsta lor, si la fel ca un vin bun de Bordeaux, trabucurile cubaneze lasa competitia cu mult in urma, ocupand in proportie de 90%-95% piata europeana a trabucurilor de lux.

    Si Adrian Lesley de la compania londoneza Cigars Unlimited agreeaza comparatia dintre vinurile si trabucurile fine: “Cel mai fin tutun se naste din aceleasi ingrediente: soare generos, un sol si o samanta buna, iar un blend reusit de tutun dintr-un anumit an este suficient pentru a da nastere unui trabuc cu o combustie si un gust perfect. O asemenea tigara va fi excelenta proaspata, insa va atinge culmea perfectiunii in circa 10 ani”.

    “Intotdeauna cumparati doua cutii de trabucuri si puneti una deoparte”, ii sfatuieste si Lesley pe toti pasionatii de tigari de foi deoarece acesta este un plasament cat se poate de sigur, cu atat mai mult cu cat cele mai bune trabucuri vor continua sa se matureze timp de 15 pana la 20 de ani in conditii de pastrare impecabile, care inseamna o temperatura de 16-20 de grade celsius si o umiditate de 70%.

    Bancherii atrag havanele
    Spania este cea mai mare piata europeana in ceea ce priveste volumul, nu neaparat si calitatea. Cand vine vorba de calitate, havanele sunt inca considerate a fi cele mai bune tigari de foi din intreaga lume, iar cele mai bune havane se gasesc in capitalele unde concentratia de bancheri pe metrul patrat este mai mare decat media, adica in Londra si Geneva.

    In ceea ce priveste oportunitatile de investitii pe aceasta piata, cunoscatorii recomanda celor interesati sa fie cu ochii in patru. Prima categorie de trabucuri care merita atentia unui potential investitor sunt cele din editiile curente, dar care sunt recunoscute pentru calitatea lor deosebita, asa cum sunt Partagas Seria D4, Partagas Robusto, Partagas Lusitania, Partagas 2002 Lonsdale, Bolivar Coronas Gigantes, Punch Churchill si Punch Double Corona. In special ultimele dintre acestea sunt, dupa cum spune Mathys, “pe cat de bune se poate, foaia de tutun in care sunt impachetate avand nuanta de cupru, iar potentialul lor de invechire este recunoscut printre connaisseuri”.

    Doua cuvinte cu o rezonanta aparte printre colectionarii de havane sunt “edici?n limitada”. Prestigioase, rare si visate de orice colectionar care se respecta, trabucurile edici?n limitada sunt lansate o data pe an de Habanos, corpul de marketing al trabucurilor cubaneze. Incepand din 2001, au fost lansate 21 de asemenea editii diferite de trabucuri, iar prima dintre acestea, Partagas Piramides, este deja la mare cautare printre colectionari. In fiecare an Cuba lanseaza trei noi asemenea editii, cele mai noi dintre acestea fiind editiile anului 2006, si anume Romeo y Julieta Short Churchill, Montecristo Robusto si Partagas Serie D3.

    Preferatele lui Adrian Lesley, proprietarul companiei Cigars Unlimited, sunt insa havanele H Upmann Magnum 50 din editia anului 2005. “Aceste trabucuri sunt exact genul care au enorm de mult de castigat in ceea ce priveste savoarea odata cu trecerea timpului si vor deveni mai bune pe zi ce trece – cu alte cuvinte, o investitie minunata.”

    O a treia categorie de trabucuri de colectie o reprezinta excentricitatile, insa aici lucrurile se complica si investitorii au de obicei nevoie de sfatul unui expert, in lipsa unui sfat avizat avand toate sansele sa se aleaga cu falsuri. Cei care reusesc sa isi adauge la colectie un asemenea specimen stiu ca au facut o investitie spectaculoasa. Lesley aminteste de faimoasele Romeo y Julieta Pyramides, un format in care, in mod oficial, nu s-au produs niciodata trabucuri. Insa in octombrie 2001 aceste trabucuri legendare au fost facute pe comanda pentru un sigur client din Spania, iar in timpul transportului cateva sute de cutii au fost furate doar pentru a aparea sporadic de-a lungul si de-a latul Europei pe la cate o licitatie cu usile inchise.

    Oficialii Habanos nu au recunoscut niciodata existenta acestui format, insa specialistii garanteaza ca sunt veritabile. “Sunt asemenea unei editii princeps a unui roman faimos cu o eroare tipografica – trabucul care nu a fost.” Peste 10 ani, la o licitatie, o cutie de Romeo y Julieta Pyramides ar putea depasi recordul de 12.000 de lire pe cutie pe care cateva editii cu formate rare le-au inregistrat la sfarsitul anilor ’90, in plin boom al comertului cu trabucuri. Insa cine le va cumpara? Probabil unul dintre cei mai mari colectionari de trabucuri din Hong Kong, casa celor mai renumiti connaisseuri din domeniu.

  • Nu lasati zeii in farfurie

    Despre japonezi se stie ca atunci cand stai cu ei la masa, exista o multime de lucruri pe care n-ar trebui sa le faci. Insa odata ce treci peste cateva scene din “Lost in Translation”, e posibil sa descoperi ca niponii sunt asemanatori in multe privinte cu europenii. Cel putin asa spune Toshiki Sugino, general manager la compania Mitsubishi, care a acceptat sa vorbeasca despre unde si cum poti manca in stil japonez, in Bucuresti.

    Toshiki Sugino lucreaza la Mitsubishi de 25 de ani, a venit in Romania la inceputul anului trecut si va ramane in Bucuresti pentru inca 3-4 ani. A descoperit deja ca in Bucuresti exista o populatie de aproximativ 150 de japonezi, ii place ca “romanii lucreaza pana la ora 17-18 si dupa serviciu au o viata personala, merg in parc si se plimba, in timp ce noi in Japonia lucram pana la orele 20-21 si nu mai gasim timp pentru noi”. Si, nu in ultimul rand, a descoperit unde poate lua masa ca acasa.
    Este ora pranzului si Sugino a ales sa serveasca masa in unul dintre cele trei restaurante japoneze din Bucuresti – Kyoto de pe Calea Dorobanti.

    “In Japonia un lucru pe care trebuie sa-l stii la masa este ca nu e frumos sa lasi mancarea in farfurie”, spune in timp ce termina salata de castraveti si fructe de mare servita in restaurantul Kyoto. Se spune ca intr-o boaba de orez exista 7 zei care nu trebuie irositi sau, cum spun bunicile romance, nu trebuie sa-ti lasi norocul in farfurie. In Japonia, Sugino prefera sa mearga cu prietenii sau familia la unul dintre “restaurantele in familie”. Sunt restaurante foarte mici, cu o singura camera in care de obicei se gateste in fata oaspetilor. In restaurantul sau preferat din Tokio, detinut de un pescar, sunt trei bucatari, trei frati, iar mama serveste clientii ca intr-o mare sufragerie. Si Kyoto are un aer familiar, cu geamuri mari prin care intra lumina si, in meniu, cel mai bun tempura din oras (preparat din bucati mari de creveti si legume pane).

    Pentru un pranz de afaceri in Romania, totusi omul de afaceri ar alege un restaurant romanesc ca “La Mama”, mai ales daca partenerul invitat este japonez. “Am incercat sarmale, ciorba, carnati si imi plac, insa portiile sunt putin prea mari” si, intr-adevar, in comparatie cu bolurile delicate de orez si portiile perfect taiate de sushi, bucataria romaneasca ar pune un japonez in postura de a lasa multi zei in farfurie. “Am observat ca aici este mai uzual sa discuti afaceri la pranz, in Japonia noi preferam sa luam cina si sa discutam la un sake”, adauga Sugino. Intre timp ospatarul aduce supa Miso, supa traditionala japoneza cu alge de mare si tofu, si managerul japonez ia bolul in mana si bea dupa care prinde betisoarele cu usurinta si alege algele de mare din supa. Lingurile aduse la masa sunt in plus, totul se mananca cu betisoare. Usor de spus insa greu de facut pentru cei mai putin indemanatici. Sosesc si bucatile de sushi care se mananca, de fapt, cu mana, iar betisoarele sunt asezate pe farfurie (nu se lasa in bol).

    Caracatita, crevete, bucati fragede de somon si ton asezate peste ovale de orez fin au fost aduse intr-o ordine perfecta pe un platou de lemn. Estetica la o masa japoneza este la fel de importanta ca si gustul felurilor de mancare. Exista un fel de Ikebana, arta japoneza de a aranja un buchet de flori, si in bucatarie, practicata cu rigurozitate de japonezi. Langa sushi se pun intotdeauna si feliute de ghimbir care ajuta la digestie si ar trebui sa-ti improspateze papilele gustative dupa fiecare imbucatura, pentru ca astfel sa savurezi gustul fiecarei bucatele individuale de sushi. Pranzul se prelungeste si domnul Sugino observa o alta similitudine intre romani si japonezi. “Am observat ca si romanilor le place sa se bucure de mancare, sa stea mult la masa si sa discute”, spune servindu-se cu inca o cana de ceai.

    Cina nipona

    Pentru cina in stil japonez managerul alege restaurantul Asami de pe Calea Victoriei. Spre deosebire de Kyoto, Asami este mai formal si preferat de VIP-uri. Sugino asteapta un prieten din Tokio si au decis ca vor lua cina impreuna. A fost rezervata o masa cu bucatar care va prepara in fata lor, pe o plita incinsa un fel de Chateaubriand japonez, carne de vita cu legume. Se comanda bere, neaparat romaneasca, pentru ca omului de afaceri ii place mult berea romaneasca si vinul rosu romanesc.

    Prietenul sau lucreaza tot la Mitsubishi, insa in Dusseldorf. Se discuta despre traditii germane, romanesti si japoneze. In Germania la masa nu se imparte mancarea, spre deosebire de Japonia unde felurile de mancare sunt, de cele mai multe ori, la comun. In plus, de aceea “niciun japonez nu ar putea sa termine o masa in stil german – este prea mult!” si aici vine asemanarea intre romani si germani. Prietenul lui Sugino a lucrat o perioada si in China si, desi considerata tabu, a venit inevitabil si intrebarea care este diferenta intre chinezi si japonezi.

    “Japonezii sunt foarte buni la fabricarea lucrurilor mici, suntem perfectionisti, chinezii au o cultura expansiva, sunt … un fel de americani. O diferenta de cultura in ceea ce priveste mancarea intre chinezi si japonezi este ca la chinezi nu este un lucru rau sa lasi mancare in farfurie, ci dimpotriva, o apreciere a generozitatii gazdei. Oricum la baza culturii japoneze stau totusi multe traditii chinezesti”, spune Sugino. Intre timp, la masa soseste sushi, de data aceasta cu tipar despre care cei doi povestesc ca este unul dintre felurile de mancare preferate de japonezi.

    In Japonia exista restaurante specializate in tipari si exista chiar si o gluma pe seama faptului ca cei mai saraci tin bolul cu orez in dreptul fumului care iese din astfel de restaurante, destul de scumpe, ca sa-si aromatizeze mancarea. La masa toata lumea e invitata sa serveasca din tempuri si se aude in japoneza “dozo, dozo!” (poftiti va rog!) si apoi exclamatii de “oishii!” (bun, gustos!). A sosit si bucatarul, care invarte cu dexteritate ustensilele pe care le va folosi pentru a intoarce pe plita fierbinte bucatelele de somon si creveti, tofu, dovlecei si ardei, iar pentru al doilea fel, friptura de vita si ciuperci. S-a dorit si sake insa, din pacate, in Romania nu se gaseste deocamdata iar cei doi s-au multumit sa ridice paharele de vin si sa ciocneasca: “Kampai!” (Noroc!, in japoneza).

    Benihana si kimono

    Benihana corespunde stilului de restaurant japonez foarte formal, ideal pentru un pranz de afaceri, mai ales ca discutiile pot avea loc in camere private. Designul incaperilor private este deosebit fata de restul restaurantului. Scaunele sunt la nivelul mesei, in stil traditional japonez, desi invitatii nu sunt obligati sa stea incomod, pentru ca sub masa exista spatiu pentru picioare.
    “Si in Japonia exista acest spatiu sub masa, pentru ca strainilor le vine de cele mai multe ori greu sa stea turceste pe toata durata mesei. Astfel de restaurante formale au totusi in Japonia camere mai spatioase pentru a-i permite persoanei care serveste si care e de obicei imbracata in kimono sa se miste liber printre oaspeti”, spune Sugino. “Un kimono ca cel din spatele meu, mai putin fastuos totusi”, continua acesta si se intoarce pentru a arata spre un kimono rosu cu un paun aurit care straluceste pe peretele restaurantului.
    “Acesta este un kimono de sarbatoare, fiecare cusatura este facuta de mana si un model costa de obicei in jur de 3.000 de euro. In Japonia, kimonourile sunt de obicei lasate mostenire din mama in fiica. Un alt obicei in ceea ce priveste vestimentatia japoneza este ca, in momentul in care o femeie se casatoreste, trebuie sa poarte kimono cu maneci mai scurte, in timp ce femeile nemaritate au manecile de la kimono lungi. Apropo de nunti, am observat ca nuntile la romani tin toata noaptea si se si danseaza. In Japonia nuntile dureaza numai trei ore, se tine un toast si apoi toata lumea sta jos, mananca si bea”, incheie managerul japonez inainte de a lua o gura din ceaiul verde care, pentru profani, are miros si gust de peste si nu se bea cu zahar niciodata, insa este foarte sanatos. Omul de afaceri a comandat la Benihana Tonkatsu, un fel de snitel de porc si Hibachi Chateaubriand care va fi gatit in fata sa de un bucatar filipinez.

    “Un alt obicei cand primim invitati, atat acasa cat si la restaurant, este sa-i pozitionam cu fata spre gradina, daca exista una in preajma locatiei respective – tine de respectul fata de oaspeti”, isi mai aminteste managerul.
    Desi in meniu nu exista dulciuri traditionale japoneze care se fac de obicei din fasole dulce rosie batuta, Sugino comanda pentru desert creme brulee si banana tempura si le descrie: “Oishii!”.

  • Un model celebru nu mai functioneaza

    Ford, al doilea producator de automobile din lume, este nevoit sa imprumute 18 miliarde de dolari pentru a face fata pierderilor record de anul trecut (7 mld. $ in primele noua luni din 2006). De asemenea, este prima data cand compania ofera garantii pentru un imprumut, semn ca investitorii sunt precauti si iau in calcul un eventual faliment al gigantului american. Ford va garanta numai pentru 15 miliarde de dolari, iar restul de trei miliarde vor fi transformate, cel mai probabil, in actiuni. “Adevarul este ca modelul de business pe care l-am aplicat de zeci de ani nu mai functioneaza. Trebuie sa-l schimbam cu un nou plan de business”, a declarat Mark Fields, vicepresedintele companiei, in septembrie 2006, cand Ford a anuntat ultimele planuri de reducere a costurilor. Activele companiei din Statele Unite, fabricile din SUA si mare parte din diviziile profitabile, Ford Motor Credit si Volvo, vor fi folosite drept garantii. Compania americana a inregistrat pierderi in opt din ultimele noua trimestre, iar cota de piata din SUA va scadea pentru al 11-lea an consecutiv, divizia nord-americana urmand sa revina pe profit abia in 2009, cu un an mai tarziu decat se astepta. Ford este in plin proces de disponibilizare a 30.000 de muncitori din cele 14 fabrici pe care compania le va inchide in SUA si au existat o serie de speculatii privind vanzarile unor divizii ca Aston Martin sau Jaguar in Marea Britanie. Finantarea va fi obtinuta pana la 31 decembrie 2006, iar de imprumutul pentru care Ford ofera garantii ? 15 mld. dolari – se vor ocupa Citigroup, Goldman Sachs si GP Morgan.

  • Nu e de vanzare

    De ce sa vinzi o afacere care are un profit de ordinul zecilor de milioane de dolari? Asta e intrebarea pe care si-a pus-o Marius Cojocaru, proprietarul companiei Romsys – unul dintre cei mai mari integratori de solutii IT&C de pe piata locala. Acesta a primit numeroase oferte de achizitie de la alte companii si fonduri de investitii in ultimii cinci ani, insa el spune ca nu vrea sa se desparta atat de usor de compania sa. Cu un profit anual de 11 milioane de dolari, lui Cojocaru nu i se pare logic sa-si lase afacerea pe mainile altcuiva, care la o asemenea marja a profitului n-ar avea nici un fel de problema sa-si recupereze in scurt timp investitia. De fapt obiectivul sau in prezent este sa continue sa investeasca in compania pe care o detine in proportie de 99,99% pentru a o vedea crescand in continuare, iar profitul este reinvestit in aceasta. O jumatate de milion de euro a costat mutarea in noul sediu amplasat in cadrul complexului Bucharest Business Park, o investitie in imaginea companiei. Romsys este cunoscuta in special pentru implementarile de solutii IT in domeniul militar, fiind certificata de catre Oficiul Registrului National al Informatiilor Secrete de Stat (ORNISS) sa lucreze la proiecte nationale si NATO clasificate. Pe langa acestea Romsys are clienti importanti si din mediul financiar-bancar, telecom, auto, utilitati si guvernamental.