Brandul polonez de echipamente sportive 4F a îmbrăcat atleţii din opt ţări – printre care şi piaţa-mamă – la Olimpiada de la Tokyo din acest an, compania fiind astfel mai vizibilă decât giganţi precum Nike sau Adidas. Îmbrăcămintea sportivilor italieni prezenţi la Jocurile Olimpice a fost realizată de gigantul de lux Armani, un brand de modă iconic în „Cizmă“ şi în toată lumea. Echipamentele românilor nu doar că nu au purtat semnătura vreunui designer local, ci au purtat logo-ul Peak Sports din China, conform celor mai recente date.
Aceasta este încă o dovadă că România nu a reuşit în trei decenii de capitalism să construiască branduri locale de modă puternice, cu sonoritate locală sau internaţională, rămânând la stadiul de croitorul Europei, cu mii de fabrici care lucrează ieftin şi în sistem de lohn, adică pentru alţii.
Italia este poate cel mai bun exemplu de urmat în domeniu, nume precum Prada, Gucci, Armani, Motivi, OVS sau Calzedonia fiind creionate în această ţară, dar devenind treptat mărci globale. Nu degeaba, de multe ori oamenii pun egal între modă şi Italia.
Dar, ce e interesant de observat, e că acest tip de dezvoltare nu e specific Occidentului, ţărilor bogate, cu o istorie îndelungată în capitalism. Nici Polonia nu se lasă mai prejos, mai bine de zece branduri de fashion – printre care Reserved, CCC, 4F sau Answear – au cucerit Europa, iar unele s-au extins chiar şi dincolo de graniţele Bătrânului Continent.
„Ţări precum Italia au susţinut designul vestimentar printr-o politică de stat. Autorităţile din aceste ţări se uită în economie şi caută domeniile unde deţin atuuri, unde există avantaje competitive. În România nu se întâmplă aşa”, spune Irina Schrotter, designer şi cea care a fondat în 1990 brandul de modă cu acelaşi nume. Antreprenoarea deţine şi o companie textilă care produce în sistem lohn pentru branduri din Italia în principal. În total, ea administrează două fabrici cu câteva sute de salariaţi.
„Producţia locală de haine şi pantofi a avut şi încă are forţă de muncă înalt calificată. Dar ca un producător să îşi lanseze propriul brand e necesară o investiţie masivă, iar marjele din industria textilă sunt mici şi nu permit acest salt”, adaugă ea.
Irina Schrotter, designer: „Ţări precum Italia au susţinut designul vestimentar printr-o politică de stat. Autorităţile din aceste ţări se uită în economie şi caută domeniile unde deţin atuuri, unde există avantaje competitive. În România nu se întâmplă aşa.”
De altfel, doar câteva afaceri româneşti au legat producţia locală de retail, e vorba de Musette, Nissa sau Anna Cori. Iar în cazul lor, businessul este puternic ancorat pe piaţa-mamă.
În acest context, există foarte puţine mărci româneşti de modă cu renume, pe o piaţă puternic concurenţială, unde lupta se dă în special cu branduri internaţionale ce au sute sau chiar mii de magazine. La polul opus, numele autohtone sunt aproape invizibile pe pieţele străine.
România a fost şi încă este unul dintre principalii croitori şi pantofari ai Europei şi chiar ai lumii. Însă, pandemia a lovit din plin industria, lucru vizibil şi în cifrele pe 2020. Mai exact, anul trecut industria de profil – CAEN-urile 13, 14 şi 15 – a avut o cifră de afaceri cumulată de 18,3 mld. lei, cu 17% mai mică decât în 2019, ultimul an de dinainte de pandemie, arată calculele Business Magazin, pe baza datelor de la Registrul Comerţului. Totodată, numărul de salariaţi a scăzut cu circa 35.000, până la aproape 140.000 de oameni. Este vorba de cei angajaţi oficial, fără a fi luată în calcul munca la negru. Numărul de angajaţi din domeniu a scăzut însă constant an de an, faţă de 2008 cifrele fiind la mai puţin de jumătate. Motivul? Peste 150.000 de oameni s-au orientat către industrii mai bine plătite sau au luat drumul străinătăţii în căutarea unor joburi nespecializate plătite cu 800-1.000 de euro pe lună.
„România a avut şi încă are forţă de muncă înalt calificată în industria de îmbrăcăminte şi încălţăminte. Din păcate însă, nu există strategii care să ajute o industrie care gâfâie, dar încă supravieţuieşte”, spune Irina Schrotter.
Ea adaugă că producţia de profil se luptă cu probleme ignorate de autorităţile care astfel îi trec cu vederea şi pe cei aproape 150.000 de oameni, majoritar femei, care câştigă puţin şi care din salariul lor îngrijesc copii, fiind de multe ori vorba de familii monoparentale din zone subdezvoltate ale ţării precum Moldova.
„Frustrarea în industrie e foarte mare. Salariile sunt dictate de cât ne plătesc clienţii externi. Şi cum ei ne plătesc prost, nici noi nu putem majora câştigurile. Autorităţile ar putea să nu mai impoziteze salariul minim şi astfel, angajatorii ar putea să plătească mai bine oamenii, mai ales într-o perioadă în care inflaţia e galopantă”, adaugă designerul român.
Spre exemplu, în primăvara lui 2021, un angajat care lucra în producţia de îmbrăcăminte câştiga în medie 1.900 lei net lunar, aproape la jumătate faţă de salariul mediu pe economie. În producţia de textile şi pantofi salariile sunt mai mari, dar nu ajung la 2.400 de lei net, în timp ce salariul mediu pe economie e de circa 3.600 de lei.
Totuşi, câştigul mediu din aceste domenii a crescut, susţinut de majorarea constantă a salariului minim pe economie. În acest context, zeci de fabrici mari s-au închis, piaţa locală devenind prea scumpă.
Multe dintre aceste unităţi de producţie sunt deţinute de antreprenori locali sau străini şi depind de comenzile primite din străinătate de la branduri mari precum Zara, H&M sau Max Mara. În lipsa unui brand propriu sau a unei industrii locale de modă, şansa acestor fabrici de a supravieţui depinde de factori externi.
„Consider că manopera, adică lohnul, este o formă de sclavagism, iar ceea ce nu înţeleg producătorii români este că în momentul în care nu au nicio altă sursă de venit, lohnul este o formă mai lentă de sinucidere. Când clientul nu îţi mai dă comenzi, deja intri în pierdere, o întârziere a unei comenzi te pune în mari dificultăţi financiare”, spunea anterior Cristina Bâtlan, cofondatoarea brandului Musette, unul dintre cei mai mari jucători locali din sectorul de încălţăminte, cu activităţi atât în producţie, cât şi în retail.
Compania are mai multe fabrici în care lucrează însă doar pentru retailul propriu, un model întâlnit rar în domeniul de încălţăminte şi aproape inexistent în sectorul de îmbrăcăminte.
Cristina Bâtlan, cofondator, Musette: „Consider că manopera, adică lohnul, este o formă de sclavagism, iar ceea ce nu înţeleg producătorii români este că în momentul în care nu au nicio altă sursă de venit, lohnul este o formă mai lentă de sinucidere.”
Un exemplu concludent privind dependenţa de clienţi străini este chiar al gigantului spaniol Inditex, proprietarul Zara şi al altor branduri mari de modă. Acum opt ani, Inditex lucra cu 80 de producători români de îmbrăcăminte şi încălţăminte. În prezent, hainele Zara, Berskha sau Massimo Dutti sunt astăzi made in China, Turcia sau Portugalia, fiecare ţară având peste 1.300 de fabrici partenere ale grupului de modă. România a fost astfel ştearsă de pe lista ţărilor unde proprietarul Zara are parteneri în producţie. Piaţa locală a rămas doar piaţă de desfacere, cu 142 de magazine.
Spre deosebire de România, alte ţări au reuşit să îşi lege producţia de retail, iar un exemplu concludent este Polonia, cea mai dezvoltată economie din regiune.
Polonia a dat României cei mai mare jucător de pe piaţa locală de modă – Pepco –, al doilea de pe segmentul de încălţăminte – CCC –, precum şi o serie de companii mari din pieţele de haine pentru copii, sport sau comerţ online de modă. La polul opus, niciun nume românesc nu a ajuns să se impună în Polonia, cea mai dezvoltată economie din regiune.
În ceea ce îi priveşte pe polonezi, unele grupuri au atât producţie proprie, cât şi în parteneriate. Iar cei care au mizat doar pe retail, lucrează la rândul lor cu fabricile autohtone.
„Nu avem fabrici proprii, doar parteneri. Designul e intern, producţia se realizează în China pentru genţi şi accesorii. Pantofii bărbăteşti sunt produşi 80% în Polonia şi 20% în Portugalia şi Italia. Încălţările pentru femei sunt made in Brazilia, Europa (inclusiv Polonia – n.red.) şi China”, spune Arkadiusz Brzostowski, director de vânzări şi dezvoltare în cadrul Kazar, un brand polonez de încălţăminte, genţi şi accesorii, activ pe segmentul premium al pieţei. Local, marca a fost adusă în sistem de franciză acum opt ani de Peeraj, cel mai important grup de francize de modă din România, dar a ieşit între timp. Grupul se gândeşte la o revenire, dar mai întâi în online.
Pe piaţa poloneză există mai multe strategii, unele grupuri mari având şi propriile unităţi de producţie.
„Grupul CCC oferă produse realizate atât în fabricile proprii din Polkowice şi Slupsk, cât şi în fabrici partenere din Polonia sau din afară. În 2019, fabricile proprii şi furnizorii locali au reprezentat mai bine de o treime (36%) din achiziţii (în valoare)”, potrivit unui raport al CCC de anul trecut.
Grupul, cu activităţi în retailul de încălţăminte, are 149 de fabrici furnizoare din 24 de ţări. Retailerul de încălţăminte, al doilea cel mai mare jucător de piaţa locală de profil, lucrează în România cu trei fabrici care produc pantofi sau accesorii pentru companie, potrivit calculelor ZF pe baza datelor publice. Mai exact, 2% din totalul de furnizori ai companiei provin din România.
„Polonezii au avut rate de absorbţie a fondurilor europene şi de 100%. Ei au ştiut să îşi sprijine zonele din economie unde au avut avantaje reale. Designerii polonezi merg la târguri din toată lumea, pe când noi nu vedem nimic, deşi am demonstrat ca industrie – prin evenimentele organizate – că avem tineri creativi şi o efervescenţă în moda românească”, explică Irina Schrotter.
Ea adaugă că dacă politicienii nu înţeleg domeniul şi nu îi acordă importanţă, mulţi tineri pleacă din ţară. Mai mult, designerul spune că în modă ai nevoie de şapte ani ca să dezvolţi un brand stabil. De aceea, la noi şi producătorii care au retail propriu, au maximum 1-2 magazine momentan. E un business dificil şi puternic competitiv, iar fără ajutor de la stat e aproape imposibil.
„Din păcate României îi lipseşte o strategie de dezvoltare economică.”
Iar asta a fost vizibil şi la Jocurile Olimpice de la Tokyo. Brandul polonez de echipamente sportive 4F, prezent şi în România şi în mai multe ţări din regiune cu magazine, a îmbrăcat sportivii din opt ţări, printre care Grecia, Serbia şi Statele Baltice. A fost al doilea cel mai vizibil nume după cel al spaniolilor de la Joma.
Polonia, ca multe dintre ţările prezente la Olimpiadă, a mizat pe creatori sau branduri locale pentru a realiza hainele atleţilor. Franţa a purtat Lacoste şi Le Coq Sportif, Italia a ales Armani, iar Cehia a mizat pe un designer local, Zuzana Osako, scrie Vogue Australia. România a participat la Jocurile Olimpice de la Tokyo cu uniforme realizate de chinezii de la Peak Sports.
Pe site-ul Federaţiei Române de Fotbal apărea în 2020 informaţia potrivit căreia „România va purta la Jocurile Olimpice de la Tokyo un echipament special creat împreună cu suporterii! Apoi, alături de partenerul tehnic Joma, am elaborat tricourile, şorturile şi jambierele, iar acum „armura” eroilor noştri se întoarce la suporteri.”
În vara acestui an însă, tricolorii au purtat logoul Peak Sports din China. Contractul cu chinezii este mai vechi, datând de peste patru ani, conform unui articol din 2017 din Libertatea.
„Reprezentantul lor, un român din Târgu-Mureş, ne-a ciocănit în uşă. Ei au fost iniţial fabricant pentru Nike şi au o calitate ridicată a produselor. Au îmbrăcat la RIO Noua Zeelandă şi anterior Slovenia, printre alte ţări”, a povestit şeful Comitetului Olimpic şi Sportiv Român.
România are aproape 10.000 de firme în producţia de textile, îmbrăcăminte şi încălţăminte. O parte dintre ele au produs şi ele pentru giganţi precum Nike sau Adidas. Altele produc şi azi pentru Decathlon sau alte nume mari din sport. Niciunul dintre producătorii autohtoni însă nu s-a „calificat” la Olimpiadă. Sau nu a bătut la uşa care trebuie?
