Tag: muncitor

  • De ce un un muncitor cinstit trebuie să se descurce cu 797 lei pe lună, în vreme ce un deţinut “costă” 933 de lei pe lună?

    “Un infractor în detenţie consumă 993 de lei / lună. Un muncitor cinstit în libertate ar trebui, spune Guvernul PSD, să se descurce ”rezonabil” cu 797 de lei / lună”, scrie Cosette Chichirău, deputat USR, pe pagina sa de Facebook.
     
    Ea arată că, la nivelul anului trecut, costul lunar pentru un deţinut a fost de 993 de lei, incluzând curentul electric, căldura, transportul, hrana şi alte bunuri şi servicii de care beneficiază deţinuţii.
     
    “Ieri a fost publicată în Monitorul Oficial o decizie prin care ”nivelul de trai rezonabil” este stabilit la 797 lei / lună pe adult. Asta înseamnă că dacă o bancă are de recuperat sume de la un salariat, îi poate lua toţi banii pe care îi câştigă într-o lună, mai puţin 797 de lei. Adică un om cinstit şi muncitor poate fi lăsat să se descurce cu 797 lei pe lună (2.600 de lei pentru o familie formată din doi adulţi şi doi copii) pentru că Guvernul PSD consideră că aceşti bani sunt suficienţi pentru un <nivel de trai rezonabil>”, mai scrie Chichirău.
  • Cât trebuie să câştige un şef?

    Deja sunt discuţii legate de primele date dezvăluite prin câteva sondaje. Conform celui mai important ziar economic american, The Wall Street Journal, care citează o firmă de cercetare, cea mai mare diferenţă este în retail, unde un CEO câştigă de 669 de ori mai mult decât câştigul mediu al angajaţilor lui.

    Urmează industria alimentară, de băuturi şi tutun, cu o diferenţă de 233 de ori, industria de echipamente, cu o diferenţă de 175 de ori, şi industria de sănătate, cu o diferenţă de 175 de ori.

    Pe medie, directorii din energie sunt plătiţi ”cel mai prost“, cu o diferenţă de câştiguri de 72 de ori; un CEO din asigurări câştigă de 139 de ori mai mult decât un subaltern al său.

    Acum două săptămâni, în Business Magazin a fost un articol pe tema diferenţelor salariale dintre CEO şi un muncitor în diferite state, conform unui studiu al Harvard Business Review, cea mai cunoscută revistă de strategii de business din lume.

    Conform studiului  revistei, cel mai ”prost plătiţi“ CEO sunt în Polonia, unde diferenţa faţă de câştigul angajaţilor lor este de 28 de ori (560.000 de dolari pe an vs. 20.000 de dolari pe an), urmează Austria, cu un multiplu de 36 de ori (1,5 milioane de dolari pe an vs. 43.500 de dolari pe an), şi Danemarca, cu un multiplu de 48 de ori (2,1 milioane de dolari pe an vs. 45.000 de dolari pe an).

    Cel mai bine plătiţi sunt directorii din Statele Unite (să trăiască piaţa bursieră, pentru că acolo câştigurile directorilor sunt legate de evoluţia acţiunilor, iar salariul nici nu mai contează), unde diferenţa este de 354 de ori (12,2 milioane de dolari pe an vs. 34.600 de dolari pe an la un muncitor).

    Dacă privim altfel aceste date statistice, vom vedea că în Austria câştigul unui muncitor este mai mare decât în Statele Unite şi chiar peste nemţi (43.500 de dolari pe an vs. 34.000 de dolari pe an vs. 40.000 de dolari pe an).

    Sper să nu fie o greşeală, dar interesant este că în Cehia câştigul unui director general este de 2,1 milioane de dolari anual, peste câştigul unui CEO din Austria, adică 1,5 milioane de dolari pe an.

    În Germania, cea mai puternică economie din Europa, un CEO câştigă anual 5,9 milioane de dolari, faţă de 40.000 de dolari cât ia un muncitor, deci un multiplu de 147.

    Nu ştiu cum este în România în sistemul privat, dar cred că diferenţa dintre câştiguri este între 20 şi 100.

    Nu sunt foarte mulţi CEO care câştigă peste 2 milioane de dolari pe an, mai ales că aceste câştiguri nu pot fi multiplicate prin evoluţia la bursă a companiei pe care o conduc. Adică nu sunt foarte multe companii listate la bursă.

    Ce ştim este că salariul mediu în România este de 2.600 de lei net, adică 4.600 de lei brut pe lună, adică 55.200 de lei pe an, adică 15.000 de dolari pe an brut.

    Spre exemplu, dacă vă ajută să visaţi, guvernatorul BNR are vreo 350.000 de euro brut pe an, adică 420.000 de dolari brut pe an.

    Cât ar trebui să câştige un CEO?

    Singura certitudine este că salariul unui CEO nu are legătură cu munca depusă sau cu câştigul general.

    Mariana Gheorghe, CEO al Petrom, a obţinut în 2014 cel mai mare profit pentru o companie din România, 1 miliard de euro. Dar sigur în piaţă au fost directori generali care au câştigat mai mult în acel an decât a câştigat Mariana Gheorghe, deşi au obţinut profituri mult mai mici, poate chiar au avut şi pierderi.

    Salariul şi câştigul unui CEO depind de multe lucruri tangenţiale jobului lui: industria în care activează, cine sunt acţionarii companiei –  austriecii, spre exemplu, sunt mai puţin darnici decât americanii sau britanicii, câţi candidaţi valabili sunt în piaţă care ar putea ocupa poziţia de CEO (uitaţi-vă la CEC, unde Ministerul Finanţelor, adică statul, încearcă de peste trei ani să găsească un CEO care să treacă de BNR, dar cei propuşi se retrag unul câte unul de bunăvoie, deşi salariul anual este în jur de 300.000 de euro net), de influenţa head-hunterilor care recrutează oameni pentru poziţiile de CEO, de dorinţa unei firme de a avea un anumit director în funcţie, de situaţia economică a companiei. De pildă, când trebuie să facă restructurări, directorul general poate să câştige mai bine, pentru că nu sunt foarte mulţi oameni dispuşi să taie în carne vie şi să dea oameni afară.

    Salariul nu prea are legătură cu studiile directorului general, ci mai mult poate cu imaginea pe care cineva şi-o creează în lumea corporaţiilor.

    Marile companii preferă să ”piardă“ pe mâna unor CEO cunoscuţi, cu background, decât pe mâna unui director necunoscut. 

    Oricum, dacă vreţi să visaţi la un pachet salarial mare, gândiţi-vă că lui Elon Musk, creatorul Tesla, i s-a propus un pachet salarial de 50 de miliarde de dolari (repet, miliarde de dolari!) dacă-şi îndeplineşte aumite ţinte, începând cu creşterea valorii companiei de 10 ori.

    Când vă duceţi la negocieri, daţi şi acest exemplu, ca să aveţi un reper.

    Până una alta, lumea corporaţiilor din America se pregăteşte de revolta angajaţilor faţă de cât de bine sunt plătiţi directorii generali comparativ cu cât câştigă ei.

    Merită sau nu un CEO banii pe care îi câştigă? Niciodată nu se pune acest lucru în discuţie.

  • Care este intrebarea pe care CEO-ul Burger King o adresează tuturor candidaţilor

    “Eşti deştept sau muncitor?”, este întrebarea lui Schwartz

    Poate răspunsul evident ar fi acela că eşti muncitor, dar potrivit lui Schwartz, foarte mulţi aplicanţi la job spun că “sunt deştept deci nu trebuie să muncesc din greu”.

    “Serios?, a fi umil este foarte important”, a răspuns şeful Burger King. Este foartă importantă atitudinea angajatului deoarece o companie nu vrea să angajeze oameni care sunt prea deştepţi pentru job, ci care muncesc şi sunt dispuşi să înveţe.

    Schwartz a mai spus că angajează oameni pasionaţi, care sunt persverenţi, care nu sunt aroganţi. “Este ok să ai încredere în tine, dar nu să fii arogant. Căutăm oameni care vor să facă parte din ceva mai mare decât ei, nu vrem oameni care văd compania doar ca pe un mod de a avansa în carieră”.

  • Opinie Dragoş Damian, CEO al Terapia Cluj: Creşterea PIB – cinstire „muncitorului” român

    Se vede treaba că şi Primul Ministru Tudose este de acord cu mine – iată ce a scris pe Facebook „(…) În trimestrul al treilea (perioada iulie-septembrie 2017), România, cu 8,6%, înregistrează cea mai mare creştere economică din Uniunea Europeană, potrivit Eurostat. Această creştere economică este rezultatul muncii tuturor românilor (….)”. Am oprit citatul înainte de porţiunea referitoare la „companiile corecte”; genul acesta de retorică nu ajută companiile corecte în nici un fel. În plus, nu ne foloseşte la nimic să ştim despre companii care nu sunt corecte dar pe care statul nu le poate opri şi care fac evaziune fiscală la nivelul unui an de 30 miliarde lei şi muncă la negru de alte 10 miliarde lei.

    Lucrurile rămân la fel – de fapt se poate spune că în afară unor progrese de formă, în cei trei ani care au trecut de când am scris opinia nu s-a schimbat mult practica de guvernare, aşa că rămâne doar munca tuturor românilor cea aducătoare de imagine de prestigiu pentru România.

    România este economic vorbind o ţară atipică, şi care deşi nu are o foaie de parcurs foarte clară, rămâne o forţă în UE şi lume. Din păcate, forţă care nu (mai) beneficiază de manufactură cu valoare adăugată (avem e drept în locul ei mall-uri şi cartiere rezidenţiale şi clădiri de birouri) şi nici de analişti prea talentaţi şi vizionari care să ne spună de avem de făcut în următorii cinci ani (aşa cum nu ne-au spus nici în cei trei care au trecut).

    Să ne închipuim ce ar fi dacă chiar am avea o foaie de parcurs, care să încurajeze inclusiv iniţiative de tipul „Cumpără Fabricat în România”.

    ——————————————————————–

    PIB-ul României a crescut cu 3,5% anul trecut şi desigur că fiecare dintre noi are propriile păreri despre această cea mai bună evoluţie din UE şi una dintre cele mai bune din lume. Inclusiv politicienii, care dacă n-ar fi încâlciţi în criză nedorită de la începutul acestui an, ar putea avea părerea lor despre această creştere, probabil deturnând-o după cum le-ar fi placul şi obiceiul. Aşa că în absenţa altor opinii educate cele mai interesante rămân cele ale analiştilor şi consultanţilor, şi observ că marea majoritate a acestora pun creşterea economică pe seama norocului, a efectului de bază, a unor sectoare care nu au nicio şansă să repete performanţă, sau, şi nu în ultimul rând, consideră că este un act al Domnului.

    Aşa o fi, cum spun ei.

    Dar, poate că este binevenită şi opinia unuia din linia întâi, care se bucură şi se mândreşte cu creşterea economică din 2013. Fie că este sustenabilă sau nu, fie că se vede în indicatori macro sau în buzunarul fiecăruia, fie că serveşte sau nu relansării consumului, finanţării deficitelor, extinderii infrastructurii sau sprijinirii domeniilor publice, creşterea PIB-ului din 2013 trebuie privită că un succes al „muncitorului” român. Antreprenor mare sau IMM-ist, corporatist, agricultor sau la modul propriu muncitor calificat sau necalificat, la stat sau la privat, „muncitorul” român din prima linie a dus greul anul trecut, la trântă cu economia reală.

    Asta în condiţiile în care politicul nu a reuşit din păcate să creeze nişte mecanisme şi direcţii care să ajute cu adevărat mediul de afaceri.

    Fiscalitatea complicată, ineficienţa organelor de control şi blocajele financiare nu reuşesc să domolească evaziunea şi apetitul pentru muncă la negru.

    Băncile au încă răni nevindecate de la creditele neperformate din trecut, câştigă împrumutând statul, participând în proiecte garantate de acesta sau din provizioane, deci chiar nu au motive să înceapă creditarea de masă, şi nici măcar nu poţi să le condamni.

    Şcoala continuă proiectul ei personal de a exporta absolvenţi, iar cei care din varii motive rămân în ţară au nevoie de costuri enorme pentru a fi recalificaţi în ceea ce cu adevărat are nevoie piaţa muncii.

    Diplomaţia economică a României este absentă în zona BRICS (exceptând probabil cazuri oportuniste sau clientelare), tocmai într-un context în care exporturile au devenit ţinta de primă mărime a tot mai multor afaceri.

    În continuare eşuăm în a găsi formule de stimulare a repatrierii celor 3-4 milioane de români din Europa care sunt deja renumiţi pentru hărnicie şi profesionalism şi care contribuie din ce în ce mai evident la PIB-ul de aiurea.

    Creşterea din 2013 care sunt sigur că a tras atenţia asupra României (cu plăcere sau invidie) este meritul exclusiv al „muncitorului” român care roboteşte de dimineaţă până seară că să pună o pâine pe masă, cum se spune. Ca un adevărat luptător de tranşee, „muncitorul” român – erou necunoscut fie el antreprenor mare sau IMM-ist, corporatist, funcţionar public, agricultor sau la modul propriu muncitor calificat sau necalificat, la stat sau la privat – s-a adaptat la condiţiile ostile de mediu şi a adus cea mai bună valoare adăugată din 2008 încoace.

    Cu un plan bun pe termen lung, combătând neajunsurile de mai sus şi stabilind ceea ce se cere de mult, şi anume planificare şi prioritizare sectorială, România nu poate avea probleme de dezvoltare sustenabilă. Şi asta pentru că se bazează şi în cele ce urmează pe „muncitorul” român, calul de povară al economiei care a crescut datorită lui cu 3,5%.
     

  • Ronen Ginsburg, Danya Cebus: România este cea mai bună piaţă. Ca productivitate, un muncitor român valorează cât patru vietnamezi

    Ronen Ginsburg, preşedinte şi CEO al companiei israeliene de construcţii Danya Cebus, parte a grupului Africa Israel Investments şi divizie opera­ţională a AFI Group, spune că pe fondul creşterii economice, pentru compania pe care o conduce cea mai bună piaţă rămâne România. Danya Cebus, unul dintre cei mai mari constructori din Israel, lucrează în prezent atât în Israel, cât şi în Statele Unite, Rusia şi ţări din Europa Centrală şi de Est.

    Cititi mai multe pe www.zf.ro

  • Managerii români câştigă la jumătate faţă de cei germani, dar muncitorii sunt de 6 ori mai prost plătiţi

    Un manager câştigă în România la fel ca unul din Cehia şi de doar două-trei ori mai puţin decât omologul său din Austria, Belgia sau Germania.  Astfel, un middle manager sau un specialist are un salariu mediu de 2.500 de euro net pe lună în România sau în Cehia şi 5.000 – 5.600 de euro net pe lună în Austria, Belgia sau Germania.

    În schimb, un muncitor dintr-o fabrică din România are un salariu de  5-7 ori mai scăzut decât un muncitor dintr-o fabrică din aceste trei ţări, arată rezultatele studiului salarial realizat de firma de executive search şi consultanţă în management Korn Ferry Hay Group. Astfel, un muncitor câştigă în Ro­mâ­nia 400 de euro net pe lună, în timp ce în Ger­mania salariul unui muncitor este de 2.500 de euro net pe lună. „În România angajatul din execuţie este foarte sărac, dar managerul nu este atât de sărac, dacă facem comparaţie cu alte ţări. Dacă eşti manipulant marfă, şofer sau electrician, rentează din punct de vedere financiar să lucrezi în altă ţară. Dacă eşti specialist sau middle manager, e discutabil“, a spus Anca Puiu, market leader (reward, talent, employee engagement) în cadrul Korn Ferry Hay Group. Ea a mai precizat că totuşi, în comparaţie cu nivelul salarial din statele din Europa de Vest, România are o forţă de muncă foarte ieftină, de aceea angajaţii care câştigă foarte puţin vor încerca în continuare să îşi găsească un loc de muncă în vestul Europei.

    Cititi mai multe pe www.zf.ro

  • Prinţesa Japoniei renunţă la titlu pentru a se mărita cu un muncitor. Cum arată acesta

    Prinţesa Mako şi viitorul soţ au studiat la aceeaşi universitate, însă s-au cunoscut într-un restaurant. Tânara de 25 de ani a fost cucerită iremediabil de Kei Komuro, un tânăr atletic, care schiază, cântă la violină şi găteşte, relatează Daily Mail.

    GALERIE FOTO

    În clipa în care Mako va spune DA, îşi va pierde statutul de acum şi va deveni un cetăţean de rând, potrivit traditiei japoneze.

    Mako şi Kei s-au întâlnit în urmă cu 5 ani, iar în ultimele luni au fost nedespărţiţi.

  • Prinţesa Japoniei renunţă la titlu pentru a se mărita cu un muncitor. Cum arată acesta

    Prinţesa Mako şi viitorul soţ au studiat la aceeaşi universitate, însă s-au cunoscut într-un restaurant. Tânara de 25 de ani a fost cucerită iremediabil de Kei Komuro, un tânăr atletic, care schiază, cântă la violină şi găteşte, relatează Daily Mail.

    GALERIE FOTO

    În clipa în care Mako va spune DA, îşi va pierde statutul de acum şi va deveni un cetăţean de rând, potrivit traditiei japoneze.

    Mako şi Kei s-au întâlnit în urmă cu 5 ani, iar în ultimele luni au fost nedespărţiţi.

  • Prinţesa Japoniei renunţă la titlu pentru a se mărita cu un muncitor. Cum arată acesta

    Prinţesa Mako şi viitorul soţ au studiat la aceeaşi universitate, însă s-au cunoscut într-un restaurant. Tânara de 25 de ani a fost cucerită iremediabil de Kei Komuro, un tânăr atletic, care schiază, cântă la violină şi găteşte, relatează Daily Mail.

    GALERIE FOTO

    În clipa în care Mako va spune DA, îşi va pierde statutul de acum şi va deveni un cetăţean de rând, potrivit traditiei japoneze.

    Mako şi Kei s-au întâlnit în urmă cu 5 ani, iar în ultimele luni au fost nedespărţiţi.

  • Prinţesa Japoniei renunţă la titlu pentru a se mărita cu un muncitor. Cum arată acesta

    Prinţesa Mako şi viitorul soţ au studiat la aceeaşi universitate, însă s-au cunoscut într-un restaurant. Tânara de 25 de ani a fost cucerită iremediabil de Kei Komuro, un tânăr atletic, care schiază, cântă la violină şi găteşte, relatează Daily Mail.

    GALERIE FOTO

    În clipa în care Mako va spune DA, îşi va pierde statutul de acum şi va deveni un cetăţean de rând, potrivit traditiei japoneze.

    Mako şi Kei s-au întâlnit în urmă cu 5 ani, iar în ultimele luni au fost nedespărţiţi.