BusinessMagazin

Tag: model economic

  • Trăiam prea bine şi nu ştiam: Dacă modelul globalizării este acum aruncat în aer, ce model economic/politic/social/cultural îi va lua locul?

    Când toată lumea este în flăcări din cauza războiului comercial declanşat de Donald Trump, este greu să scrii despre altceva. 

    În 2022, Peter Zeihan, unul dintre cei mai în vogă analişti geopolitici americani, a susţinut în cartea “The end of the world is just the beginning: mapping the collapse of globalisation” că anul 2019 a fost vârful globalizării, vârful acestui model care a condus lumea economică, politică şi socială în ultimii 50 de ani. 

    2019 a fost anul de vârf atins de lumea capitalistă prin globalizarea economică, financiară, politică şi culturală. După care a venit colapsul: pandemia, războaiele, inflaţia, explozia dobânzilor, creşterea datoriilor statelor occidentale şi ruperea legăturilor geopolitice. Ce urmează de acum încolo?

    Şi România a fost beneficiara acestui model economic după căderea comunismului, acest model susţinând creşterea PIB-ului de la 30 de miliarde de dolari în momentul prăbuşirii comunismului la 350 de miliarde de euro acum, cu un salariu mediu net care a depăşit 1.100 de euro, cu un comerţ exterior – exporturi plus importuri – de zece ori mai mare decât în cel mai bun an al perioadei comuniste.

    1. Modelul globalizării susţinut de americani începând cu anii ‘70 nu a fost numai un model economic şi financiar, ci a fost un model politic, social, cultural, juridic. A fost un model de deschidere a ţărilor şi a pieţelor, de intrare a investiţiilor străine directe, de creştere a activităţii economice, de creştere a salariilor, de creştere a puterii de cumpărare, de creştere a vânzărilor de produse şi servicii de către americani, de către europeni, de către chinezi etc. 

    Dacă din punct de vedere industrial americanii ar putea spune că au pierdut, cel puţin aşa susţin Donald Trump şi adepţii lui, pentru că America a pierdut clasa industrială, manufacturială, de producţie pe care au câştigat-o alţii, din punct de vedere financiar şi tehnologic americanii au fost şi sunt câştigători neţi. Americanii au reuşit să-şi exporte dolarul peste tot în lume, la fel şi serviciile de tehnologie care au schimbat lumea începând cu anii ’80. Niciun calculator din lume nu este fără Windows de la Microsoft, de exemplu. 

    2. Dezindustrializarea Americii din cauza globalizării se datorează unui alt model american, de data asta financiar: democratizarea pieţelor de capital. Începând cu anii ’80, odată cu venirea companiilor de tehnologie americane pe Bursă în căutare de capital – Microsoft, Oracle, Apple, IBM etc. -, tot mai multe companii americane au decis să se deschidă către publicul larg, către piaţa de retail, către americanii de rând, către propriii salariaţi. Dar acest lucru a dus la schimbarea raporturilor de putere în cadrul companiilor. Acţionarii majoritari şi-au redus deţinerile, care au fost preluate de alţi investitori, iar puterea efectivă, executivă,a fost preluată de către manageri, de către CEO, CFO, COO, CMO, CIO etc. 

    Prin democratizarea accesului la companii prin listarea lor pe Bursă, modelul de remunerare a managerilor s-a schimbat fundamental pentru că cea mai mare parte a salariului, adică 90% dintr-un pachet salarial, a fost legată de evoluţia acţiunilor companiei pe care  o conduceau. Pur şi simplu ei şi-au dat pachete de acţiuni în funcţie de evoluţia acţiunilor. În aceste condiţii, având acest model în faţă, directorii au făcut tot pentru a livra rezultatele cerute de pieţele financiare, astfel încât să crească valoarea acţiunilor companiei şi, implicit, valoarea pachetului lor salarial. 

    Prin deschiderea lumii şi a pieţelor s-au dus cu produsele şi serviciile companiei peste tot, schimbând modelul de producţie spre ţările unde era mai ieftin de produs. Când te costă să produci o pereche de blugi în America 30 de dolari, dar în China 3 dolari, bineînţeles că directorii americani au luat decizia să producă în China, Vietnam etc. Pe baza acestei dezindustrializări din America, managerii au reuşit să obţină profituri mai mari producând în altă parte, ceea ce s-a văzut în preţul acţiunilor companiei. 

    Timp de 50 de ani, managerii companiilor americane au căutat peste tot în lume ţări unde să producă mai ieftin şi chiar mai bine decât în America, pentru că nu există o altă modalitate de obţinere a unor profituri mai mari şi bineînţeles de creştere a valorii companiilor. 

    Pe directorii americani, pe ceilalţi acţionari – fonduri de investiţii, fonduri de pensii – prea puţin îi interesează de dezindustrializarea Americii, de soarta muncitorului american din producţie etc. Pentru ei totul a fost doar o expansiune continuă, obţinerea unui cost de producţie cât mai scăzut şi vânzarea în întreaga lume a produselor şi serviciilor, dar la preţul american. Cel mai bun exemplu este Apple, care îşi produce telefoanele la Foxconn cu un preţ sub 100 de dolari, dar care ulterior vinde produsul în întreaga lume la un preţ de 1.000 de dolari. Diferenţa dintre 100 şi 1.000 de dolari înseamnă research & development pentru brevete, invenţii, idei, produse şi servicii, marketing şi marja de profit. Poate nu ştiţi, dar Apple operează cu o marjă de profit de peste 50%. 

    Deficitul comercial pe care îl are Statele Unite cu întreaga lume – cifrat la 1.200 de miliarde de dolari anul trecut – are la bază şi acest model de democratizare a pieţelor de capital şi ascensiunea directorilor executivi – CEO, CFO etc. – a căror performanţă ţine de evoluţia acţiunilor companiei pe care o conduc, nu de durerea închiderii unei fabrici din Michigan şi producţia produsului respectiv în altă parte. 

    3. Evoluţia cursului valutar al dolarului: în spatele acestor deficite comerciale pe care le are Statele Unite (din 1.200 de miliarde de dolari, 620 de miliarde sunt cu cinci ţări din Asia – China, Japonia, Coreea de Sud, Taiwan, Vietnam) se află şi evoluţia cursurilor valutare ale dolarului cu monedele ţărilor respective. 

    Donald Trump a spus că America este tratată “unfair” pentru că aceste ţări îşi ţin artificial cursurile valutare la un nivel mai scăzut. Adică la surplusul comercial pe care îl are China cu America – 295 de miliarde de dolari în 2024 şi 418 de miliarde de dolari în 2018, cel mai bun an pentru chinezi – , moneda Chinei, yuanul, ar fi trebuit să se aprecieze faţă de dolar, nu să stea de decenii întregi între 7-8 yuani pentru un dolar. 

    Americanii îi acuză pe chinezi că ţin artificial yuanul la un nivel mai scăzut pentru a-şi menţine competitivitatea produselor. Spre exemplu, dacă yuanul s-ar aprecia de la 7,27 youani pentru un dolar acum la 4 yuani pentru un dolar, produsele şi serviciile produse în China şi exportate în lume ar deveni mai puţin competitive atunci când banii s-ar întoarce în China. Dar chinezii îşi ţin deliberat yuanul la un nivel valutar mai scăzut faţă de dolar, ceea ce face ca produsele chinezeşti să fie mai competitive din punct de vedere al preţului faţă de produsele americane, de exemplu. Iar americanii vor să forţeze acum aprecierea yuanului pentru ca produsul produs în America să aibă o şansă să se bată cu produsul realizat în China. Aprecierea yuanului faţă de dolar ar însemna şi o creştere a puterii de cumpărare a chinezilor, care ar permite achiziţia de către chinezi a mai multor produse şi servicii americane mai mari în dolari. 

    Ca să dau un exemplu european, Germania este principala beneficiară a introducerii monedei euro, pentru că prin eliminarea monedelor naţionale pur şi simplu s-a eliminat instrumentul de depreciere a unei monede naţionale ca şi formă de protecţie împotriva intrării pe piaţă a produselor germane, pe de o parte, iar pe de altă parte s-a redus puterea produselor ţării respective de a ieşi în afară pe alte pieţe. De aceea Germania este una dintre ţările care au cel mai mare surplus comercial din lume, după China. Şi totul din jocul cursului valutar. 

    Spre exemplu, grecii, italienii, spaniolii nu-şi mai pot proteja propriile produse şi servicii în faţa altora prin jocul cursului valutar, pentru că nu mai au monedă proprie, pe care nu o mai pot deprecia, aşa cum s-a întâmplat până în anii 2000, când s-a introdus moneda euro. 

    În România toată lumea îşi pune problema de ce cursul valutar leu/euro a rămas atât de stabil de cinci ani încoace în ciuda tuturor crizelor, deficitelor comerciale etc. La câtă valută a intrat în România în ultimii cinci ani, din toate sursele, oficiale şi neoficiale, România a plătit şi deficitele comerciale, iar BNR chiar s-a majorat rezerva valutară cu 12 miliarde de euro. Dacă Mugur Isărescu ar fi lăsat cursul liber, euro nu ar fi fost 5,5-6 lei, cum ar crede lumea, ci mai degrabă 4 lei, la câtă valută a intrat în ţară. 

    Deci, până la urmă, războiul comercial declanşat de Trump are în subsidiar, sau mai degrabă chiar în prim-plan, problema cursurilor valutare: americanii vor ca rivalii/inamicii lor chinezi să-şi aprecieze youanul pentru ca produsele chinezeşti să mai piardă din competitivitate, chinezii vor să aibă salarii mai mari în dolari ca să cumpere produse mai multe.

    Ca să continui exemplul cu România, stabilitatea cursului valutar leu/euro, pe fondul creşterii salariilor în lei, a dus la o putere de cumpărare mai mare a românilor în euro, ceea ce a dus la creşterea importurilor, creşterea excursiilor în afară, achiziţia mai multor bunuri şi servicii externe. 

    Nimeni nu ştie unde va duce acest război comercial declanşat de Trump, dar se pare că acest model al globalizării care a condus lumea din toate punctele de vedere – economic, financiar, politic, social, cultural – se schimbă. 

    Întrebarea este: Noi, România, guvernul, oricine are putere politică, economiştii, cu ce model venim?

    Dacă modelul globalizării ne-a adus până aici, la un PIB de 350 de miliarde de euro pe an, la un salariu mediu net de 1.100 de euro, următorul model economic, politic, social unde ne va duce? Mai sus, sau mai jos?

    Dacă americanii se retrag nu numai din punct de vedere al securităţii, dacă războiul comercial va rupe alianţele şi status quo-ul, cine va prelua golul lăsat? 

    Are România, atât la nivelul capitalului privat cât şi la nivelul capitalului de stat, banii şi capacitatea administrativă şi leadershipul de a veni cu un al model, bineînţeles şi cu banii aferenţi? 

    Dacă lumea se schimbă iar modelul european – UE, Bruxelles, fondurile europene – începe să fie contestat şi el, ce se pune în loc? 

    Probabil că lumea capitalistă trăia prea bine şi nu ştia. Şi s-ar putea să fie nevoie ca această bogăţie, în special din Europa, să se mai şteargă.

  • Ce model politic şi economic preferaţi? Cel al lui Viktor Orban din Ungaria, cu retorica lui naţionalistă, împotriva Bruxelles-ului şi remaghiarizarea economiei, sau modelul românesc, cu Iohannis absent, cu cumetria politică de la noi, cu guvernele de la Palatul Victoria fără nicio strategie?

    Nu de puţine ori, în discuţiile/disputele economice, politice, geopolitice pe care le am sau la care asist este invocat Viktor Orban, premierul Ungariei, ca fiind un lider adevărat, un adevărat lider de stat, care apără interesele ţării, care are curajul să se ridice împotriva Bruxellesului şi, mai nou, împotriva sancţiunilor americanilor la adresa Rusiei din cauza invadării Ucrainei.

    Această admiraţie vine în opoziţie cu preşedintele Klaus Iohannis care nu vorbeşte deloc, care tot timpul este absent din spaţiul public şi din temele majore cu care se confruntă România, care nu are păreri şi care tot timpul pare că este în concediu.

    Ca să nu mai vorbim de faptul că Orban este liderul guvernului, faţă de premierii noştri, care sunt vai de mama lor (vezi Viorica Dăncilă, de care îşi amintesc toţi).

    Partenerii mei de discuţie cred că Viktor Orban are o strategie pentru ţara lui, faţă de liderii noştri politici care nu au nimic, care ascultă ordinele care vin de la Bruxelles şi, mai nou, din cauza războiului, de la americani.

    Vorba aia, noi ce treabă avem cu războiul din Ucraina, ce treabă avem cu ucrainenii, să nu-i supărăm pe ruşi că vin peste noi, nu mai bine stăm noi în banca noastră, ce ne trebuie baze militare americane în România?

    Aceste opinii sunt prezente în discuţiile de cafenea dar şi în cele publice.

    O parte din oamenii de afaceri români care au 60, 70, chiar 80 de ani, se uită cu ceva admiraţie către Viktor Orban, în comparaţie cu Iohannis, cu guvernul/guvernele de la noi, sau cu miniştrii de la noi.

    Ca să nu mai vorbim de cei din administraţia publică aproape de pensie, care sunt fanii lui Viktor Orban şi a modelului lui, în care statul, deci instituţiile de stat, deci cei care lucrează la stat conduc tot.

    Modelul lor de business este capitalismul de stat, un amestec între modelul lui Viktor Orban, modelul chinezesc şi chiar rusesc. Pentru oamenii de afaceri din prima generaţie, care au privatizat întreprinderile de stat, modelul lor ideal se bazează pe comenzile de stat, pe influenţa statului în economie, adică statul să le deschidă uşile în economia capitalistă, să le dea contractele, dar banii să rămână la ei. Şi dacă s-ar putea, capitalismul de stat să fie fără concurenţă. Uniunea Europeană, cu Bruxellesul, îi încurcă.

    Dacă te uiţi puţin în ADN-ul lor, unii chiar sunt admiratorii modelului lui Putin sau cel puţin erau, până la izbucnirea războiului din Ucraina. Pentru mulţi, faptul că Putin eşuează în cucerirea Ucrainei este o foarte mare surpriză, având în vedere imaginea pe care o avea în lume. Dintr-odată lumea realizează, în special admiratorii modelului rusesc, că armata rusească nu este ceea ce ne speria pe toţi. Poate nu a fost niciodată în realitate, aşa cum economia rusească, pe care mulţi o considerau puternică, de nivelul americanilor, nu este ceea ce părea, ci dimpotrivă.

    Revenind la Viktor Orban, la modelul lui, aşa cum este el perceput la nivelul publicului din România, nu de puţine ori am auzit afirmaţii de genul să ne luăm Petromul înapoi, să ne luăm BCR-ul înapoi, să ne luăm Banca Agricolă (Raiffeisen) înapoi, mai ales în contextul votului negativ dat de Austria la solicitarea noastră de a intra în Schengen.

    Am asistat la Palatul Victoria la o astfel discuţie, off the record, unde oameni de afaceri români cereau să ne luăm companiile şi băncile pe care le-am vândut străinilor înapoi.

    De ce am face acest lucru? Ca să luăm credite cu dobânzi mai mici, ca să avem benzină mai ieftină, ca să avem gazul mai ieftin, ca să nu mai ducă străinii/multinaţionalele profitul făcut în România în afară.

    Pe lângă companiile din energie şi bănci, care nu mai sunt ale noastre, toţi ochii sunt pe retailerii străini, care îi omoară pe furnizorii români, care nu pot să-şi vândă marfa în marile magazine.

    Cam aceasta este retorica care se discută câteodată la nivel înalt.

    Este modelul lui Viktor Orban, de conducere autocratică, de capitalism de stat, de remaghiarizare a economiei, un model la care să ne raportăm?

    Ce spun datele statistice?

    Din 2010, de când a preluat puterea în Ungaria, în al doilea mandat, fără să aibă deloc opoziţie, Orban a condus Ungaria cu o mână de fier. În comparaţie, în România puterea politică a trecut de la unii la alţii, dând senzaţia că România se îndreaptă într-o direcţie greşită, că românii sărăcesc, în timp ce ungurii se îmbogăţesc.

    Conform datelor de pe platformele economice – countryeconomy.com –, în 2010 PIB-ul Ungariei era de 131,9 miliarde de dolari, cu un PIB/capita de 13.173 de dolari. România avea un PIB de 166 de miliarde de dolari, cu un PIB/capita de 8.195 dolari.

    Salariul mediu brut era în Ungaria în 2010 de 724 de euro, în timp ce în România era de 452 de euro.

    În 2022, deci după 12 ani de conducere economică politică neîntreruptă şi, repet, fără opoziţie, atât politică cât şi civică, a lui Viktor Orban, PIB-ul Ungariei a ajuns la 182 de miliarde de dolari, deci o creştere de 37,8%. PIB/capita a ajuns la 18.732 de dolari, deci o creştere de 42%. România a ajuns la un PIB de 304 miliarde de dolari, deci o creştere de 83%. PIB/capita a ajuns la 15.751 de dolari, înregistrând o creştere de 92%.

    Dacă ne uităm la salariul mediu brut, Ungaria a ajuns la 1.686 de euro, o creştere de 132% faţă de 2010. România a ajuns la un salariu mediu brut de 1.440 de euro, deci am avut o creştere de 218%.

    Deci în 12 ani de guvernare Viktor Orban România a avut o creştere dublă faţă de Ungaria, cu un Iohannisperceput ca absent şi cu schimbări repetate de guvern şi de prim-miniştri încât am uitat cine a trecut pe la Palatul Victoria.

    Dacă mai dăm puţin timpul înapoi, noi am pierdut anii ’90, când am avut capitalism de stat, pe care o bună parte din oamenii de afaceri de 60-70-80 de ani şi-au clădit businessul.

    În 1990 Ungaria avea un PIB de 34 de miliarde de dolari, faţă de 38 de miliarde de dolari, cât a avut România.

    În 2000, PIB-ul României a fost de 37 de miliarde de dolari, deci în 10 ani nu am reuşit să ne îmbunătăţim condiţia economică, în timp ce Ungaria a ajuns cu PIB-ul la 47 de miliarde de dolari.

    În deceniul ’90 Ungaria a beneficiat de investiţii străine şi de prezenţa multinaţionalelor.

    Dar după 2000, de când au venit multinaţionalele la noi, creşterea noastră economică a fost mult mai susţinută. De la 37 de miliarde de dolari am ajuns la un PIB de 304 miliarde de dolari, deci o creştere de nouă ori, în timp ce Ungaria a crescut de la 47 de miliarde de dolari la 182 miliarde de dolari, deci o creştere de patru ori.

    Revenind în timpurile noastre, mulţi dintre cei care invocă dobânzile mari din România şi ce face Isărescu la Banca Naţională, că nu ne susţine deloc, nu ştiu că dobânda de referinţă în Ungaria este de 13%, în timp ce la BNR este de 7%. Deci cu toată puterea pe care Orban o are, de a stabili inclusiv dobânda, acolo dobânzile sunt mai mari.

    Inflaţia este în Ungaria de 25,7% – ianuarie 2023, în timp ce noi avem o inflaţie de 15,07%. Cum de nu a putut Viktor Orban, care conduce cu o mână forte ţara, să stopeze creşterea preţurilor, aşa cum se cere în România de la guvern şi de la Isărescu?

    Nu ştiu care a fost un model economic mai bun – cel de la noi, cu un preşedinte ca Băsescu şi cu un preşedinte ca Iohannis, considerat absent, cu premierii pe care i-am avut la Palatul Victoria, cu miniştrii pe care îi avem, cu clasa politică pe care toată lumea o înjură, cu multinaţionalele care ne-au cucerit şi care scot profitul din ţară, dar cu care am avut o creştere economică de 92%, sau modelul politic şi economic al lui Viktor Orban, unde nimeni nu a putut să îl contrazică, unde a remaghiarizat tot ce a putut din economie, şi unde creşterea economică este la jumătate faţă de a noastră.

    Acum 20-30 de ani românii de la graniţa de Vest se duceau în Ungaria să cumpere produse şi să muncească. Acum, ungurii vin în România să cumpere produse, care sunt considerate mai ieftine, şi chiar să muncească, având în vedere că pentru anumite poziţii salariile sunt mai mari decâ la ei. Cine ar fi crezut acest lucru?

    Joi, Ionuţ Dumitru, economistul-şef al Raiffeisen, a prezentat într-o conferinţă organizată la BNR un grafic extrem de interesant legat de evoluţia economică a României comparativ cu celelalte ţări din regiune, în care se vede cel mai bine evoluţia României şi evoluţia Ungariei.

    Citiţi analiza lui ionuţ Dumitru, prezentată la conferinţa de la BNR organizată de Curs de Guvernare.

  • Crăciunul le aduce britanicilor cel mai mare val de greve din ultimele patru decenii, un semnal că modelul economic este defect

    Asistentele medicale de la stat, şoferii de ambulanţă, vameşii, poştaşii, angajaţii din trans­portul public, inclusiv cel fero­viar, din companiile de ener­gie, toţi se pregătesc de o săptămână de proteste pentru salarii mai mari în ceea ce riscă să devină cel mai mare val de greve cu care s-a confruntat Marea Britanie după iarna ne­mulţumirii din 1978-79.

    Atunci, angajaţii din diverse industrii au încetat lucrul şi au ieşit în stradă pe fondul unei inflaţii ridicate şi a unei crize acute a costului traiului. Rezultatul au fost, pe de o parte, majorări salariale, iar pe de alta îngrădirea şi mai mult a dreptului la grevă şi reducerea puterilor sindicatelor.

    Iarna nemulţumirii a marcat venirea în funcţia de premier a Doamnei de fier, Margaret Thatcher, care a reformat economia britanică în sensul dezindustrializării şi încu­rajării sectorului financiar. De atunci în Marea Britanie grevele sunt adesea demonizate ca fiind neetice şi demodate, iar sindicatele şi-au pierdut şi mai mult din influenţă, după cum scrie site-ul de ştiri şi analiză The Conversa­tion. De aceea, acţiunile sindicale din prezent, prin amploarea lor, sunt un semn că ceva este foarte stricat în sistemul economic britanic.

    Inflaţia este de aproape 11%, ratele la bănci şi facturile cresc, iar numărul de cetă­ţeni care apelează la serviciile bănci­lor de alimente se înmulţeşte. Gu­vernul a decis majorarea salariu­lui minim pe economie cu a­proa­pe 10%, dar abia din apri­lie. Iar în faţa avertismentelor cu greva a ales să folosească soldaţi pentru a-i înlocui, spre exemplu, pe şoferii de am­bulanţă.

    Acestora, comisia care le stabi­leş­te salariile a recomadat o majorare de nu­mai 4,75%. În iarna 1978-79, grevele ale anga­jaţilor din sectorul public şi privat au paralizat ţara şi au creat senzaţia că premierul de atunci a scăpat situaţia de sub control. În cele din ur­mă, guvernul condus de acel premier a căzut.

    Şeful de acum al executivului, Rishi Sunak, a încercat să dea senzaţia că este în control anunţând în The Daily Mail că intenţionează să introducă luna viitoare legis­laţie anti-grevă pentru a se evita situaţii în care vieţile cetăţenilor sunt perturbate de sărbători de acţiunile sindica­telor. El mizează astfel pe faptul că opinia publică va fi contra liderilor sindicali.

    Capital Economics estimează că actua­lul val de proteste va duce la pierderea a 1,5 mi­lioane de zile de muncă în decembrie. Însă sondajele de opinie arată un nivel ridicat de sprijin pentru angajaţi, mai ales pentru asistentele medicale, care fac grevă pentru prima dată în istoria de peste 100 de ani a sindicatului lor.

    După cum remarcă Martin Kettle, comen­tator la The Guardian, acţiunile sindicale din această săptămână şi, de fapt, din toată luna decembrie sunt mai mult decât despre salarii mici. Sunt şi un semn de protest contra unui sistem politic şi economic defect. De aceea, spune Kettle, a venit vremea ca sindicatele să primească un loc la masa discuţiilor despre cum trebuie guvernată Marea Britanie.

    El vorbeşte despre politici guvernamen­tale care împing afacerile şi salariaţii până la limită şi de faptul că ideile de politică econo­mică dominante nu sunt adecvate pentru schimbările din aceste vremuri.

    Britanicii se confruntă cu o criză a costului vieţii fără egal în lumea occidentală, iar rădăcinile ei sunt atânci. Criza de energie şi inflaţia doar au accelerat tendinţa.

    Între 2010 şi 2019, salariile brute ale asistentelor medicale au crescut cu 10% în termeni nominali, dar în termeni reali, adică ajustate la inflaţie, au scăzut cu 6%, potrivit datelor OCDE. În termeni reali, în aceeaşi perioadă salariile din Franţa au stagnat, în Spania au crescut cu 7%, iar în Ungaria au sărit în sus cu 84%. Asistentele sunt doar un exemplu. Salariile mici sunt o politică deliberată a guvernului, aşa cum au fost şi inflaţia, dobânzile şi taxele pe venit reduse, care are ca scop crearea unui spaţiu care să permită anumitor grupuri să prospere. Este vorba de patroni, antreprenori, acţionari, proprietarii de locuinţe şi consumatorii. Prosperitatea lor ar fi trebuit să dea impuls creşterii ecomomice. În schimb, au crescut inegalităţile, nemulţumirea şi preferinţa alegătorilor pentru populism. Marea Britanie a ajuns una dintre cele mai sărace ţări cu economie mare.