Ideea lor creştină ar fi că Lazăr nu-i vinovat, atîta vreme cît Securitatea îi dicta ce note să le pună la purtare deţinuţilor dornici să vadă lumina soarelui.
Din orwellianul an 1984 pînă în1989, cînd Nea Nicu n-a mai apucat să-i aşeze pe creştet cununiţa calificativului “foarte bine”, dom’ doctor a consultat peste 40 de pacienţi care dădeau semne de însănătoşire: violatori, criminali în serie, tîlhari, delapidatori şi hoţi de buzunare. Cînd printre ei s-au strecurat şi doi bolnavi anticomunişti cronici, care, ai dracu’, mai scriau şi poezii, l-a lovit mila şi le-a prelungit cu generozitate tratamentul.
Dacă o răutate înnăscută i-ar fi dictat cum să cîntărească faptele semenilor săi spre a le prelungi şederea în infern, poate că Lazăr ar putea fi iertat pe cealaltă lume. În cazul său, însă, e vorba de o vinovăţie dublă, căci trădîndu-şi şi profesia, şi conştiinţa de dragul carierei, poate fi aşezat mai presus de tagma torţionarilor cu o singură dimensiune.