BusinessMagazin

Tag: minune

  • Ambasada Suediei, mesaj savuros după maneaua lui Adrian Minune la Neversea: Aşa sunt zilele mele. Una bună, 10 în care nu îi desconsider pe ceilalţi…

    “Aşa sunt zilele mele,
    Una bună,
    Zece în care nu îi desconsider pe ceilalţi în funcţie de cine sunt, pe cine iubesc sau ce fel de muzică ascultă”, se arată în mesajul ambasadei Suediei.

    Maneaua „Aşa trec zilele mele”, a lui Adrian Minune, şi melodia „Noi suntem români”, a lui Nicolae Furdui Iancu, s-au auzit pe scena Neversea, în a treia noapte de festival, de la malul mării, fanii cântând, entuziasmaţi, alături de artişti.

    Faimosul DJ din Suedia, Salvatore Ganacci, a încântat publicul Neversea, când a introdus în recitalul său o secvenţă dintr-o manea a lui Adrian Minune, „Aşa sunt zilele mele“.

    Luat prin surprindere, publicul a reacţionat prin urale, mulţi dintre cei prezenţi începând să cânte versurile melodiei.

  • Ce este „Europa”? Este libertate? Sau bogăţie? Ce este?

    În cel mai clasic şi vechi înţeles, Europa a fost o tânără fecioară care păştea miei pe arsele de soare dealuri ale vechii Fenicii, undeva prin Libanul de azi.

    Când, în copilăria mea, am citit poveştile Olimpului, eu nu ştiam că există lumi diferite faţă de cele pe care le trăiam. Asta este minunea copilăriei, veţi zice. Iar eu spun: asta ar trebui să fie minunea copilăriei!

    Când a venit „Revoluţia”, eu tocmai încărcam într-o roabă nişte bălegar cumpărat de tata ca să îngrăşm puţinul pământ pe care-l aveam. Vine tanti Maricica şi zice: a fugit Ceauşescu!! Ne-am bulucit cu toţii să vedem la televizorul unei doamne de pe colţul străzii cum este cu minunea – nu toată lumea avea atunci televizor, iar televizorul color nu exista.

    Ştiam că regimul este rău. Pâinea era pe cartelă, mâncarea puţină. Noi, copii, îl omoram pe Ceauşescu în fel şi chip. Cel mai dur era Petru: „Dacă-l prind îl jupoi şi îl presar cu sare!” Ştiam că regimul e rău, aşadar, ştiam că poate fi schimbat, dar nu credeam că va fi schimbat.

    Sunt 30 de ani de atunci. La Sibiu este azi un summit al UE, primul găzdit de România şi cel mai important din ultimul deceniu. UK iese din UE, dar Tottenham Londra şi Liverpool joacă finala în cea mai puternică competiţie fotbalistică a Europei. Ce este, prin urmare Europa?

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Povestea locului din România căutat de toţi bogaţii Europei. Cum a ajuns o ruină – GALERIE FOTO

    Drumuri rupte, pline de gropi, praf, indicatoare îndoite şi clădiri cu poveşti impresionante acoperite cu plase de protecţie. Aşa arată Băile Herculane astăzi, o staţiune aşezată într-un loc magnific, în Munţii Cernei, unde europeni din toate colţurile veneau să vadă minunea băilor termale construite de aristocraţii romani.

    Legenda spune că marele Hercule s-a oprit aici pentru a se odihni şi pentru a se spăla în băile romane, cunoscute de-a lungul şi de-a latul imperiului în timpul celor 165 de ani de ocupaţie a Daciei.

    VEZI AICI GALERIA FOTO

    În timpul regimului comunist s-au construit numeroase hoteluri precum Roman, Hercule, Afrodita, Minerva sau Diana. La câţiva ani după revoluţie, străzile şi aleile s-au umplut de pensiuni, mai mici sau mai mari, mai albe sau mai colorate. Herculane părea să îşi revină: lumea nu mai venea doar pentru tratamente iar tinerii începeau să petreacă tot mai multe vacanţe acolo. Chiar şi ceva străini, nu foarte mulţi, dar suficienţi pentru a pune pe picioare, câteva luni pe an, economia micii localităţi.

    La sfârşitul anilor 2000, însă, lipsa unui plan de reabilitare şi dezinteresul autorităţilor regionale au început să se facă simţite. Dacă în restul ţării se mai făceau ceva progrese, se mai reparau drumuri şi se mai construiau poduri, aici timpul parcă stătea în loc. Doar statuia lui Hercule, emblema unui loc pe care altădată doar cei puţini îşi permiteau să-l vadă, stă neatinsă, parcă, de anii ce trec.

    Staţiunea Băile Herculane a intrat într-un program de reabilitare, susţinut de fonduri europene şi de consiliul judeţean. La cum merg lucrările, însă, va mai trece mult timp până la primele rezultate.

  • Reportaj: Minunea de piatră a lumii moderne – VIDEO

    Văzute de sus, capitala Amman şi împrejurimile se arată ca un tărâm roşiatic infinit, cu aşezări risipite într-o întindere deşertică. Luată la pas însă, Iordania îţi oferă şi deşert, şi mare, şi piatră. Multă piatră. Poate cel mai reprezentantiv în acest sens este oraşul Petra – un nume mai sugestiv de atât nu se poate. Săpat efectiv în stâncă, Petra este o evocare a civilizaţiei antice a nabateenilor. Dar să o luăm cu începutul.

    Din Bucureşti în Amman, zborul cu avionul durează puţin peste două ore. Printre companiile aeriene care operează zboruri directe între Bucureşti şi Amman se numără operatorul aerian low cost Ryanair, care a lansat zboruri pe această rută în aprilie 2018, dar şi Tarom.

    Cetatea din Amman, care datează din secolul IX î.Hr., ilustrează cel mai bine suma civilizaţiilor care au păşit pe pământ iordanian de-a lungul istoriei.
    „Citadela cuprinde, prin ruinele diferitelor tipuri de construcţii, cinci civilizaţii: amonită, greacă, romană, bizantină şi musulmană”, spune Nasser Abu-Rezeq, ghid turistic iordanian. Amoniţii au fost primul popor prezent pe aceste tărâmuri, în urmă cu mii de ani, în Epoca de Fier, Amman fiind principala lor aşezare, după cum arată datele afişate chiar la intrarea în cetate.

    Ulterior, au venit grecii, iar mai târziu romanii şi bizantinii, care au rămas acolo până ce au fost eliminaţi de arabi. În timpul amoniţilor, oraşul purta numele Rabbath Ammon, urmând ca, în timpul grecilor şi al romanilor, să se numească Philadelphia, după regele Egiptului din perioada 283 î.Hr. – 246 î.Hr., Ptolemeu al II-lea Philadelphus. Abia în secolul al VII-lea d.Hr., oraşul a fost denumit Amman de către musulmani. Toate aceste civilizaţii, încapsulate în câţiva metri pătraţi, fac din Amman un muzeu în aer liber, menit să ilustreze toată moştenirea istorică pe care o poartă în spate. Azi, în capitala Iordaniei locuiesc atât musulmani, cât şi creştini, iar locuitorii spun că nu există conflicte între cele două religii, motiv pentru care şi ţara este paşnică. Totuşi, populaţia de aproximativ 10 milioane de locuitori este predominant musulmană, în proporţie de 95%. Doar 4% sunt creştini şi 1% alte religii.

    „Amman este aşezat pe şapte coli­ne, motiv pentru care în oraş nu prea există biciclete. E uşor să cobori dealurile cu ele, dar e mai dificil la urcat”, spune ghidul turistic. Şi, într-adevăr, puţine sunt bicicletele care se arată pe străzi, însă de maşini oraşul nu duce lipsă. De altfel, la ceas de seară, chiar şi în timpul săptămânii, Ammanul forfoteşte de aglomeraţie. Fie că sunt turişti sau localnici, oamenii fac din Amman o capitală a agitaţiei, peste care plutesc, din loc în loc, arome de condimente – toate soiurile pe care vi le puteţi imagina, dar şi miresme de beţişoare parfumate, falafel şi migdale prăjite.

    Din loc în loc, în spaţii mici cu deschidere la stradă, sunt comercianţi care vând suc de zahăr. Practic, cineva îndeasă o trestie de zahăr într-un aparat care o stoarce pentru a scoate şi ultima picătură de licoare dulce. Dacă însă această băutură nu a fost suficient de dulce, mai există un desert despre care iordanienii spun că nu doar merită, ci trebuie încercat: kanafeh. Servit obligatoriu cald, preparatul este făcut din cataif şi un tip special de brânză, fie de vaci, fie de capră. Siropul de zahăr este şi el parte din reţetă, iar servirea se face dintr-o tavă rotundă imensă, din care vânzătorul taie „din ochi” porţii pentru cumpărători, care, mai apoi, mănâncă desertul în picioare afară, alături de alţi pofticioşi, creând astfel o adevărată comunitate de papile gustative îndulcite la maximum.

    Minunea de piatră a lumii moderne

    La aproximativ trei ore de mers cu maşina din Amman spre sud, drumurile duc, trecând prin peisaje fie deşertice, fie împietrite la propriu, către Petra, perla coroanei Iordaniei şi una dintre cele şapte minuni ale lumii moderne. Petra este, de fapt, o întoarcere în timp, pe care e mai fascinant s-o vezi mai degrabă goală de turişti, locul fiind mai tot timpul înţesat de numărul mare de paşi care calcă pe pietrele lucioase şi pe alocuri alunecoase. Turişti din toată lumea vin în Petra, mulţi şi din România. De altfel, turismul este, pentru Iordania toată, o sursă importantă de venit, reprezentând 17% din Produsul Intern Brut (PIB) al ţării, potrivit lui Nasser Abu-Rezeq. Spre comparaţie, în România, contribuţia turismului la PIB a fost sub 3% în 2017. În acelaşi an, cei circa 4 milioane de turişti străini au adus venituri de circa 4,6 miliarde de dolari în Iordania, potrivit datelor Băncii Centrale a Iordaniei, citate de presa locală.

    Făcut în întregime din rocă de culoare roşiatică, Petra este un oraş antic, săpat de civilizaţia nabateană, în urmă cu mai bine de 2.000 de ani. Locul era folosit şi ca spaţiu de realizare a tranzacţiilor cu mătase sau condimente între China, India şi Arabia Saudită pe de o parte, şi Egipt, Siria, Grecia şi Roma, de cealaltă parte, devenind astfel cel mai important centru comercial al peninsulei arabe.

    Petra a fost capitala nabateenilor până în anul 106 d.Hr., când a intrat în componenţa Imperiului Roman, în timpul împăratului Traian, în aceeaşi perioadă în care avea loc şi al doilea război daco-roman. Nabateenii au continuat să se extindă şi să locuiască în Petra, care a fost abandonată în secolul al XIV-lea şi redescoperită abia în 1812, de un explorator elveţian, Johan Ludwig Burckhardt.

    Cea mai spectaculoasă sculptură din Petra este Trezoreria, o clădire săpată integral în piatră, la fel ca toate celelalte clădiri atipice din oraşul antic. Locul apare în scena finală a filmului „Indiana Jones şi ultima cruciadă”. Mai există însă şi alte construcţii cel puţin la fel de spectaculoase, precum mănăstirea, teatrul, mormintele sau locuinţele săpate în piatră ale nabateenilor.

    Prin Petra te-ai putea plimba parcă la nesfârşit, fără să te plictiseşti, ca într-un labirint, deşi totul în jur e doar piatră şi, pe alocuri, peisajul e pigmentat de beduini însoţiţi de catâri, cai ori cămile. Din loc în loc, stau copii arşi de soare, veniţi la „vânătoare” de turişti, singura lor marfă de vânzare fiind – aţi ghicit! – pietrele culese de pe drumurile Petrei. Toţi ghizii le recomandă însă turiştilor să nu-i încurajeze pe cei mici prin cumpărături, ci să-i trimită la şcoală, acolo unde părinţii, de multe ori, nu-i lasă să meargă.

    „Dacă îi întrebaţi, vor spune că nu au şcoli. De fapt, au trei şcoli în Petra la care pot merge”, spune Nasser Abu-Rezeq.

    Nu doar copiii sunt însă comercianţi de ocazie în Petra, ci şi adulţii, dintre care unii au şi învăţat câteva cuvinte româneşti, cu care se laudă când au ocazia.
    „Avem o mulţime de turişti români aici”, spune Salah Alamarat, un comerciant din Petra, care vinde smirnă, tămâie şi alte suveniruri pe alese.

    Dincolo de universul de piatră însă, Petra poate fi şi o experienţă culinară delicioasă. Atelierele de gătit Petra Kitchen din localitatea Wadi Musa – dezvoltată în jurul sitului Petra – îi iniţiază pe doritori în lumea gastronomică iordaniană, astfel că, la finalul a două-trei ore de gătit, puteţi să constataţi că din mâinile voastre – şi ale celorlalţi bucătari amatori – au ieşit supe de linte, salate tradiţionale precum fatoosh ori tabbouleh, zucchini umpluţi în sos de roşii sau în iaurt… Şi lista poate fi cât de lungă vreţi voi. Iar aromele, cât de intense vor bucătarii să fie.

    Agricultură din piatră seacă

    O călătorie în Iordania nu e completă fără Marea Moartă, aşa că, mergând spre nord de această dată, dacă pornim din Petra, se ajunge uşor la una dintre cele mai sărate ape din lume şi corpul de apă cel mai jos de pe Pământ, având oglinda apei la aproximativ 420 de metri sub nivelul mării. Gradul ridicat de salinitate face ca apa să semene mai mult cu un ulei decât cu orice altă apă de mare. Iar limpezimea ei face Marea Moartă chiar şi mai spectaculoasă, pe lângă faptul că, indiferent că ştii sau nu să înoţi, poţi pluti în voie pe luciul apei. Pericolul este însă ca, la un moment, marea să sece, ţinând cont că nivelul apei scade în fiecare an cu aproximativ un metru, iar procesul accelerează.

    În drumul spre mare, de o parte şi de alta a drumului, stau comercianţi ambulanţi de fructe şi legume, care amintesc de obiceiul autohton de a vinde diverse produse rezultate din recolta proprie şoferilor care trec prin faţa curţii. Deşi terenul este arid, iar relieful e făcut preponderent din piatră, iordanienii au găsit metode prin care să întreprindă activităţi agricole, chiar dacă la o scară mai redusă decât în alte părţi ale lumii. În locurile unde nici aceşti comercianţi ambulanţi nu animă călătoria cu maşina, totul este pustiu. Deşertul se întinde cât vezi cu ochii şi doar din loc în loc se întrezăresc în depărtare corturi ale nomazilor, oameni rupţi de lume pentru care roşeaţa nisipului şi a pietrelor este singura certitudine.

    Până la Marea Moartă însă, se poate face un popas la râul Iordan, care, pe o distanţă de 180 de kilometri, este graniţa naturală dintre Iordania şi Israel. În locul considerat cel în care a avut loc botezul lui Hristos de către Ioan Botezătorul, există o limită care ilustrează exact separaţia dintre cele două state. Locul poartă numele Betania (Bethany). Iordania este şi ţara cu un deşert asemănător reliefului de pe planeta Marte, Wadi Rum, unde s-au filmat numeroase filme de-a lungul timpului, printre care şi „Marţianul” (2015). Deşertul este cunoscut şi pentru că acolo se pot face zboruri cu balonul cu aer cald sau sand ski, o activitate similară schiului, însă pe nisip. Roşu, la fel ca restul ţării.

  • DOLIU în lumea fotbalului! A MURIT O ADEVĂRATĂ LEGENDĂ a România ,la doar 62 de ani

    Potrivit Pro Sport, 15 ani a durat cariera de jucător a lui Ilie Balaci. 12 din aceşti 15 ani au fost petrecuţi la Universitatea Craiova, club pentru care a jucat în mai mult de 300 de meciuri oficiale şi cu care a câştigat şapte trofee.

    Balaci a debutat la Universitatea Craiova în august 1973 şi a a contribuit la primul titlu de campioană al echipei din Craiova. A câştigat trei titluri naţionale şi patru Cupe ale României şi a fost desemnat cel mai bun fotbalist român al anului în două rânduri: 1981 şi 1982. În prima ligă are 347 de meciuri şi 84 de goluri, la Universitatea Craiova, FC Olt Scorniceşti şi Dinamo Bucureşti.

    La echipa naţională, pentru care a debutat la 17 ani, 6 luni şi 10 zile, Balaci a adunat 69 de selecţii şi 8 goluri. A fost căpitanul echipei naţionale în preliminariile Campionatului European din 1984, însă nu a jucat la turneul final din cauza unei accidentări.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Povestea dramatică din spatele carierei unui copil minune al tenisului mondial

    Povestea Andreei Jaeger, povestită chiar de ea, este o lecţie pentru toată lumea. Este de fapt viaţa de jucătoare profesionstă văzută prin ochii unui copil sensibil, care suferea atunci când bătea pe cineva, care era bătut de tată atunci când pierdea. Un copil care nu ştia cum să scape dintr-o lume pe care o considera fără scrupule şi în care nu avea nici măcar un aliat. O copilă care s-a lăsat învinsă în finala de la Wimbledon pentru că se simţea vinovată pentru că o deranjase pe adversara ei cu o zi înainte.

    Fost copil minune al tenisului, intrată în tenisul profesionist la 14 ani, ea juca finala la Wimbledon la 16 ani şi se retrăgea din activitate doi ani mai târziu. Nimeni nu a înţeles de ce, nimeni nu ştia ce se afla în sufletul acestui copil. În 2008, “The Mail on Sunday” dezvăluia detalii din ultima „călătorie” interesantă a Andreei. Ea devenise Sora Andrea după ce a fost primită în Ordinul Călugăriţelor Dominicane. Într-un interviu emoţionant, fostul copil minune al tenisului explică cum viaţa ei în biserica episcopală a ajutat-o să se împace cu trecutul care a marcat-o profund. În 2009, s-a retras din viaţa monahală pentru a se dedica fundaţiei pe care o conducea. Iată traducerea integrală a materialului, unul dintre cele mai bune scrise vreodată despre lumea tenisului.

    A fost un copil dificil… şi cea mai bună jucătoare de tenis a generaţiei sale. La 14 ani, cu părul prins în cozi şi purtând încă aparat dentar, Andrea Jaeger domina terenul de tenis, fără teamă de nimeni şi încrezătoare în talentul ei, care l-a depăşit pe cel al lui Chris Evert sau Billie Jean King. Deşi devine nr. 2 mondial până să împlinească 16 ani şi capătă faimă, în 1982 joacă finala de la Wimbledon împotriva Martinei Navratilova şi pierde cu 6-0, 6-3, în mai puţin de o oră. Doi ani mai târziu, după o accidentare la umăr, Andrea părăseşte tenisul definitiv, slăbită şi dezamăgită de lumea în care trăise şi pe care ajunsese să o dispreţuiască.

    Andrea nu vroia nici faimă, nici avere. S-a retras din vizorul publicului şi şi-a folosit toţi banii pentru a înfiinţa o fundaţie caritabilă, “Mica stea”, pentru copiii suferinzi de cancer în fază terminală. A fost o decizie pe care puţini dintre foştii colegi ori din familie au înţeles-o.

    Presată de tatăl ei, Andrea şi-a pierdut copilăria şi s-a luptat cu duritatea circuitului profesionist.

    Doar acum, spune ea, a găsit pacea şi împlinirea pe care tenisul nu i le-a putut da. De la sediul fundaţiei ei din Colorado, Andrea spune: “întotdeauna am simţit că am o chemare spre a-i ajuta pe cei în nevoie. A fost în sufletul meu de când eram copil”. “Cred că din această cauză m-am chinuit atât de mult pe terenul de tenis, pentru că trebuie să fii egoist pentru a reuşi într-un sport individual.”

    “Părinţii mei nu mergeau la biserică. Noi nu aveam o biblie în casă, dar, fără nici o explicaţie, simţeam că Dumnezeu mi-a dat darul credinţei. Întotdeauna îmi spuneam rugăciunile când eram mică. Nimeni nu mi-a zis să o fac. N-am învăţat asta la şcoală sau de la televizor”.

    “Ştiam că Dumnezeu există, că eram prieteni şi că aveam o relaţie deosebită. Nimeni din familia mea nu ştia că eu mă rugam în fiecare zi”-

    “În augut 2006, mi-am luat diploma în teologie. Apoi am intrat în Ordinul călugăriţelor dominicane”.

    “E vorba de rigurozitate. Mă trezesc la 4 dimineaţa, îmi spun rugăciunile şi-mi fac studiul spiritual, apoi încep lucrul la fundaţie la 5 sau 6.”

    “În fiecare zi desfăşurăm o activitate pentru copiii aceştia undeva în lume”.

    “Cât de des port veşmântul călugăresc?– depinde de activitatea pe care o am de făcut. Am trei ţinute. Se murdăresc destul de repede. Şi-mi tot prind hainele în uşile autobuzelor şi în scările rulante. Odată am sărit într-un taxi şi jumătate din veşmânt era p-afară. În prima săptămână l-am purtat la o mare conferinţă internaţională ce avea loc la New York. O pasăre s-a găinăţat pe mine. M-am gândit că ăsta este felul lui Dumnezeu de a-mi spune: “Poate că e bine să te mai murdăreşti din când în când. Doar tu eşti fata aia care se trântea după mingi pe terenul de tenis”, scrie http://doartenis.ro

     

  • Sfârşitul unei ere: Jack Ma, antreprenorul minune al Chinei, co-fondatorul gigantului Alibaba, îşi pregăteşte retragerea din companie

    Într-un interviu acordat Bloomberg TV, Jack Ma a spus că dedică tot mai mult timp şi tot mai mulţi bani fundaţiei filantropice cu scop educativ, Jack Ma Foundation, înfiinţată chiar de el în anul 2014.

    „Sunt multe lucruri pe care le pot învăţa de la Bill Gates. Nu voi putea fi niciodată la fel de bogat, dar un lucru pot să îl fac mai bine, anume să mă retrag mai devreme”, a precizat Jack Ma în cadrul interviului.

    „Cred că într-o zi, şi curând, mă voi întoarce la predat. Asta ar fi ceva ce cred că aş putea face mult mai bine decât să fiu CEO la Alibaba”, a adăugat miliardarul chinez.

    Jack Ma, care a fost directorul executiv al companiei Alibaba până în 2013, nu a precizat, însă, o dată anume la care s-ar retrage.

    Fundaţia înfiinţată de el, Jack Ma Foundation, este dedicată îmbunătăţirii sistemului educaţional chinez, mai ales din zona rurală. În 2017, de exemplu, Jack Ma a acordat o finanţare de 45 de milioane de dolari unui program de pregătire a cadrelor didactice pe parcursul următorilor 10 ani.

    Cititi mai multe pe www.zf.ro

  • Lacul Rosu, Ucigaşul din Carpaţii Orientali

    De zeci de ani circulă o faimoasă legendă legată de formarea Lacului Roşu. Surparea Muntelui Ghilcos ar fi ucis un cioban, omorându-i  oile, câinele şi măgarul. Sângele acestora s-ar fi scurs chiar şi în apele lacului, acesta fiind denumit atât Lacul Roşu, cât şi Lacul Ucigaş. Aceste fapte sângeroase nu au fost dovedite niciodată, dar este plăcut să ştii că unele locuri din lumea aceasta au în spate o poveste cel puţin interesantă şi din păcate tragică.
     
    Lacul Roşu se află la altitudinea de 983 de metri, într-un cadru natural superb, o zonă de munte desprinsă parcă din cărţile cu poveşti. Primul lucru pe care orice turist îl remarcă este aerul tare de munte care îţi invadează plămânii şi te face să simţi cu adevărat că te afli într-o zonă montană. Regiunea este bogată în aerosoli naturali, o vizită la Lacul Roşu fiind considerată un tratament împotriva extenuării fizice sau psihice sau chiar a insomniilor. Anul 1900 este momentul în care în ţara noastra începe să se dezvolte turismul balnear-recreativ, cel care a îmbunătăţit foarte mult şi serviciile turistice.
     
    Astăzi Lacul Roşu este o destinaţie de vacanţă destul de accesibilă, în zonă există o mulţime de posibilităţi de cazare pentru toate gusturile. Există zone speciale de camping, dar şi pensiuni ce pun la dispoziţia turiştilor diverse facilităţi. Totuşi, într-un loc din jurul Lacului Roşu există aproape întotdeauna cozi imense. Turişti de toate naţionalităţile aşteaptă zeci de minute pentru a ocupa o barca ce-i va duce într-un tur complet al lacului. Aceasta activitate pare a fi preferata turiştilor, chiar dacă în apele sale se regăsesc o mulţime de obstacole, mai ales trunchiuri de brad, elemente care conferă un aer pitoresc întregii regiuni, scrie descoperalocuri.ro
     

  • Minunea care dă industria de benzină şi diesel peste cap

    Gata cu motoarele depăşite care au picat în cap după scandalul Dieselgate. Guvernul german a dat o lege prin care fiecare oraş poate să aleagă dacă interzice sau nu circulaţia diesel-urilor. 2017 a fost primul an după 2009 în care europenii au cumpărat mai multe motoare cu benzină decât dieseluri. Cu două procente, însă asta spune totul despre trend. Franţa, Anglia, Mexic şi China vor să scoată diesel-urile din trafic. Unii prin 2040, alţii mai repede. Ok, mai e mult până departe, dar lumea începe să conştientizeze pericolul noxelor diesel şi, mai mult, a prins frica de suprataxare din cauza maşinilor cu motoare diesel. Şi mai mult decât orice, nu prea mai există producător mare care să nu aibă în oferte hibride şi electrice. Autonomiile au crescut la 500 de km, comparabile cu cele ale “unicei” electrice Tesla, timpii şi soluţiile de încărcare au crescut, avem toate motivele să gândim electric o achiziţie de maşină nouă.
     
    În acest context, Porsche scoate al doilea concept după Mission E, prezentat acum 3 ani. Cele două pot fi considerate variantele electrice ale Panamerei şi ale Panamerei Sport Tursimo. Au dimensiuni similare toate 4 (~5 metri).   Noul prototip pregătit pentru Geneva este un break şi se numeşte Cross Tursismo. Maşina are două motoare electrice, câte unul pe fiecare punte, cu 600 de cai împreună, implicit tracţiune integrală. Cross Turismo Electric atinge 100 km/h în 3.5 secunde şi 200 km/h în 12 secunde. Viteza maximă este tot în parametrii unui Porsche cu motor cu combustie – 250 km/h.
     

  • De ce îşi INJECTEAZĂ VEDETELE una dintre cele mai periculoase toxine de pe glob

    Să presupunem că aţi semnat documentul şi intraţi în clădire. Primul hol este plin de uşi securizate cu cardul, în spatele lor aflându-se mai multe uşi păzite de coduri sau paznici. După mai multe uşi sau bariere de sticlă se află staţiile de lucru, închise în nişte cuşti de metal. Totul este supravegheat video, toate activităţile, măsurate şi monitorizate; paznicii, aflaţi într-o cameră împânzită de ecrane, urmăresc orice element care intră sau iese.

    Toate măsurile de securitate nu sunt însă impuse pentru a proteja reţeta Botox de ochii curioşilor, ci pentru că produsul-minune al celor de Allergan este produs cu una dintre cele mai toxice substanţe de pe Pământ.

    Botox este derivat dintr-o toxină purificată din Clostridium botulinum, o bacterie ce se multiplică în medii precum cel din interiorul unei conserve cu carne stricată. Toxina este atât de puternică încât o cantitate mică poate sufoca o persoană, paralizându-i muşchii pe care îi foloseşte atunci când respiră. Toxina botulinică este considerată unul dintre cei mai puternici agenţi de bioterorism, iar asta înseamnă că toate companiile care lucrează cu substanţa trebuie să se supună regulilor impuse de Centrul pentru Controlul Bolilor din Statele Unite (CDC).

    Un gram de toxină botulinică este suficient pentru producerea întregii cantităţi de Botox comercializate într-un an la nivel global. Pe de altă parte, un studiu publicat în 2001 subliniază că un gram de toxină botulinică, în formă cristalizată, poate ucide până la un milion de oameni. |n aceste condiţii, este explicabil modul în care atât Allergan, cât şi guvernul Statelor Unite păzesc spaţiile de depozitare a substanţei.
    Acest nivel de securitate aduce însă şi un efect comercial: Allergan are o cotă de piaţă de 90% pe segmentul neurotoxinelor utilizate în scopuri medicale şi de 75% pe segmentul substanţelor folosite pentru uz cosmetic. ”Cât de des vezi o astfel de cotă de piaţă – şi nu vorbesc doar de medicamente, ci în orice sector?“, se întreba David Pyott, CEO al companiei între 1998 şi 2015. ”E ceva nemaiîntâlnit.“
    |n Statele Unite se înregistrează, anual, sute de cazuri de otrăvire cu toxină botulinică; cazurile de deces sunt însă mult mai rare.

    UN MEDICAMENT-MINUNE

    În jurul anului 1820, un doctor german pe nume Justinus Kerner a publicat prima descriere amănunţită a simptomelor pe care el le-a numit ”Wurstgift“, adică otrăvire cu cârnaţi: dificultăţi în a înghiţi şi în a respira. Ani mai târziu, un grup de muzicieni care cântau la o nuntă au suferit de paralizia muşchilor după ce au consumat şuncă; trei dintre ei şi-au pierdut viaţa. În urma acelei tragedii, Emile Van Ermengem, profesor de microbiologie în Belgia, a identificat Clostridium Botulinum. Deşi este creditat cu numele acordat toxinei, Ermengem s-a inspirat de la Kerner, derivând denumirea din cuvântul latin pentru cârnat: botulus.

    Botoxul este creaţia a doi oameni de ştiinţă, Alan Scott şi Ed Schantz, care s-au arătat interesaţi de toxină din cu totul alte motive. |n anii ’60 şi ’70, Scott, de profesie oftalmolog, căuta un tratament pentru pacienţii cu strabism. Schantz se concentra mai mult pe zona militară decât pe cea medicală, după ce purificase toxina la Fort Detrick, în cadrul programului american de dezvoltare a armelor biologice.

    La acea vreme, controlul transporturilor de toxină botulinică era aproape inexistent; Schantz i-a trimis lui Scott toxina în formă cristalizată, folosind un tub de metal ca recipient. Cel din urmă a reuşit să transforme toxina într-un produs farmaceutic, ridicând în jurul descoperirii sale compania Oculinum.

    Medicamentul ce purta acelaşi nume ca şi compania a fost aprobat pentru tratamentul strabismului în 1989. Allergan a cumpărat licenţa de la Scott doi ani mai târziu, schimbându-i după scurt timp numele în Botox. |ncă de la început, noii proprietari au abordat extrem de atent substanţa, înţelegând efectele nocive pe care aceasta le-ar putea provoca. ”A fost o problemă încă de la început“, le-a povestit celor de la Bloomberg Gavin Herbert Jr., fost CEO şi fiu al fondatorului companiei. ”Am început să producem cantităţi mici şi să le transportăm cu un avion privat, având întotdeauna oameni de pază prezenţi.“

    Mitchell Brin, responsabil cu cercetarea la Allergan, a jucat un rol determinant în dezvoltarea medicamentului încă de la început. Casa lui arată ca un muzeu dedicat Botoxului, iar plăcuţa de înmatriculare din California are inscripţionat cuvântul BOTOX.

    CUM FUNCŢIONEAZĂ ÎNSĂ BOTOXUL?

    Muşchii unei persoane sunt controlaţi de nervii motori, iar aceştia eliberează o serie de substanţe care transmit muşchiului că trebuie să se contracte; Botox blochează eliberarea acelor substanţe.

    Medicamentul este astăzi aprobat în opt discipline medicale diferite, inclusiv tratamentul migrenelor cronice, al prostatelor hiperactive sau al spasmelor musculare severe, fiind în curs de aprobare şi pentru tratarea depresiei. Herbert spune că atunci când a cumpărat reţeta pentru Botox, se aştepta la vânzări anuale de 10 milioane de dolari; acum, aşteptările pentru anul 2020 se ridică la 4 miliarde de dolari.

    Allergan nu şi-a propus însă să devină un mare jucător pe segmentul neurotoxinelor; compania şi-a început activitatea în anii ’80 producând picături nazale pe care le vindea într-o farmacie de familie din Los Angeles. Un prieten a sugerat dezvoltarea unei formule care să trateze conjunctivita, iar Gavin Herbert Sr. a reuşit să scoată pe piaţă primele picături oculare antihistaminice din Statele Unite; a fost primul mare succes comercial al Allergan.

    Când fiul său a preluat compania, în 1957, a mutat sediul în clădirea unui fost teatru. Camera de proiecţie era folosită ca un spaţiu steril în care se umpleau recipientele, iar balconul şi scena erau folosite pentru depozitare. La începutul anilor ’70, Allergan devenise o companie importantă pe piaţă, producând picături oculare şi substanţe destinate utilizatorilor de lentile de contact, dar care voia să se extindă.
    |n aceeaşi perioadă, coasta de nord-vest a Irlandei intrase într-o gravă criză economică, iar şomajul se apropia de 30%. Un politician a convins Consiliul Industrial din Westport să construiască o fabrică pentru a atrage companii americane, însă spaţiul a rămas neocupat până la venirea lui Herbert. Facilităţile fiscale au fost cele care l-au atras, CEO-ul Allergan fiind deja în căutarea unui loc unde să deschidă o nouă unitate de producţie.

    Aşa cum se întâmplă de multe ori în cazul medicamentelor, descoperirea Botoxului a fost una întâmplătoare. Un cuplu de doctori din Vancouver au înţeles proprietăţile antiîmbătrânire ale substanţei în timp ce tratau o pacientă de spasme oculare. Femeia a protestat atunci când, în timpul unei programări, nu i s-a mai făcut injecţia cu Botox în partea de sus a feţei, lângă sprânceană; le-a spus că injecţiile îi dădeau o expresie facială ”frumoasă, netulburată“. Cei doi doctori au decis atunci să experimenteze efectele Botox asupra ridurilor, prima pacientă fiind chiar secretara lor. |n doar câteva zile, aceasta avea o frunte mai netedă şi o expresie întinerită.

    Cu toate acestea, găsirea unor clienţi care să fie de acord cu o injecţie care conţinea otravă era dificilă, aşa că cei doi au decis să experimenteze pe soţia doctorului. |n scurt timp, cabinetul era plin de oameni interesaţi de produs.

    În prezent, aproape 55% din producţie are ca destinaţie procedurile medicale, în vreme ce restul medicamentelor sunt folosite în domeniul cosmeticii.

    Unele dintre cele mai mari companii de farma din lume au încercat, fără succes, să dezvolte propriile lor medicamente bazate pe neurotoxine. |n 2009, Johnson & Johnson a plătit 1,1 miliarde de dolari pentru a achiziţiona Mentor Corp., companie ce producea, printre altele, şi medicamentul experimental PurTox. După cinci ani, Johnson & Johnson a încetat activitatea de cercetare a produsului.
    Ceea ce protejează imperiul Botox este complexitatea produsului: reţeta nu este patentată, ci este secretă – aşa cum se întâmplă şi în cazul Coca-Cola. Atât timp cât Allergan o poate proteja, competitorii trebuie să pornească de la zero. ”Procesul fundamental este unul de fermentare anaerobică“, explică Mitchell Brin. ”Timpul necesar, procesul de purificare, agenţii care sunt folosiţi – toate reprezintă elemente esenţiale şi toate sunt extrem de bine protejate.“

    Allergan a fost cumpărată în 2015 de Actavis pentru suma de 66 de miliarde de dolari. Cumpărătorii au preluat chiar şi numele Allergan, iar asta este o dovadă a forţei pe care o are brandul Botox.

    Compania nu are nicio grijă vizavi de securitatea substanţelor, chiar în condiţiile în care societatea, la nivel global, traversează momente dificile. ”Ne aduce aminte că un astfel de nivel de securitate este absolut necesar“, remarcă Paul Coffey, director al fabricii din Westport. De la unitatea din Irlanda, care are peste 800 de angajaţi, toxina pleacă în drumul său către clienţi. Primul pas este combinarea unei soluţii saline cu o cantitate infimă din toxina purificată; substanţa rezultată este transportată, prin intermediul unor ţevi, până la o cameră sterilă în care totul este controlat: temperatura, umiditatea sau presiunea. În cele din urmă, soluţia este inserată în recipiente mici de sticlă şi transformată într-o pudră – ceea ce doctorii primesc la cabinet.

    Una dintre cele mai periculoase substanţe de pe Pământ este acum neutralizată şi gata să fie injectată în pacienţi.