De vreo 12 ani (adica din mileniul trecut) moderez un grup de
discutii pe teme de politici IT si alte subiecte conexe. La inceput
era un “mailing list”, adica mesajele circulau prin e-mail si erau
distribuite tuturor celor inscrisi. Am regasit zilele trecute o
arhiva de la inceputuri si am fost surprins de stilul mesajelor:
erau “discursive”, multe erau destul de ample, iar autorii incercau
sa-si demonstreze ideile intr-o maniera coerenta. In acea vreme am
fost activ si pe unele forumuri web si, cu exceptia unor
inevitabili “spargatori de discutii” (trolls), stilul era cam
acelasi. Cam tot pe atunci au aparut retelele de socializare si
gaseam in unele comunitati din LiveJournal dezbateri de cea mai
buna calitate pe tematici interesante, cum ar fi sociologia
internetului sau ingineria programarii.
Totul pare foarte indepartat. Astazi, pe grupul de discutii IT
(mutat pe Google) rar mai posteaza cineva mesaje de mai mult de
10-15 randuri. Majoritatea contin cateva referinte si scurte
comentarii, iar raspunsurile sunt laconice si de regula insotite de
alte link-uri. Forumuri web de discutii serioase sunt putine si
accesul de multe ori permis pe baza de invitatii (printr-un abuz de
limbaj termenul “forum” se aplica acum mai degraba comentariilor de
sub articolele din editiile online ale unor publicatii). Pe
Facebook rareori am citit replici dincolo de nivelul unei fraze. De
fapt, totul pare sa convearga spre Twitter, dar nu ca instrument,
ci ca stil: 140 de caractere sunt suficiente pentru orice. Sau
mesajele SMS, unde rareori se trece peste o propozitie. N-as fi
mirat daca ar fi vorba, in mare masura, de aceiasi oameni, doar cu
zece ani mai in varsta. Ce sa mai zic atunci despre cei care la
sfarsitul anilor 90 erau prescolari sau incepeau scoala
primara?
Unii spun ca limbajul se destructureaza, dar gresesc. In
realitate, ceea ce se destructureaza este “povestirea”
(storytelling), naratiunea care a insotit omenirea de la inceputuri
si pana astazi. Sau, mai precis, pana ieri. Oralitatea primordiala,
transpusa mai tarziu in text tiparit, evocand fapte reale sau
imaginare care s-au petrecut intr-un trecut care devine din ce in
ce mai indepartat, a fost zguduita mai intai de o revolutie in
televiziune numita “reality show”: actiune care se petrece sub
ochii tai, care nu trebuie (si nu merita) evocata. Insa lovitura
cea mai grea i-a fost data de noile medii gazduite de internet: “un
om se intoarce de la razboi pe calea marii si dupa multe peripetii
ajunge acasa”. Odiseea in versiunea pentru Twitter, fara
punctuatie, fara context, fara localizare in timp sau in spatiu,
fara dramatism, fara detalii, fara nimic. Homer inca are sansa sa
fie citit in 82 de caractere, dar James Joyce cu al sau Ulise
pierde orice sansa de a fi trimis prin SMS, asa ca un curios va
arunca un ochi peste primul paragraf din articolul din Wikipedia si
ii va fi de ajuns. Sau va cauta pe YouTube si va gasi cateva
videoclipuri de 5 minute in care cineva citeste un paragraf sau
doua.
Privit din acest punct, “dezastrul” de la bacalaureatul de anul
acesta isi pierde latura senzationala, iar cautarea vinovatilor
devine irelevanta, pentru ca singurii nevinovati sunt elevii. Ceea
ce era inevitabil s-a intamplat fara ca societatea sa bage de
seama: generatia celor de varsta majoratului sunt “nativii
digitali” de care vorbeam cu cativa ani in urma, complet
deconectati de la sistemul de referinta al generatiei precedente,
formata din parintii si profesorii lor. Nu sunt nici mai prosti,
nici mai lenesi, nici mai impertinenti decat noi, singura lor vina
fiind ca au fost inregimentati intr-o scoala din alte vremuri, in
care educatorii si cei educati nu mai comunica. Nu spun neaparat ca
telefonul mobil, mess-ul sau Facebook-ul i-au format sau i-au
deformat, spun doar ca noile tehnologii au marit distanta dintre
generatii pana la ruptura, iar recunoasterea acestei stari ar
produce un disconfort major intregului sistem. Acum toata
informatia e la un clic distanta, dar elevii sunt obligati sa
acumuleze cunostinte in loc sa invete sa le utilizeze. Nostalgia
“povestirii” inca exista (asa cum Harry Potter a dovedit-o), dar
elevii sunt manati spre Sadoveanu si “La Medeleni”…
Sigur ca McLuhan are dreptate: mediul de comunicare iti
transmite propriul mesaj, iar schimbarea acestuia are efecte majore
asupra intregului esafodaj social, politic si economic. Traim
astfel de vremuri si ar fi cazul sa ne adaptam, dar se pare ca n-am
receptionat mesajul. Sau masajul.