Actuala criză îşi are originea în prăbuşirea hegemoniei europene în Africa de Nord, după Al Doilea Război Mondial, şi nevoia Europei de forţă de muncă ieftină, explică George Friedman, preşedintele Stratfor. Felul în care au luat sfârşit relaţiile imperiale a făcut ca europenii să fie obligaţi să permită migraţia musulmanilor pe continent, iar graniţele permisive ale Uniunii Europene au făcut ca aceştia să se poată stabili după plac. În ceea ce priveşte musulmanii, aceştia nu au venit pentru o transformare culturală. Au venit să muncească şi să facă bani, cele mai simple motive. Apetitul europenilor pentru forţă de muncă ieftină şi apetitul de muncă al musulmanilor s-au combinat pentru a genera o mişcare masivă a populaţiilor.
Problema este complicată de faptul că Europa nu mai este doar creştină. Creştinismul şi-a pierdut dominaţia asupra culturii europene, în secolele trecute, Europa adoptând doctrina secularismului. Pe continent au fost invitaţi şi primiţi oameni care nu numai că nu împărtăşesc această doctrină a secularismului, dar o şi resping. Ceea ce creştinii văd ca un progres care elimină conflictul sectar, pentru musulmani dar şi pentru unii creştini este pur şi simplu decadenţă, slăbirea credinţei şi lipsă de convingere.
Zeci de lideri mondiali şi circa un milion şi jumătate de oameni au demonstrat la Paris pentru a deplânge asasinarea a 10 editori şi caricaturişti de la Charlie Hebdo şi a altor şapte oameni, poliţişti şi clienţi ai unui magazin evreiesc, de către trei islamişti radicali născuţi în Franţa, vrând să arate că Europa va îmbrăţişa întotdeauna valorile liberale şi toleranţa.
Guvernul preşedintelui francez François Hollande insistă că libertatea de expresie nu trebuie îngrădită de teama unor noi atacuri. Dar scepticismul a apărut în rândul supravieţuitorilor de la Charlie Hebdo, care resping ca nesincer o parte din sprijinul primit, al celor care consideră publicaţia pur şi simplu ofensatoare, dar şi al unora care contestă respectarea drepturilor omului de către unii dintre cei peste 40 de lideri mondiali participanţi la marşul pentru unitate de la Paris. Între timp, tirajul primului număr al Charlie Hebdo de după atacul armat care i-a decimat redacţia, scos miercuri, 14 ianuarie, a fost mărit de la trei la cinci milioane de exemplare, pentru a face faţă unei cereri excepţionale în Franţa.
Amploarea fără precedent a marşului de la Paris a vrut să demonstreze că Europa va îmbrăţişa întotdeauna valorile liberale şi toleranţa. Un eveniment mai elocvent pentru actuala atmosferă europeană ar putea fi însă o contrademonstraţie care a avut loc în Beaucaire, Franţa, condusă de Marine Le Pen, liderul Frontului Naţional de extremă dreapta. Demonstraţia din Beaucaire s-a încheiat cu intonarea imnului naţional al Franţei şi cu scandarea „Aceasta este casa noastră“.
Le Pen se află în prima linie a resurgenţei naţionalismului european, al cărui scop este izgonirea de pe pământul natal a celor consideraţi drept musulmani subversivi. La fel ca alţi lideri naţionalişti extremişti, Le Pen profită de îngrijorarea legitimă provocată de islamismul militant – 10.000 de soldaţi au fost desfăşuraţi în Franţa ca măsură de siguranţă – pentru a eticheta toţi musulmanii ca ostili valorilor culturale şi religioase ale Europei.
Le Pen aseamănă prezenţa musulmanilor în Franţa cu ocupaţia nazistă, iar programul ei, autoritarist, prevede un moratoriu asupra imigraţiei, reintroducerea pedepsei cu moartea şi o primă politică franceză în domeniul beneficiilor sociale şi angajărilor.
La mult timp după Al Doilea Război Mondial, fascismul este un spectru care încă bântuie continentul, dar dacă poziţia lui Le Pen şi a altor lideri naţionalişti europeni este fascistă este discutabil, notează Jacob Heilbrunn, editor la The National Interest, într-un articol publicat de Reuters.
Graniţa între populismul afişat de aceşti lideri şi fascismul deschis al anilor ’20 şi ’30, când Adolf Hitler şi Benito Mussolini exprimau doctrinele superiorităţii rasiale, este una alunecoasă. Istoricii continuă să dezbată dacă Mussolini a fost fascist sau pur şi simplu un naţionalist oportunist.
Obiectivul real al autoritariştilor de astăzi, politicieni care apelează la dorinţa publică pentru o mână de fier, este să se prezinte ca lideri legitimi care spun ce gândesc oamenii care se tem să o exprime public. Şi aceşti lideri de extremă dreapta sunt tot mai populari. Cartea pe care o joacă este cea a naţionalistului nedreptăţit. Ei îi consideră pe europeni drept victime ale imigranţilor musulmani rapaci.
Le Pen, britanicul Nigel Farage, liderul Partidului Independenţei, şi alţii ca ei vor să pară rezonabili şi acceptabili din punct de vedere social, în timp ce vorbesc susţinătorilor lor despre imigranţii paraziţi sociali care fie le fură locurile de muncă, fie trăiesc din ajutoare sociale.
Spre deosebire de anii ’30, Le Pen şi alţi compatrioţi ai săi nu vorbesc despre exterminarea altor rase. Le Pen evită limbajul demagogic al tatălui său, Jean-Marie Le Pen, fost ofiţer în serviciile secrete în timpul războiului francez din Algeria, care a numit Holocaustul „un detaliu“. Mai mult, Le Pen vrea să atragă votanţii evrei care se tem de terorism. Ea oferă un autoritarism mascat, care etichetează imigranţii musulmani drept noul inamic intern.
Noul argument naţionalist este că statele europene trebuie să îşi apere valorile tradiţionale prin respingerea himerei liberale a unei Europe unite, unice, cu graniţe deschise. Această politică a recompensat Frontul Naţional în alegerile parlamentare europene din luna mai a anului trecut cu 25% din voturi, iar acest scor este, potrivit analiştilor, în creştere.
