Anual, România pierde 140.000 de români, 70.000 din deficitul natural (decese minus naşteri) şi 70.000 din migraţie, spune preşedintele Institutului Naţional de Statistică, Tudorel Andrei.
Până acum România a pierdut peste 3 mil. de români, majoritatea apţi de muncă. Cei mai mulţi au plecat la muncă peste hotare pentru că în ţară nu mai aveau unde să lucreze, prăbuşirea economică din perioada 1990-2004 fiind extrem de dură. Dar şi pentru că în Occident sunt salarii mai mari sau pentru că primesc oferte mai bune când sunt trimişi sau vânaţi de multinaţionale. Vârfurile unei generaţii, care termină liceul sau facultăţile de top, au ca opţiune de studiu sau de muncă ţările cele mai dezvoltate şi mai puţin România.
Zonele din Moldova şi Muntenia sunt cele mai afectate şi sărăcite. În aceste zone, lipsa investiţiilor străine se vede cel mai mult. Cu toate că salariile sunt mai mici, multe investiţii străine, în special din zona de industrie, nu vin în aceste zone pentru că nu există infrastructură (90% din banii de infrastructură s-au dus în vestul ţării), nu există şcoli, nu există fluxuri de tineri, nu există interes din partea autorităţilor locale, nu sunt bine primiţi şi nici bine văzuţi.
Cum şi de ce s-a ajuns aici? Un motiv ţine de desfiinţarea şcolilor profesionale în 2009 de către Ecaterina Andronescu, profesor universitar şi un cunoscut lider al PSD (acum e puţin în dizgraţia lui Dragnea).
Nu toată lumea poate urma o facultate, nu toţi elevii care termină gimnaziul sunt susţinuţi de familii şi de zona în care trăiesc să se ducă la liceu (să nu uităm că jumătate din România este rurală).
Şcolile profesionale erau o alternativă foarte bună pentru cei care nu ţineau şi nu voiau să ţină pasul cu „toceala”. Şcoala profesională punea accentul pe obţinerea unei meserii şi mai puţin pe carte, pe teorie.
În 2004 erau aproape 280.000 de copii înscrişi la şcolile profesionale, în 2008 erau 180.000, iar apoi a urmat prăbuşirea unui sistem de educaţie vocaţională: în 2009 mai erau înscrişi 109.000 elevi în şcolile profesionale, în 2010 51.000, în 2011 10.000.
Pur şi simplu decizia Ecaterinei Andronescu din guvernul PDL-PSD, cu Emil Boc premier şi Traian Băsescu preşedinte, i-a alungat din România pe cei care puteau fi foarte buni meseriaşi în construcţii, transport, restaurante, hoteluri etc.
Confruntate cu lipsa forţei de muncă, companiile străine, în special cele germane, au făcut presiuni pentru reînfiinţarea şcolilor profesionale, duale, vocaţionale. De la 10.000 în 2011, în 2012 au fost 18.000 de elevi înscrişi în şcolile profesionale, 25.000 în 2013, 50.000 în 2014, 65.000 în 2015 şi 80.000 în 2016.
Decizia dezastruoasă din 2009 a Ecaterinei Andronescu se simte şi astăzi.
Problema este că aceste şcoli profesionale, deşi sunt extrem de utile într-o economie (şapte din zece germani care muncesc au la bază o şcoală profesională), fiind echivalentul IMM-urilor, nu au cea mai bună imagine. Iar acest lucru vine din trecutul comunist, când toţi părinţii voiau să îşi vadă copiii cu liceul terminat şi apoi la facultate. Terminarea unui liceu profesional era a treia opţiune.
Iar această imagine se perpetuează şi astăzi.
270.000 de copii abandonează şcoala, unul din cele mai ridicate niveluri din Europa, pentru că preferă să se ducă la muncă brută în Occident.
Pentru că pe stat nu îl interesează şcolile profesionale, având în vedere că pentru a lucra la stat trebuie să ai liceul şi facultatea, viitorul acestor instituţii de învăţământ, şi în primul rând imaginea lor, depinde de companiile private, care sunt principalii beneficiari de forţă de muncă, începând de la picoli, chelneri, croitori, bucătari, instalatori, electricieni sau şoferi.
Piaţa serviciilor se bazează pe şcolile profesionale, iar în piaţa serviciilor activează în special companiile româneşti.
Este foarte bine că Oracle, Orange, IBM, Petrom, Dacia investesc în facultăţile din România. Dar companiile din eşaloanele 2, 3 şi 4 ca putere financiară se bazează mai mult pe ceea ce produc liceele şi şcolile profesionale. Aşa cum au grijă de brandul lor, aşa ar trebui să aibă companiile româneşti grijă de brandul unor şcoli profesionale, care ar trebui să fie principalii lor furnizori de forţă de muncă. Dacă vom avea şcoli profesionale care să rivalizeze ca renume cu cele mai bune licee din România şi, de ce nu, cu cele mai bune facultăţi, atunci se va schimba şi percepţia tinerilor privind opţiunea de a lucra prima dată în România.
Mai mult decât atât, programa şcolilor profesionale poate fi făcută mult mai uşor de către companii în funcţie de ce au nevoie decât dacă ar încerca să schimbe sau să introducă ceva în cursurile de la liceu sau de la o facultate.
Pentru a ţine tinerii în ţară, mai ales pe cei din zonele mai puţin dezvoltate, dezvoltarea şcolilor profesionale este singura opţiune. Şi, în mod cert, după ce termină o astfel de şcoală nu sunt plătiţi cu salariul minim pe economie, aşa cum sunt plătiţi acum cei care termină o facultate. În Bucureşti şi în principalele oraşe din ţară există o criză acută de bucătari, cei mai buni fiind plătiţi şi cu 2.000 de euro pe lună, net. Fiecare oraş ar trebui să aibă o şcoală profesională masterchef din care să iasă bucătari de top. Sau şcoli de fotbal de unde poţi să ieşi fotbalist, antrenor, manager sau impresar.
Dacă peste zece ani vom avea 50.000-60.000 de absolvenţi de facultate, poate avem 150.000-200.000 care termină şcoli profesionale.
