BusinessMagazin

Tag: manastire

  • Povestea celui mai ciudat sat din România. Ţinutul de poveste cu un singur locuitor şi un drum unic in lume

    Satul Alun este unul dintre cele mai ciudate locuri din judeţul Hunedoara. Mai are un locuitor, în acte, o mănăstire din marmură, dar şi un drum din marmură de circa zece kilometri, unic în România.

    În satul Alun, din Ţinutul Pădurenilor, locuiau în urmă cu aproape jumătate de secol peste 100 de familii. Ultima casă, cu numărul 104, a fost construită în anii ’60, în apropierea carierei de marmură de la marginea Alunului.

    De atunci, din „satul înmărmurit“, cum îi spun localnicii din aşezările învecinate, au început oamenii să migreze, iar în prezent, singurul care a rămas nedezlipit de Alun este Gheorghe Gheorghesc.

    „Satul are o vechime de aproape 300 de ani, poate şi mai mult, iar în vremea tinereţii mele, era unul dintre cele mai mari din zonă. Avea o şcoală cu internat, în care învăţau copiii din tot Ţinutul Pădurenilor, dar şi din Hunedoara.

    Iar localnicii munceau în cariera de marmură de la marginea satului şi în minele din Ghelari. Colectivizarea făcută de comunişti i-a alungat pe oameni, la fel cum combinatul siderurgic din Hunedoara i-a atras la oraş. Aşa, treptat, au rămas în sat doar bătrânii“, povesteşte Gheorghe Gheorghesc.

    Erau hore în sat, nedei”

    Drumul de marmură se opreşte însă în pădure, unde este continuat de unul forestier, aproape impracticabil cu maşina în ultimii ani.

    Cititi mai multe pe www.mistere-romania.info

  • Povestea unei dintre cele mai mari COMORI a României şi pentru ce este ea cunoscută in toată lumea – GALERIE FOTO

    Mânăstirea Voroneţ este exemplul clar de arhitectură creştină moldovenească. Una dintre cele mai frumoase mânăstiri din Nordul Moldovei, Voroneţ surprinde nu numai prin arhitectură ci şi prin pictura extraordinară ce a făcut-o celebră în toată lumea. Albastrul unic de pe pereţii ei a ajuns subiect de poveste iar istoricii o consideră a fi cea mai importantă ctitorie a lui Ştefan cel Mare.
     
    Mânăstirea Voroneţ şi albastrul ei de poveste
    Renumită peste tot în lume, nuanţa de albastru ce îmbracă pereţii mânăstirii şi-a luat numele de la ea, devenind cunoscută drept Albastru de Voroneţ. Este cea mai rezistentă culoare şi a făcut faţă incredibil de bine secolelor ce au trecut peste ea, intemperiilor şi puţinelor renovări de aici.
     
    Chiar dacă reţeta culori nu mai este cunoscută de nimeni, tehnica folosită este bine ştiută. Meşterii au început lucrul la pictură atunci când pereţii bisericii nu se uscaseră încă, alegând exact momentul optim când vopselurile vor fi fuzionat cel mai bine cu tencuiala.
     
    În fiecare zi munca începe din partea de sus a lăcaşului şi de aici se continua în jos. Lucrurile erau gândite în aşa fel încât pictura să fie cât mai armonioasă iar diferenţele dintre stilurile meşterilor ce lucrau în paralel să fie minime. Tocmai de aceea, fiecare scenă biblică era separată de celelalte prin intermediul unor linii de culoare.Mai întâi se trasau contururile scenelor şi ale personajelor iar mai apoi desenele erau completate cu culorile alese în prealabil. De altfel, deşi pare suprinzător, ultima culoare pusă pe ziduri nu era albastrul sau vreo altă nuanţă închisă ci un alb pur, imaculat care era menit să accentueze anumite detalii.
     
    Cert este că, deşi şi alte mânăstiri din Nordul Moldovei au beneficiat de acest albastru superb, el este cu adevărat viu doar la Voroneţ, căci aici meşterii au ştiut să îl aplice pe peretele aflat la un anumit grad de umiditate ceea ce a făcut ca el să se conserve absolut perfect.
     
    Mânăstirea Voroneţ se află la doar 36 de kilometri de Suceava şi la nici cinci kilometri de Gura Humorului. Accesul aici se face peste Dealul Gura Humorului după care se mai merge încă circa cinci kilometri până se intră în satul Voroneţ. Zona este una încărcată de istorie şi mulţi turişti vin aici într-un fel sau altul de tur al Mânăstirilor din Nordul Moldovei. Este bine totuşi să ţineţi cont de condiţiile de cazare şi să sunaţi înainte la mânăstiri sau posibile pensiuni ori gazde pentru a nu avea vreo surpriză neplăcută, scrie descoperalocuri.ro

  • Povestea celui mai ciudat sat din România. Ţinutul de poveste cu un singur locuitor şi un drum unic in lume

    Satul Alun este unul dintre cele mai ciudate locuri din judeţul Hunedoara. Mai are un locuitor, în acte, o mănăstire din marmură, dar şi un drum din marmură de circa zece kilometri, unic în România.

    În satul Alun, din Ţinutul Pădurenilor, locuiau în urmă cu aproape jumătate de secol peste 100 de familii. Ultima casă, cu numărul 104, a fost construită în anii ’60, în apropierea carierei de marmură de la marginea Alunului.

    De atunci, din „satul înmărmurit“, cum îi spun localnicii din aşezările învecinate, au început oamenii să migreze, iar în prezent, singurul care a rămas nedezlipit de Alun este Gheorghe Gheorghesc.

    „Satul are o vechime de aproape 300 de ani, poate şi mai mult, iar în vremea tinereţii mele, era unul dintre cele mai mari din zonă. Avea o şcoală cu internat, în care învăţau copiii din tot Ţinutul Pădurenilor, dar şi din Hunedoara.

    Iar localnicii munceau în cariera de marmură de la marginea satului şi în minele din Ghelari. Colectivizarea făcută de comunişti i-a alungat pe oameni, la fel cum combinatul siderurgic din Hunedoara i-a atras la oraş. Aşa, treptat, au rămas în sat doar bătrânii“, povesteşte Gheorghe Gheorghesc.

    Erau hore în sat, nedei”

    Drumul de marmură se opreşte însă în pădure, unde este continuat de unul forestier, aproape impracticabil cu maşina în ultimii ani.

    Cititi mai multe pe www.mistere-romania.info

  • Cea mai misterioasă insulă din Mediterană: doar 1.000 de oameni au voie să o viziteze anual – GALERIE FOTO

     
    Insula Montecristo a devenit celebră după ce Alexandre Dumas a descris-o în romanul Contele de Monte Cristo. Pe această insulă, spune legenda, se află îngropate comori ale unor piraţi celebri.
     
    Doar 1.000 de turişti au voie să păşească, anual, pe insula Montecristo, iar viza se primeşte după o aşteptare de minim trei ani. 
     
    Zvonuri despre bogăţiile de aici au început să circule în secolul XIII, atunci când Mănăstirea St. Mamilian, amplasată pe insulă, a devenit una dintre cele mai înstărite din Europa. Alţii spun că piratul turc Barbă-Roşie ar fi ascuns aici mare parte din aurul furat în timpul expediţiilor sale din secolul al XVI-lea.
     
    În 1860, Regatul Italian a anexat Montecristo, cedând-o în 1889 marchizului Ginori, care a transformat-o într-o rezervaţie naturală. În 1971, insula a revenit statului italian, care în 2008 a deschis-o publicului.
     
    Fotografii: DailyMail

  • Cele mai mici insule locuite de pe glob – GALERIE FOTO

    Unii îşi protejează pământul şi locuinţele cu garduri, alţii duc asta la extrem şi stabilesc ocuinţele pe insule izolate de alte aşezări. Mai jos puteţi vedea câteva petice de pământ unde oamenii şi-au făcut o casă.

    1. Insula Lake Bled, Slovenia. Pe insulă se află biserica Mariinksy

    2. Insula Vilgelmshtayn, Hanover, Germania – Fortăreaţă muzeu

    3. Insula Visovac, Croaţia. Aici se află o mânăstire franciscană din secolul 17

    4. Insula Pontikonisi, Corfu, Grecia. Şi aici se află o mânăstire

    5. Insula de pe lacul Galve, Lituania, locul unde se află castelul Trakai

     

  • Satul unic în România. Are trei MONUMENTE istorice vizitate de mii de turişti

    Prima biserică a Mănăstirii Miclăuşeni a fost ridicată de vornicul Ioan Sturdza în 1782, o biserică de lemn cu hramurile „Sf. Voievozi” şi „Buna Vestire” pentru a servi ca paraclis al curţii boiereşti.

    Între anii 1821-1823, marele logofăt Dimitrie Sturdza, fiul lui Ioan Sturdza, şi soţia sa Elenco, au reconstruit biserica, aşa cum poate fi văzută astăzi, apelând la stilul neoclasic. În anul 1904, biserica a fost restaurată fără a i se schimba aspectul exterior. Din cauza primului război mondial, la 10 noiembrie 1917, Maria C. Sturza a ridicat bunurile bisericeşti şi le-a dus la palat, fiind restituite bisericii în 1931.

    În 1944, din cauza celui de-al doilea război mondial, Ecaterina Cantacuzino (fiica lui Gheorghe şi a Mariei Sturdza) a luat cu ea odoarele bisericii.

    „Rămasă văduvă şi neavând copii, Ecaterina Cantacuzino s-a călugărit spre sfârşitul vieţii sub numele de maica Macrina. La data de 21 aprilie 1947, ea a donat Episcopiei Romanului Castelul Miclăuşeni, plus parcul de 30 hectare de pădure care-l înconjoara, biserica ctitorită de părinţii săi (Gheorghe Sturdza şi Maria Sturdza, fiica lui Ion Ghica) şi toate dependinţele, cu scopul de a fi amenajată aici o mănăstire de maici.” (wikipedia)

    La data de 1 mai 1953, autorităţile comuniste au desfiinţat aşezarea monastică, reinfiinţată în 1994, la iniţiativa mitropolitului Daniel Ciobotea al Moldovei şi Bucovinei.

    Castelul Sturdza de la Miclăuşeni este cel de-al doilea monument al ansamblului. La începutul secolului al XVII-lea, vistiernicul Simion Stroici a construit aici un conac pe care îl lasă moştenire, împreună cu împrejurimile şi alte avuţii, fiului şi nepotului său. Cei din urmă neavând urmaşi, lasă domeniul fraţilor Ioan şi Sandu Sturdza, cu care se înrudeau. Aceştia şi-au împărţit averea în 1699, moşia Miclăuşeni revenindu-i lui Ioan Sturdza.

    Cititi mai multe pe www.one.ro

  • Singura pictură în frescă a lui Nicolae Grigorescu, aproape distrusă, reabilitată cu bani europeni

    Opera în frescă a fost realizată de Nicolae Grigorescu în urmă cu 160 de ani, în 1857. În timp infiltraţiile au distrus-o, au apărut crăpături, unele bucăţi din pictură au picat, iar în multe zone au apărut igrasia şi mucegaiul. Salvarea monumentului este un proiect european, prin care se va realiza reabilitarea Mănăstirii.

    „Sunt peste 100 de ani, au fost şi infiltraţii. Este destul de afectat în momentul acesta. Riscam să se piardă acest monument dacă nu orânduia bunul Dumnezeu să se realizeze un proiect pentru punerea în valoare a acestei picturi, consolidarea şi restaurarea arhitecturală a acestui monument”, a declarat, miercuri, maica stareţă, Monahia Fanuria Berica.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Povestea celui mai ciudat sat din România. Ţinutul de poveste cu un singur locuitor şi un drum unic in lume

    Satul Alun este unul dintre cele mai ciudate locuri din judeţul Hunedoara. Mai are un locuitor, în acte, o mănăstire din marmură, dar şi un drum din marmură de circa zece kilometri, unic în România.

    În satul Alun, din Ţinutul Pădurenilor, locuiau în urmă cu aproape jumătate de secol peste 100 de familii. Ultima casă, cu numărul 104, a fost construită în anii ’60, în apropierea carierei de marmură de la marginea Alunului.

    De atunci, din „satul înmărmurit“, cum îi spun localnicii din aşezările învecinate, au început oamenii să migreze, iar în prezent, singurul care a rămas nedezlipit de Alun este Gheorghe Gheorghesc.

    „Satul are o vechime de aproape 300 de ani, poate şi mai mult, iar în vremea tinereţii mele, era unul dintre cele mai mari din zonă. Avea o şcoală cu internat, în care învăţau copiii din tot Ţinutul Pădurenilor, dar şi din Hunedoara.

    Iar localnicii munceau în cariera de marmură de la marginea satului şi în minele din Ghelari. Colectivizarea făcută de comunişti i-a alungat pe oameni, la fel cum combinatul siderurgic din Hunedoara i-a atras la oraş. Aşa, treptat, au rămas în sat doar bătrânii“, povesteşte Gheorghe Gheorghesc.

    Erau hore în sat, nedei”

    Drumul de marmură se opreşte însă în pădure, unde este continuat de unul forestier, aproape impracticabil cu maşina în ultimii ani.

    Cititi mai multe pe www.mistere-romania.info

  • Satul unic în România. Are trei MONUMENTE istorice vizitate de mii de turişti

    Prima biserică a Mănăstirii Miclăuşeni a fost ridicată de vornicul Ioan Sturdza în 1782, o biserică de lemn cu hramurile „Sf. Voievozi” şi „Buna Vestire” pentru a servi ca paraclis al curţii boiereşti.

    Între anii 1821-1823, marele logofăt Dimitrie Sturdza, fiul lui Ioan Sturdza, şi soţia sa Elenco, au reconstruit biserica, aşa cum poate fi văzută astăzi, apelând la stilul neoclasic. În anul 1904, biserica a fost restaurată fără a i se schimba aspectul exterior. Din cauza primului război mondial, la 10 noiembrie 1917, Maria C. Sturza a ridicat bunurile bisericeşti şi le-a dus la palat, fiind restituite bisericii în 1931.

    În 1944, din cauza celui de-al doilea război mondial, Ecaterina Cantacuzino (fiica lui Gheorghe şi a Mariei Sturdza) a luat cu ea odoarele bisericii.

    „Rămasă văduvă şi neavând copii, Ecaterina Cantacuzino s-a călugărit spre sfârşitul vieţii sub numele de maica Macrina. La data de 21 aprilie 1947, ea a donat Episcopiei Romanului Castelul Miclăuşeni, plus parcul de 30 hectare de pădure care-l înconjoara, biserica ctitorită de părinţii săi (Gheorghe Sturdza şi Maria Sturdza, fiica lui Ion Ghica) şi toate dependinţele, cu scopul de a fi amenajată aici o mănăstire de maici.” (wikipedia)

    La data de 1 mai 1953, autorităţile comuniste au desfiinţat aşezarea monastică, reinfiinţată în 1994, la iniţiativa mitropolitului Daniel Ciobotea al Moldovei şi Bucovinei.

    Castelul Sturdza de la Miclăuşeni este cel de-al doilea monument al ansamblului. La începutul secolului al XVII-lea, vistiernicul Simion Stroici a construit aici un conac pe care îl lasă moştenire, împreună cu împrejurimile şi alte avuţii, fiului şi nepotului său. Cei din urmă neavând urmaşi, lasă domeniul fraţilor Ioan şi Sandu Sturdza, cu care se înrudeau. Aceştia şi-au împărţit averea în 1699, moşia Miclăuşeni revenindu-i lui Ioan Sturdza.

    Cititi mai multe pe www.one.ro

  • Satul din România unic in lume, cu un drum de 10 km de marmură. Mai are un singur locuitor

    Satul Alun este unul dintre cele mai ciudate locuri din judeţul Hunedoara. Mai are un locuitor, în acte, o mănăstire din marmură, dar şi un drum din marmură de circa zece kilometri, unic în România.

    În satul Alun, din Ţinutul Pădurenilor, locuiau în urmă cu aproape jumătate de secol peste 100 de familii. Ultima casă, cu numărul 104, a fost construită în anii ’60, în apropierea carierei de marmură de la marginea Alunului.

    De atunci, din „satul înmărmurit“, cum îi spun localnicii din aşezările învecinate, au început oamenii să migreze, iar în prezent, singurul care a rămas nedezlipit de Alun este Gheorghe Gheorghesc.

    „Satul are o vechime de aproape 300 de ani, poate şi mai mult, iar în vremea tinereţii mele, era unul dintre cele mai mari din zonă. Avea o şcoală cu internat, în care învăţau copiii din tot Ţinutul Pădurenilor, dar şi din Hunedoara.

    Iar localnicii munceau în cariera de marmură de la marginea satului şi în minele din Ghelari. Colectivizarea făcută de comunişti i-a alungat pe oameni, la fel cum combinatul siderurgic din Hunedoara i-a atras la oraş. Aşa, treptat, au rămas în sat doar bătrânii“, povesteşte Gheorghe Gheorghesc.

    Erau hore în sat, nedei”

    Drumul de marmură se opreşte însă în pădure, unde este continuat de unul forestier, aproape impracticabil cu maşina în ultimii ani.

    Cititi mai multe pe www.mistere-romania.info