Contracandidatii lui Orhan Pamuk la Nobelul pentru Literatura din acest an au fost, intre altii, Mario Vargas Llosa, Milan Kundera, Amos Oz si Philip Roth. Nume grele, autori ai unor opere romanesti care au contribuit fundamental la alcatuirea profilului literar al secolului XX, scriitori trecuti de varsta care le-ar mai ingadui sa astepte.
Si totusi juriul suedez i-a mai pus un an in paranteza, pentru a-i decerna laurii mai tanarului si mai putin cunoscutului, literar vorbind, Pamuk. Un motiv serios pentru cartitori sa afirme, ca in atatea cazuri pana acum, ca in aceasta alegere au prevalat criteriile politice. Intr-adevar, scriitorul turc, fervent sustinator al aderarii tarii sale la Uniunea Europeana, este cel dintai om de litere musulman care s-a declarat fatis impotriva fatwei lansate de liderii religiosi iranieni impotriva lui Salman Rushdie. Mai mult, in ianuarie 2005 si-a vazut viata pusa in pericol, dupa acordarea unui interviu exploziv gazduit de un ziar elvetian, in care afirma raspicat ca, intre 1915 si 1917, un milion de armeni si 30.000 de kurzi au fost ucisi in Turcia, si nimeni, afara de mine, nu indrazneste sa spuna cu glas tare acest lucru. Procesul pe care i l-a intentat justitia turca, din acest motiv, a starnit vii proteste in tot Occidentul, a prilejuit strangerea de uriase liste de semnaturi in favoarea gratierii sale si a facut din scriitor o vedeta a spiritului liber si al angajarii civice.
Faptul ca si aceste argumente au inclinat balanta decidentilor Nobel in favoarea sa este indubitabil. Tot atat de adevarat este insa ca opera lui Pamuk este facuta dintr-o fibra a carei durabilitate estetica se ridica dincolo de recunoasteri vremelnice si ofrande conjuncturale. Ea a intrat, de mai multi ani, pe usa principala a marii literaturi si va zabovi acolo, nu datorita Nobelului, ci gratie profunzimii ei de gandire si articularii ei de inalta arta. La sfarsitul anului trecut, editura Curtea veche, bizuindu-se pe aceste din urma argumente, a demarat proiectul traducerii capodoperelor lui Pamuk (in colectia Byblos, admirabil coordonata de Livia Szasz) si a izbutit sa tipareasca, cu doar cateva saptamani in urma, primul volum: Benim adim Kirmizi, adica Ma numesc Rosu, romanul cel mai elaborat al lui Pamuk, o fresca imbibata de toata cromatica exuberanta a Levantului, o privire focalizata asupra lumii pictorilor de curte de la Inalta Poarta a secolului al XVI-lea. Pornind de la o comanda a Sultanului (alcatuirea unui volum cu miniaturi neconventionale), avem prilejul sa asistam la o erudita polemica intre maniera de abordare islamica a miniaturii si pictura venetiana, imbogatita de descoperirea regulilor perspectivei.
Culoarea de fundal este cea a sangelui (unul dintre pictori, cel numit Delicat, este ucis in iarna lui 1591), a
terorii religioase, a disputelor care nu izbutesc sa se potoleasca in planul spiritului si au nevoie de supapa violentei si a crimei. (Precum in Numele Trandafirului.) O carte care nu trebuie povestita, ci parcursa din scoarta in scoarta si despre care, cu ani in urma, Maureen Freely spunea ca este desavarsita si ca nu-i lipseste decat Premiul Nobel. Iata ca nu-i mai lipseste.