BusinessMagazin

Tag: lungmetraj

  • Vocea coreeană de pe scena Oscarurilor

    Nominalizat la şase categorii, înainte de a câştiga marele premiu în cadrul celei de-a 92-a ediţie a galei Academiei de Film Americane, dar şi trofeul pentru cel mai bun film internaţional, cel mai bun regizor şi cel mai bun scenariu original, Parazitul“ primise deja recunoaştere la nivel internaţional: un Palme d’or la ediţia din 2019 a Festivalului de la Cannes, Globul de Aur şi BAFTA pentru cel mai bun film străin, precum şi premiul Sindicatului Actorilor Americani pentru cea mai bună distribuţie. Născut la 14 septembrie 1969, regizorul şi scenaristul Bong Joon-ho a devenit cunoscut pe plan internaţional pentru cel de-al doilea lungmetraj pe care l-a produs, drama „Memories of Murder”(2003), înainte de a obţine un şi mai mare succes cu filmele „The Host” (2006) şi „Snowpiercer” (2013). Cum a reuşit însă Joon-ho să ajungă la nivelul unor regizori de talia lui Scorsese, Tarantino, Cameron sau Spielberg? 
    În ciuda unui fir narativ fără prea multe răsturnări de situaţie, a unor subiecte reluate la nesfârşit în lumea filmului – diferenţele dintre clase sociale şi lupta pentru parvenire –, dar şi a previzibilităţii unor secvenţe, Parazitul“ uimeşte prin faptul că Joon Ho reuşeşte să te ţină cu sufletul la gură fără prea multe intrigi, apelând în schimb la o serie de elemente simple dar de efect  – lumini, mimică, schimbări de cadre menite să crească suspansul. Asta îmi aminteşte de o idee pe care am întâlnit-o în filmul „Război în bucătărie”: în cadrul unui restaurant cu stele Michelin, proba de angajare consta nu în prepararea unor meniuri sofisticate, ci a unei simple omlete. Asta reuşeşte Joon-ho. Să transforme o clasică poveste despre diferenţele dintre clasele sociale şi parvenitism într-o producţie de Oscar. Iar dacă vorbim despre o posibilă barieră lingvistică, pentru care probabil mulţi nu i-au dat şanse de câştig, Parazitul“ reuşeşte să transforme tocmai acest impediment într-un atu, dând producţiei un aer exotic, diferit de accentul american cu care suntem atât de obişnuiţi. 
    Scenele iniţiale din Parazitul“ ilustrează sărăcia lucie în care trăieşte familia Kim – singurele bunuri de preţ ale acestora fiind telefoanele mobile, o ironie la adresa dependenţei de smartphone-uri a oamenilor din zilele noastre, în care până şi cei mai nevoiaşi reuşesc să îşi procure un telefon, aşa cum de altfel vedem şi în realitate – cerşetori care sub haină butonează telefoane deloc ieftine. În camera sărăcăcioasă în care trăiau mai apare însă un element care se diferenţiază de condiţia lor actuală – o medalie pe care Chung-sook, soţia lui Ki-taek, o obţinuse cu ani în urmă, probabil amintire a unor vremuri în care nu existau subsolul, lipsurile şi munca cu ziua. 
    În ciuda faptului că după primele secvenţe ai zice că membrii familiei Kim fac parte din categoria oamenilor care se mulţumesc să trăiască de azi pe mâine, la limita subzistenţei, curând însă vor demonstra contrariul. Dorinţa de a-şi depăşi condiţia va deveni atât de puternică încât îi va transforma în nişte actori lipsiţi de scrupule, mergând până la dezumanizare. Şi în nişte paraziţi. După ce, pentru o perioadă, au trăit zi de zi cu frustrarea de a juca doar rolul de observatori în viaţa luxoasă a unei alte familii (Park), soţii Kim, alături de cei doi copii, reuşesc în cele din urmă, preţ de o seară, să trăiască în stilul de viaţă mult râvnit. Vor fi însă nevoiţi să dea piept cu realitatea crudă care îi aştepta în locul care, în ciuda sărăciei, le fusese cămin, cuprins acum de ape. Treptat, odată cu introducerea unor situaţii şi personaje-surpriză care contrastează cu tot firul poveştii, tensiunea va atinge cote fulminante. Dacă în primele câteva zeci de minute jocul actoricesc va fi redat într-o notă tragi-comică, spre sfârşit secvenţele devin tensionate, dramatice, ba chiar repugnă privitorului.  
    Deşi vom fi tentaţi, în timpul filmului, să catalogăm un personaj sau altul drept adevăratul „parazit”, la final ne vom da seama că toţi cei aflaţi în serviciul familiei Park ilustrează definiţia din dicţionar a parazitului: „un organism care trăieşte şi se hrăneşte pe seama altui organism, căruia îi provoacă adesea daune, boli sau chiar moartea”. Iar când gazda are de suferit, nici destinul parazitului nu va fi mai bun. Însă trebuie să vizionaţi filmul pentru a vedea de ce.

    Parazitul
    Regia: Bong Joon-Ho
    Distribuţie: Kang-ho Song, Sun-kyun Lee, Woo-sik Choi, Yeo-Jeong Cho
    Scenariu: Bong Joon-Ho, Jin Won Han
    Buget: 11 millioane de dolari
    Premii Oscar: Cel mai bun film, Cel mai bun film străin, Cea mai bună regie, Cel mai bun scenariu original

  • Lungmetrajul “Avengers: Endgame” – lider în box office-ul nord-american şi un nou record

    De altfel, “Avengers: Endgame” a stabilit un record de încasări şi pentru weekendul de debut la nivel mondial, cu 1,2 miliarde de dolari, comparativ cu “Avengers: Infinity War”, care obţinuse 641 de milioane de dolari anul trecut.

    În prezent, “Avengers: Endgame” se află pe locul al doilea în topul filmelor cu cele mai mari încasări din istorie, cu 2,188 de miliarde de dolari la nivel mondial. Pe primul loc în acest top se află filmul “Avatar”, de James Cameron, lansat în 2009, cu învasări de 2,788 de miliarde de dolari.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Filmul românesc “Soldaţii. Poveste din Ferentari”, PREMIU pentru cel mai bun film la Queer Porto

    Filmul regizat de Ivana Mladenovic a câştigat premiul competiţiei oficiale a celei de-a patra ediţii a festivalului, care l-a avut ca invitat special pe scriitorul american Dennis Cooper.

    Din juriu au făcut parte Da Mata (artist şi curator), Liad Hussein Kantorowicz (performer) şi Tiago Alves (jurnalist).

    Premiul, în valoare de 3.000 de euro, a fost susţinut de televiziunea publică RTP2, care a achiziţionat drepturile de difuzare pentru film.

    Juriul a explicat faptul că are de-a face cu un “film excelent, care pune sub semnul întrebării normele heterosexuale româneşti ce pedepsesc corpul şi dorinţele, provocând durere oricui îndrăzneşte să fie diferit”.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Cronică: Un alt fel de film despre mafie – VIDEO

    Pentru cel de-al doilea lungmetraj al său, regizorul Thierry de Peretti a ales ca temă violenţele din Corsica de la începutul anilor ’90. E un proiect ambiţios, care urmăreşte creşterea şi în cele din urmă decăderea unui tânăr  o desfăşurare similară cu cea din Naşul, dacă vreţi, deşi asemănările se opresc aici.

    Principala diferenţă faţă de filmele clasice cu mafioţi vine din felul în care Peretti şi echipa prezintă scenele: cadrele sunt mai lungi, invitând mai degrabă la distanţarea faţă de personaje. Cadrele nu mai sunt intime, aşa cum se întâmplă de obicei în filmele semnate de Coppola sau Scorsese.

    În ciuda unei poveşti extrem de ofertante, mai ales în condiţiile în care întâmplările din Corsica nu au ajuns prea des pe marele ecran, Une vie violente nu reuşeşte să îşi atingă potenţialul. Firul narativ se încurcă parcă în prea multe detalii şi devine greu de urmărit, iar personajul principal pare de multe ori că nu ştie exact ce anume trebuie să facă. Revin la comparaţia cu Naşul: şi în filmul lui Francis Ford Coppola personajele ajung în stări conflictuale, dar dilemele lor sunt de cele mai multe ori de natură morală. Aici, Stephane (un militant de 20 de ani) pare să se întrebe de multe ori dacă trebuie să continue lupta, nu dacă lupta e una corectă.

    Aş spune că este o problemă a echipei tehnice, pentru că actorul Jean Michelangeli (Stephane) semnează un rol excelent; şi restul distribuţiei, formată din actori relativ necunoscuţi, se achită bine de sarcinile primite.

    Aflăm încă de la început că Frontul Naţional de Eliberare a Insulei Corsica (FLNC) a luptat încă din anii ’70 pentru a obţine independenţa faţă de Franţa, apogeul acestui conflict fiind atins două decenii mai târziu. Acţiunea filmului începe însă în 2001, iar primele scene sunt elocvente pentru modul în care Peretti tratează subiectul: doi tineri sunt executaţi de mafie la Paris, cadrul fiind unul lung, filmat de departe.

    Cinematografia semnată de Claire Mathon este excelentă şi prezintă contrastul dintre Parisul cenuşiu şi culorile vii ale insulei.

    Cea mai bună parte a filmului Une vie violente este felul în care Peretti descrie climatul cultural şi social al insulei Corsica, un loc unic împărţit cumva între Franţa şi Italia.

    În concluzie, Une vie violente merită din plin laudele pe care le-a primit în timpul proiecţiei de la Cannes. Nu este un thriller, aşa cum poate şi-ar fi dorit producătorii, dar evocă într-un mod excepţional o perioadă mai puţin cunoscută din istoria Europei.

    Notă: 8,5/10

    Une vie violente
    Regia: Thierry de Peretti
    Distribuţie: Jean Michelangeli, Henri-Noel Tabary, Cedric Appietto, Marie-Pierre Nouveau, Delia Sepulcre-Nativi
    Durată: 1 oră 47 minute
    Data lansării: 10 august

  • “Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari”, de Radu Jude, la Festivalul de la Toronto

    La cea de-a 43-a ediţie a festivalului vor fi acordate, în baza votului publicului, marele premiu pentru lungmetraj şi, printre altele, trofeul Federaţiei Internaţionale a Criticilor de Film (FIPRESCI).

    Recent, lungmetrajul lui Radu Jude a fost premiat cu trofeul Golden Mimosa pentru cel mai bun scenariu la Herceg Novi Film Festival – Montenegro Film Festival. Motivaţia juriului a fost: “Un cineast unic, care este suficient de curajos să ne ţină prinşi şi să ne educe cu un scenariu care are o formă neortodoxă din punct de vedere didactic, dar care e suprinzător de accesibilă, rareori folosită în cinema. Puterea lui intelectuală şi perspectiva istorică sunt o combinaţie perfectă pentru semnificaţia subiectului dificil şi dureros din trecut care rezonează la nivel universal astăzi”.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro

  • “Lemonade”, primul film românesc turnat în America de Nord, intră în cinematografe în octombrie

    Filmul prezentat luni în competiţie la Festivalul de la Sarajevo se află deja la cea de-a 20-a selecţie în evenimente de profil internaţionale. În premieră regională la Sarajevo, filmul concurează alături de alte nouă titluri pentru trofeul Inima oraşului Sarajevo.

    Ajuns la cea de-a 24-a ediţie, Festivalul de la Sarajevo prezintă anual o selecţie a celor mai importante filme din sud-estul Europei şi anul acesta are loc între 10 şi 17 august.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Semne bune pentru filmul românesc

    Deşi am regăsit în Charleston multe dintre problemele cinematografiei româneşti postdecembriste, Creţulescu reuşeşte să îşi ţină publicul captiv – într-o poveste aparent banală – prin interacţiunea dintre protagonişti şi dialogul excelent dintre aceştia. O să fiu mai clar: Charleston include scene statice, lipsite de orice mobilitate a camerei de filmat, care pentru mine reprezintă un soi de marcă înregistrată a filmului românesc.

    Sunt fie scene în care două personaje poartă o discuţie prea lungă, fie unele în care camera se îndreaptă, lent, către o anumită imagine sau situaţie. Nu sunt un mare fan, deşi tehnica e des folosită şi în alte ţări cu o bogată cultură cinematografică; cel mai bun exemplu în acest sens e dat de filmele ruseşti. Poate e doar o coincidenţă, dar şi la cineaştii ruşi tineri am văzut – mai ales în cadrul scurtmetrajelor – o tendinţă către un stil regizoral mult mai dinamic, aşa cum se întâmplă şi în cazul noii generaţii de profesionişti români.

    Şi Andrei Creţulescu e un regizor tânăr, iar filmul e dovadă a curajului său şi a dorinţei de a experimenta. Fiind primul său lungmetraj, cred că ne putem aştepta la lucruri bune din partea sa în anii ce vin. În concluzia celor de mai sus, Charleston ilustrează perfect momentul de tranziţie a filmului românesc către o formă mult mai dinamică, mai comercială (luaţi însă termenul într-un mod pozitiv) şi care ar putea aduce oamenii într-un număr mult mai mare în sălile de cinema.

    Pavlu, pentru mine unul dintre cei mai talentaţi actori ai generaţiei sale, joacă aproape de perfecţiune; el reuşeşte să transmită spectatorului sentimente contradictorii, de la lehamite şi resemnare la ură şi, în cele din urmă, acceptare.

    De remarcat în Charleston este şi muzica, meritul revenindu-i aici lui Massimiliano Nardulli. Am numărat cel puţin 10 persoane care încercau, în timpul vizionării, să identifice melodiile de pe coloana sonoră.

    Povestea din Charleston nu e una complicată, dar relaţia dintre personaje îi dă o anume profunzime. Vorbim de o aventură în trei, dar una în care facem cunoştinţă doar cu două personaje; nu vreau să vă răpesc plăcerea de a fi surprinşi, aşa că vă las să descoperiţi detaliile în sala de cinema.

    Ar mai fi multe de spus despre Charleston şi despre noua eră a filmului românesc în general, pentru că eu cred că industria trece prin transformări profunde, dar închei cu recomandarea de a vedea Charleston pe marele ecran. E timpul să acordăm şanse şi producţiilor locale, care în ciuda bugetelor reduse pot oferi o experienţă cinematografică mult mai satisfăcătoare decât blockbusterele americane pentru care plătim, săptămână de săptămână, bilet de intrare în sala de cinema.

    Nota: 8/10

  • Cinepolitica 2018 va fi deschis de cel mai nou film regizat de Fatih Akin

    Premiat la Festivalul de la Cannes 2017, pentru cea mai bună actriţă (Diane Kruger), câştigător al unui Glob de Aur pentru film străin şi cu o coloană sonoră memorabilă, semnată de Josh Homme, solistul formaţiei Queens Of The Stone Age, “În întuneric/ In The Fade” a reprezentat şi propunerea Germaniei la Oscar 2018.

    “In The Fade” va fi distribuit în cinematografele din România de Independenţa Film, din 20 aprilie.

    Un alt film care a atras atenţia prin distribuţia sa şi care face parte din selecţia Cinepolitica 2018 este “Interpretul/ The Interpreter”, un road movie dulce-amărui în regia lui Martin Sulik, care îi are în rolurile principale pe marele cineast ceh Jiri Menzel şi pe charismaticul actor austriac Peter Simonischek (“Toni Erdmann”). Oscilând între comedie şi tragedie, “Interpretul” plimbă spectatorul prin Slovacia profundă de după cel de-Al Doilea Război Mondial, alături de cei doi bărbaţi, unul evreu, celălalt urmaşul unui ofiţer nazist, urmăriţi de un trecut întunecat şi ambiguu.

    Din selecţia Cinepolitica nu lipsesc nici producţiile autohtone. “Un pas în urma serafimilor”, lungmetrajul de debut al regizorului Daniel Sandu, recent premiat cu opt trofee Gopo, printre care cele pentru cel mai bun film şi cel mai bun regizor, este o poveste inspirată din viaţa cineastului. Gabriel, un adolescent care îşi doreşte să devină preot, încearcă să se adapteze într-un seminar teologic ortodox, dar curând descoperă că sistemul este corupt şi abuziv, iar minciuna, furtul, manipularea şi trădarea sunt aptitudini pe care trebuie să şi le însuşească pentru a rezista în seminar. Proiecţia va fi urmată de dezbaterea “Politică, compromisuri şi constrângeri în sistemul religios”.

    Organizat de Asociaţia Cultură şi Imagine, Festivalul Internaţional de Film Cinepolitica este patronat de Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică “I. L. Caragiale” (UNATC) şi de Universitatea Naţională de Arte (UNArte). Evenimentul este finanţat de Centrul Naţional al Cinematografiei (CNC).

  • Filmul “Ammore a malavita”, marele câştigător la gala Oscarurilor italiene 2018

    Lungmetrajul “Ammore a malavita/ Love and Bullets”, de fraţii Manetti, un musical despre mafia italiană a cărui acţiune are loc în Napoli, a mai primit premiile pentru cel mai bun cântec (“Bang bang”), cea mai bună coloană sonoră (David va a Pivio şi Aldo De Scalzi), cele mai bune costume (Daniela Salernitano) şi cel mai bun rol secundar feminin (Claudia Gerini). Filmul era considerat favorit, cu 15 nominalizări.

    Într-o ediţie dedicată mişcărilor împotriva discriminării şi hărţuirii femeilor la locul de muncă au strălucit, de asemenea, pe scenă doi oaspeţi internaţionali, regizorul american Steven Spielberg, care a primit un premiu pentru întreaga carieră, şi actriţa americană Diane Keaton, recompensată cu un David di Donatello special.

    Spielberg, recompensat cu patru premii Oscar, a mulţumit pe scenă “legendarilor maeştri ai cinematografiei italiene care l-au inspirat pe parcursul vieţii”.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Steven Spielberg vrea să înceapă filmările pentru “Indiana Jones 5” în 2019

    Steven Spielberg a făcut acest anunţ duminică, la Londra, la gala premiilor decernate de revista britanică Empire, unde a primit trofeul Legend of Our Lifetime.

    În 2016, compania Disney a anunţat că Spielberg va regiza al cincilea film “Indiana Jones”, iar veteranul Harrison Ford îşi va relua rolul arheologului aventurier.

    Filmul este programat pentru lansare pe 10 iulie 2020.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro