BusinessMagazin

Tag: LP

  • Un uragan pe nume Grace

    Nu am nimic cu manechinele care intra in domeniul muzicii. Manechinele, obisnuite cu publicul care se zgaieste la ele cand nu poarta nimic mai mult decat o bucatica de material de marimea unui timbru, ca sa le acopere anumite parti, sunt niste membri grozavi de trupe. Sunt obisnuite si sa nu zambeasca, ceea ce le face super. Arata inevitabil bine, se imbraca bine si stiu suficient despre eleganta cat sa nu apara pe scena in tinute ca ale lui James Blunt. Manechinele produc in general single-uri bune – amuzante vreme de cateva luni, dupa care te plictisesti. Rareori dau dovada de longevitate muzicala: Agyness Deyn a reusit sa scoata doar un single, Kate Moss apare si ea cand si cand, vaitandu-se pe piesele altora, si cu cat se discuta mai putin despre colaborarea jalnica dintre Seal si Heidi Klum, cu atat mai bine.
     
    Din acest motiv, Grace Jones este exceptia de la regula. Aparuta pe scena modellingului la New York si Paris la inceputul anilor saptezeci, s-a trezit brusc prinsa in vartejul inaltei societati, al mondenelor si al boemilor. A fost muza unora dintre cei mai mari artisti ai secolului (Andy Warhol, Keith Haring, Helmut Newton, Robert Mapplethorpe) si sufletul unora dintre cele mai interesante locuri in care se aduna lumea. Desi prinsa si ea in nebunia Studio 54, e renumita si pentru aparitiile sale pe scena italiana, mai putin cunoscuta, dar mult mai incitanta, din jurul clubului Baia Degli Angeli din Gabicce Mare. Aici isi petrecea timpul alaturi de DJ deschizatori de drumuri ca Daniele Baldelli si DJ Mozart, intr-un club atat de luxos, incat cabina DJ-ului era amplasata intr-un lift care se plimba de la un etaj la altul. Clubul Baia Degli Angeli este locul de origine al genului eclectic si lent cunoscut drept Cosmic Disco.
     
    Cu atat timp petrecut alaturi de bogatii care se plimbau dintr-un loc intr-altul pe tot cuprinsul lumii (si ulterior cu rolurile din blockbusterele hollywoodiene), e o minune ca si-a mai facut timp pentru muzica. Dar a reusit sa-si faca. Intre 1977 si finalul anilor optzeci, a scos cateva albume cu o muzica dance spectaculoasa. Primele ei trei LP-uri l-au avut ca producator pe legendarul Tom Moulton, iar in continuare a colaborat cu producatori renumiti ca Trevor Horn sau muzicieni ca Sly and Robbie. Mare parte din piesele sale erau pop, dar aveau suficienta longevitate si experimentalism in ele cat sa devina clasice disco, adeseori combinand acest din urma gen cu ritmurile din Jamaica sa natala.
     
    Viata lui Grace Jones ramane in mare parte un mister. Are saizeci de ani, credem, deoarece e renumita pentru faptul ca nu doreste sa vorbeasca despre varsta ei. Totusi, daca ne luam dupa niste fotografii recente, vedem ca a reusit sa-si pastreze aspectul care a facut-o celebra: pometii ridicol de ascutiti, privirea de otel si buzele pline. Inca mai are androginia de superfemeie care a facut-o celebra, inca mai arata de parca s-ar fi teleportat de pe o nava spatiala in trecere. In plus, lucrul cel mai bun din toate, tocmai a dovedit ca mai e in stare sa produca un album mortal.
     
    Au trecut douazeci de ani de la ultima sa lansare. “Hurricane”, care va iesi la ince­putul lui noiembrie, e o revenire pentru ea, desi deloc lipsita de probleme. Niciuna dintre marile case de discuri nu a vrut sa-i lanseze LP-ul, considerandu-l un pariu prea riscant, astfel ca pana la urma a ajuns sa-l scoata casa independenta Wall Sound. La fel ca la muzica sa din trecut, reuseste sa combine reggae-ul jamaican, soul-ul electric si partea vocala aspra, in care cuvintele sunt pe jumatate vorbite, pe jumatate cantate. Albumul este clar unul de ascultat – nu prea se simte sound-ul bun pentru ringul de dans din hitul ei din 1981, “Pull Up To The Bumper”.
     
    Ca o sfidare la adresa marilor case de discuri, se pare ca ultimul sau album va avea parte de ceva succes, caci deja l-a angajat pe Chris Cunningham – outsiderul artist video cunoscut cel mai bine pentru colaborarea sa cu Apex Twin – sa-i regizeze videoclipurile. Pe “Hurricane” a colaborat si cu nume mari ca Brian Eno, Tricky, Tony Allen si Sly and Robbie.
     
    Nici ca se putea un moment mai bun pentru revenirea lui Grace Jones. Acum ca disco e promovat de DJ-ii cu gandire vizionara de pe tot globul si infecteaza chiar si hiturile pop (vezi Calvin Harris), toata lumea preia la greu din creatia timpurie a lui Grace Jones. Iar daca prestatia ei extraordinara de anul acesta de la festivalul Meltdown de la Londra e relevanta, atunci publicul ar muri s-o vada revenita in lumina reflectoarelor.

  • Lumea vazuta de Dennis








    Atunci cand se relanseaza un disc, merita el oare o critica? Mai ales in epoca internetului, cand aproape fiecare album, indiferent cat de rar, e disponibil undeva – merita oare sa mai mentionezi ca o casa de discuri de moda veche (oh, da! case de discuri! le mai tineti minte?) relanseaza un album? Oare mai are lumea nevoie de inca o critica entuziasmata la “Sgt. Peppers Lonely Hearts Club Band” numai pentru ca s-a intamplat ca EMI sa lanseze o versiune remasterizata a acestui titlu clasic, incluzand o piesa lasata pe afara pana acum, in care Ringo are o criza la jumatatea piesei “Within You Without You”? Probabil ca nu.




     

    Totusi, relansarea albumului “Pacific Ocean Blue” al lui Dennis Wilson din aceasta luna cere atentie. Pentru inceput, este unul dintre albumele mele preferate din toate timpurile si asteptam un motiv sa scriu despre el. In al doilea rand, este un adevarat clasic “pierdut”. In ciuda faptului ca a fost laudat de critici la lansarea sa din 1977, LP-ul nu s-a mai reeditat de aproape douazeci de ani. Daca nu cumva doreati sa dati cam 200 de dolari pe un exemplar de la un colectionar de pe eBay, CD-ul nici nu se punea problema sa-l gasiti. Pana acum.

     

    Brian, Carl si Dennis Wilson, coloana vertebrala a trupei Beach Boys, au dus toti o viata turbulenta si dezordonata, nu in mica masura din cauza proastei influente a tatalul lor, Murray. Fanii Beach Boys pot fi adesea auziti facand schimb de povesti despre cat de rau era el ca tata. Unele dintre ele sunt prea socante ca sa fie repetate intr-o publicatie respectabila ca BUSINESS Magazin. E suficient sa spunem ca Murray a fost un tata care: 1) obisnuia sa-si scoata ochiul de sticla si sa-si oblige copiii sa i se uite in orbita goala; 2) il lovea pe Brian cand acesta era bebelus atat de tare, incat copilul a ramas surd de o ureche; 3) odata l-a fortat pe Brian sa intinda o bucata de ziar pe jos si.. uuups! scuze! asta e una din povestile mai putin potrivite. Va trebui sa o cautati pe Google daca sunteti curiosi.

     

    Cu asa un tata, nu e deloc suprinzator ca Dennis, bateristul grupului, a ajuns sa-si petreaca timpul in compania conducatorului unui cult, precum Charles Manson, facand abuz de bautura si droguri, murind inainte sa atinga patruzeci de ani.

     

    Dennis a fost mereu aratosul grupului, devenit membru al acestuia – zic unii – datorita aspectului sau fizic si considerat, in general, ca fiind lipsit de talent muzical. Autoproclamat pierde-vara, era singurul din Beach Boys care chiar stia sa faca surf (alta informatie anecdotica buna despre Beach Boys). E surprinzator atunci ca acest surfer iubitor de bautura si femei a reusit sa ajunga un instrumentist polivalent si si-a rafinat abilitatea componistica pana la un asemenea nivel incat a reusit sa produca un album ce poate sta alaturi de orice compozitie a fratelui sau, Brian Wilson.

     

    “Pacific Ocean Blue” a fost inregistrat la finalul carierei lui Dennis. Anii de trai dur isi lasasera amprenta, iar vocea lui suna – ca sa fiu sincer – complet aiurea. Nu mai exista niciuna dintre armoniile tineresti ale Beach Boys, dar vocea grava si tocita a lui Dennis confera greutate si sinceritate unui album care trateaza despre pierdere si relatii esuate. Ca la Marianne Faithfull, daca-i asculti vocea lui Wilson, simti ca auzi o voce care poarta cu ea un trecut tulbure. Dupa “What’s going on” al lui Marvin Gaye, in anii saptezeci s-a inregistrat un interes crescut pentru “albume ecologiste”, iar “Pacific Ocean Blue” poate fi considerat asa ceva. Piese ca “River Song”, spre exemplu, deplang modul in care viata de oras afecteaza natura, cu numeroase referiri la modul in care ne stricam marile si raurile. Deloc surprinzator din partea unui om care iubea oceanul, albumul e o colectie de imnuri pline de blues si soare inchinate Pacificului.

     

    In ciuda unei spoieli de rock-and-roll pufait cu iz de blues (cum ar fi “Pacific Ocean Blues” si vag iritanta “What’s Wrong”), albumul e compus din balade de o minunata intensitate. In ziua in care s-a inecat din cauza consumului de alcool, se spune ca Dennis ar fi zis: “Sunt singur. Sunt singur tot timpul”. Exact acest sentiment razbate din album. Totusi, piese ca “Farewell My Friend” iau aceste sentimente de singuratate si deznadejde si le confera un soi de transcendenta. Aceasta afirmatie ar putea suna periculos de asemanator cu prostiile hippy. Dar e adevarata.

     

    Ca toate creatiile Beach Boys, si aceasta e superb orchestrata, acordandu-se o mare atentie aranjamentelor. Muzicuta, marimba, chitara hawaiiana si tot felul de armonii vocale folosite pentru a crea o tapiserie muzicala lucitoare. Din acest motiv, relansarea e si mai potrivita – acum ca scena dance e prinsa de revenirea balearicului, desfatandu-se cu tot ce este lent, varatic si lucitor. “Pacific Ocean Blue” este exact genul de album care si-ar putea gasi loc pe listele de piese ale unor DJ care dau tonul in domeniu, cum ar fi DJ Harvey. Nici nu-mi vine in minte alta coloana sonora mai potrivita pentru vara voastra.