Tag: Licenta globala

Daca amendamentul la legislatia dreptului de autor adoptat de curand de Adunarea Nationala va rezista atacurilor, Franta are sansa sa devina o deschizatoare de drumuri catre o noua acceptie a copyright-ului in lumea digitala.

In seara de 22 decembrie 2005, spre miezul noptii, lucrarile Adunarii Nationale franceze pe marginea modificarii legislatiei privind drepturile de autor au luat o turnura neasteptata. O initiativa legislativa a deputatului UMP Alain Suguenot a fost supusa la vot si adoptata – la un scor strans: 30 contra 28 – ca amendament la articolul care reglementeaza exceptiile privind drepturile exclusive. In principiu, se prevede legalizarea partajarii de continut digital sub copyright atunci cand se face in scopuri necomerciale. Astfel, fisierele descarcate prin popularele retele peer-to-peer de „file-sharing“ capata statutul de copie privata, de uz personal, oarecum similar copiilor xerox pe care le putem face la bibliotecile care ofera acest serviciu.

Amendamentul a starnit reactii furibunde din partea guvernului Frantei – care recomandase propriilor parlamentari sa respinga amendamentul colegului lor Suguenot. La fel de furiosi au fost si reprezentantii industriei de divertisment, care au facut un lobby sustinut impotriva propunerii legislative. In schimb s-au bucurat cei peste cinci milioane de francezi care folosesc in mod curent serviciile peer-to-peer pentru a descarca muzica si filme, impreuna cu alte cateva sute de milioane de internauti. Desigur, disputa este departe de a fi incheiata, iar chestiunea nu este chiar atat de simpla.

Amendamentul prevede si o taxa forfetara – numita „licenta globala“ si estimata la 4-7 euro/luna – care sa fie platita furnizorilor de acces Internet (ISP), sumele astfel colectate urmand sa fie distribuite detinatorilor drepturilor printr-o metoda inca neprecizata, dar care ar putea urma modelul practicat in cazul televiziunii prin cablu. Organizatia L’Alliance Public-Artistes insista ca licenta globala sa fie optionala, deoarece nu toti utilizatorii folosesc servicii de partajare a fisierelor (sau nu le folosesc pentru a vehicula continut sub copyright), argumentand ca oricum fraudele vor fi minore de vreme ce utilizatorii vor avea la indemana „optiunea legala“. Pe de alta parte, exista deja un proiect ingenios care prevede o estimare a „ratingului“ materialului distribuit, prin intermediul unei componente aditionale pe care utilizatorii le pot instala in mod voluntar in soft-urile pe care le folosesc. Avantajul ar fi ca astfel ar putea fi remunerati si artistii independenti sau putin cunoscuti. Dincolo de chestiunile juridice si tehnice, evenimentul marcheaza o premiera. Pentru prima data, edificiul copyright-ului de sorginte industriala se clatina sub presiunea noilor realitati pe care le-a facut posibile Internetul.

Imensa industrie a divertismentului este furioasa si – asa cum s-a intamplat cand au aparut casetofoanele sau video-recorderele – nu pare sa inteleaga ca, de fapt, lovitura pe care o primeste reprezinta un pas inainte, pentru ca mai devreme sau mai tarziu divertismentul va veni prin Retea.

Dar chiar si pe termen scurt, cateva avantaje sunt evidente. Pe de-o parte, pentru continutul vehiculat prin sistemele de partajare a fisierelor nu incasa nici un cent. Mai bine mai putin decat nimic. Pe de alta parte, se stie ca „pirateria“ actioneaza in buna masura si ca „virus publicitar“ (asa cum s-a intamplat cu multe programe pentru calculator), ceea ce poate stimula vanzarile.

Ar mai fi de amintit insa si cateva aspecte care se leaga de noua filozofie comerciala a Internetului cunoscuta sub numele de „coada cea lunga“. Pierderile uriase pe care industria de divertisment pretinde ca le sufera din cauza retelelor peer-to-peer sunt departe de realitate. In primul rand pentru ca nu toti cei care descarca un album sau un film l-ar fi cumparat altfel. In al doilea rand, o buna parte din muzica vehiculata prin retelele peer-to-peer este de negasit in magazinele de CD-uri, deoarece este plasata in zona greu vandabila si, in consecinta, nu ajunge pe rafturi. Nu am nici o sansa sa cumpar vechile albume Bjielo Dugme din magazin. Am cautat zadarnic Brel si Brassens in marile magazine din Franta, de Pavlov’s Dog nu parea sa fi auzit nimeni in Anglia, si doar exemplele mele ar putea continua la nesfarsit. Jumatate din muzica lumii nu e de vanzare si, evident, industria muzicala nu incaseaza nici un cent pe ea. Este in schimb in Internet, prin grija aceluiasi public care pare dispus sa plateasca o licenta globala. E mult mai mult decat nimic.