BusinessMagazin

Tag: kliciko

  • Ei sunt primii candidaţi la preluarea oficială a puterii în Ucraina

    Prima declaraţie i-a aparţinut Iuliei Timoşenko, proaspăt ieşită din spitalul unde se află internată din 2012 pentru hernie de disc. Potrivit ABC News, la ieşirea din spital, ea le-a spus reporterilor şi susţinătorilor că va candida pentru alegerile prezidenţiale. După câteva ore, adresându-se manifestanţilor din Kiev, a spus: “Eu voi fi garanţia pentru voi că nu vă va trăda nimeni. Politica e uneori ca o piesă de teatru. Eu vă garantez că veţi şti întotdeauna ce se petrece în culise”, conform Kyiv Post.

    “Nu avem mult timp la dispoziţie”, a declarat, la rândul său, pentru BBC fostul boxer Vitali Kliciko, liderul partidului de opoziţie UDAR, referindu-se la paşii care trebuie urmaţi pentru desemnarea unui nou guvern şi organizarea alegerilor prezidenţiale. “Eu vreau să fac din Ucraina o ţară europeană modernă. Dacă pot face asta din funcţia de preşedinte, am să fac tot ce pot”.

    Iulia Timoşenko, nu este însă privită cu ochi buni de toţi cei care s-au răsculat contra lui Ianukovici: mulţi îşi aduc aminte că ea şi-a acumulat averea în perioada tulbure a anilor ’90, ca şef al unei companii energetice private, devenind ea însăşi un oligarh (de unde şi porecla de “prinţesa gazului”), iar mandatele ei de premier după “revoluţia portocalie” din 2004 (2005 şi apoi 2007-2010), n-au fost un model de bună guvernare. Unii dintre criticii ei o văd ca fiind la fel de coruptă ca Ianukovici, în faţa căruia a pierdut alegerile prezidenţiale în 2010 la o diferenţă de mai puţin de 3,5%. Condamnarea ei la 7 ani de închisoare, în 2011, a fost pronunţată în virtutea acordului negociat de ea în 2009 pentru importul de gaz rusesc între Gazprom şi Naftogaz Ucraina, în urma căruia Naftogaz a reclamat pierderi de 191 mil. dolari.

    Partidul Iuliei Timoşenko, Batkivşcina, a anunţat ulterior că opozanta proaspăt eliberată ar putea candida însă la funcţia de prim-ministru, pentru care ar mai candida, conform presei ucrainene, Arseni Iaţeniuk, actualul lider al partidului, şi Piotr Poroşenko, unul dintre sponsorii “revoluţiei portocalii” şi unul dintre cei mai bogaţi oligarhi din Ucraina, cu o avere de cca 1,5 mld. dolari.

    Poroşenko este proprietarul celui mai mare producător de dulciuri din ţară, grupul Roşen, precum şi al unui post de televiziune şi al unor uzine auto. Presa de la Kiev îl dă drept posibil candidat şi pentru funcţia de premier, dar şi pentru funcţia de preşedinte, amintind că miliardarul este foarte obişnuit cu puterea: a fost şef al consiliului Băncii Naţionale, ministru de externe în perioada când Iulia Timoşenko era prim-ministru, dar a fost şi ministru al dezvoltării economice în guvernul lui Nikolai Azarov, în 2012, sub regimul Ianukovici.

    Deocamdată, parlamentul de la Kiev a votat, duminică, pentru delegarea interimară a atribuţiilor prezidenţiale către Oleksandr Turcinov, aliat apropiat al Iuliei Timoşenko, desemnat cu o zi în urmă ca preşedinte al parlamentului.

  • Iulia Timoşenko, eliberată. Ianukovici acuză “lovitura de stat” dată de “bandiţi”

    Parlamentul a aprobat, de asemenea, numirea ca ministru de interne a lui Arsen Avakov, membru al partidului lui Timoşenko, Batkivşcina (Patria), după ce fostul ministru Vitali Zaharcenko, acuzat de orchestrarea reprimării sângeroase a manifestaţiilor de pe Euromaidan, şi-a dat demisia.

    Oleksander Turcinov, un alt aliat al Iuliei Timoşenko, a fost votat ca preşedinte al parlamentului, în locul lui Volodimir Ribak, un alt membru-cheie al regimului Ianukovici, care şi-a dat demisia invocând motive de sănătate. Înaintea lui Ribak şi-au dat demisia deja alte zeci de deputaţi din Partidul Regiunilor, formaţiunea condusă de (încă) preşedintele Viktor Ianukovici.

    În ceea ce îl priveşte pe Ianukovici, el a plecat de la Kiev cu destinaţia Harkov, o zonă din est cu populaţie ostilă manifestanţilor de pe Euromaidan. Vitali Kliciko, ex-boxerul devenit unul dintre liderii opoziţiei, a cerut în faţa parlamentului ca Ianukovici să-şi dea demisia şi să fie organizate noi alegeri până la 25 mai.

    Sâmbătă după-amiază, postul de televiziune UBR a difuzat însă un interviu unde Ianukovici declară că ultimele evenimente reprezintă o lovitură de stat orchestrată de “bandiţi” şi că deciziile parlamentului sunt ilegale. El a spus că va rămâne pe teritorul Ucrainei şi că va face tot posibilul pentru a împiedica ruperea (între Est şi vest) a teritoriului ţării sale.

    Ianukovici i-a acuzat pe manifestanţi că au tras vineri cu arme de foc în maşina lui în timp ce se îndrepta spre aeroport ca să plece la Harkov, că l-au bătut pe Volodimir Ribak şi că deputaţii din Partidul Regiunilor au defectat din cauza ameninţărilor la care au fost supuşi, ei şi familiile lor, din partea protestatarilor. “Deputaţii sunt aşteptaţi la ieşirea din sediul Radei (parlamentul, n.red.) şi sunt asaltaţi cu pietre”, a spus Ianukovici.

    El a comparat situaţia de acum din Ucraina cu cea a Germaniei anilor ’30, când a venit la putere Hitler.

    Vineri, parlamentul a decis şi să repună în vigoare constituţia din 2004, care limita puterile prezidenţiale (una dintre cauzele reizbucnirii protestelor în această săptămână a fost refuzul de către parlament, la 18 februarie, al cererii opoziţiei de a se reveni la vechea constituţie).

    Nu mai departe de luna noiembrie 2013, acelaşi parlament respinsese proiectele de lege care ar fi permis transferul în străinătate al Iuliei Timoşenko pentru îngrijiri medicale. La acea vreme, aprobarea transferului ei fusese o condiţie pusă de Bruxelles regimului Ianukovici pentru semnarea acordului de asociere UE-Ucraina.

    Fostul premier Timoşenko, venită la putere împreună cu fostul preşedinte Viktor Iuşcenko pe valul “revoluţiei portocalii” din 2004, a fost condamnată la 7 ani de închisoare în 2011 pentru abuz de putere, după ce a semnat acorduri cu Rusia în domeniul gazelor care s-au dovedit dezavantajoase pentru statul ucrainean. Din primăvara lui 2012 a fost spitalizată pentru hernia de disc de care suferă.

    Deciziile parlamentului de la Kiev intervin după ce regimul Ianukovici a ajuns la un acord cu mediatorii din partea UE şi a Rusiei pentru formarea unui guvern interimar în următoarele zile. Capitularea lui Ianukovici a intervenit abia după ce bilanţul violenţelor de stradă din această săptămână s-a ridicat, chiar potrivit estimărilor conservatoare ale puterii, la 80 de morţi şi peste 600 de răniţi.

    Cum era de aşteptat, conflictul a căpătat din nou un aer de tablă de şah unde ucrainenii nu figurau decât ca pioni de sacrificiu: de partea occidentalilor, cel mai remarcat detaliu a fost promisiunea ministrului rus al finanţelor privind o nouă tranşă din creditul de 15 mld. dolari pentru Ucraina, ca spre a sfida direct UE care deocamdată n-a oferit nimic Kievului, în timp ce de partea rusească au găsit ecou acuzaţiile preşedintelui Viktor Ianukovici despre gherile înarmate care încearcă să dea o lovitură de stat, cu sprijin american, după cum n-a trecut neobservat faptul că escaladarea violenţelor a reuşit să eclipseze JO de la Soci.

    Pe teren, situaţia rămâne însă complicată de factori care nu susţin ideea unei noi revoluţii portocalii ori vreo împărţire sumară între băieţii buni şi cei răi: lipsa de anvergură şi de coerenţă a reprezentanţilor opoziţiei (care nu au nimic din carisma de pe vremuri a Iuliei Timoşenko în tandem cu Viktor Iuşcenko) şi interesele radicalilor grupaţi în jurul partidului ultranaţionalist Svoboda (Libertatea) şi al grupării de extremă dreapta Pravîi Sektor (Sectorul Drept), care sunt atât contra Rusiei, cât şi contra UE şi SUA şi n-au ascuns că nu încurajează deloc ideea de “protest civic paşnic” invocată de SUA atunci când se referea la evenimentele de pe Euromaidan.

    Cum ideea de extremă dreaptă, antisemitismul, pofta de violenţă şi simpatiile pronaziste afişate de aceşti naţionalişti au capacitatea să sperie rapid Europa, nu e de mirare că astfel de aspecte au fost foarte bine mediatizate în ultimele zile de oricine a vrut să discrediteze protestele anti-Ianukovici. Svoboda însă, ca unul dintre cele trei partide care reprezintă opoziţia la nivel politic (celelalte fiind Batkivşcina şi partidul UDAR condus de Kliciko), va avea un cuvânt greu de spus la formarea noului guvern, mai ales că dispune în stradă de suficientă susţinere spre a-şi impune punctul de vedere.

  • Coşmarul de la graniţa Europei: cel puţin şapte morţi şi sute de răniţi în ultima săptămână

    Cauza radicalizării protestelor este legea promulgată la 16 ianuarie de preşedintele Viktor Ianukovici, prin care se interzice amplasarea de corturi sau scene neautorizate în zone publice (metoda patentată de indignaţii spanioli în 2011 şi adoptată şi de protestatarii ucraineni) şi se introduce răspunderea penală pentru calomnierea oficialilor guvernamentali.

    Opoziţia a convocat un miting la Kiev spre a cere abolirea noii legi şi demisia guvernului, însă manifestaţia a devenit  violentă, până acolo încât unul dintre liderii opoziţiei, fostul boxer Vitali Kliciko, le-a cerut protestatarilor să înceteze temporar confruntările până la încheierea negocierilor cu preşedintele Ianukovici pentru rezolvarea crizei. Negocierile, în cursul cărora Ianukovici s-a arătat dispus să modifice controversata lege şi să procedeze la o remaniere guvernamentală, au eşuat însă, întrucât opoziţia nu doreşte remaniere, ci plecarea de la putere a regimului, astfel încât luptele de stradă au reizbucnit în forţă, fără perspective imediate de liniştire a situaţiei.

    Cancelariile occidentale au ameninţat cu sancţiuni şi şi-au exprimat din nou îngrijorarea faţă de îndepărtarea Ucrainei de UE, în timp ce parlamentul de la Moscova a denunţat “încercarea de lovitură de stat” orchestrată de opoziţia ucraineană şi “amestecul flagrant al Occidentului în treburile interne ale Ucrainei”, care i-ar încuraja pe extremişti la violenţe.

    Unii comentatori occidentali au speculat că inflexibilitatea lui Ianukovici, care nu doreşte deloc să-şi împingă ţara spre statutul de vasal al Rusiei, ci doar să folosească alternativa rusească spre a obţine avantaje în negocierile cu Bruxellesul, ar putea duce la încurajarea violenţelor chiar de către Moscova cu scopul de a dezmembra Ucraina, astfel încât măcar estul acesteia să ajungă sub influenţă rusească. Din acest motiv, SUA şi UE s-ar abţine de la acţiuni mai ferme contra lui Ianukovici, întrucât esenţială n-ar fi din punctul lor de vedere înlocuirea acestuia cu un (de altfel inexistent) lider credibil al opoziţiei, ci întoarcerea lui Ianukovici la sentimente mai bune faţă de Vest.