Germania, Italia, Austria şi Franţa sunt cele mai mari ţări importatoare de gaz rusesc din UE, după cum arată statisticile publicate de Gazprom Export, divizia de livrări externe a colosului Gazprom. Dar Germania, de una singură, consumă 25% din tot ce exportă Gazprom la nivel european. Raportat la consumul său intern, importul de gaz rusesc acoperă circa 53% din necesarul Germaniei. Dintre toţi cumpărătorii de gaz rusesc, cel mai mare este Germania, cu o cantitate de 45,8 miliarde de metri cubi în 2020, după cum arată statisticile Gazprom Export. Mai departe, la nivelul aceluiaşi an, consumul de gaze naturale al Germaniei s-a ridicat la
86,5 miliarde de metri cubi, cea mai mare economie a UE fiind una dintre cele mai dependente de importurile de gaze din Rusia.
În ultimul deceniu însă, Germania nu a făcut altceva decât să-şi consolideze această dependenţă de gazul rusesc din motive pur economice, acest calcul al eficienţei făcut pe premisa că Rusia este un partener rezonabil vulnerabilizând acum toată Europa. Imediat după dezastrul din 2011 de la Fukushima, Germania a luat decizia de a ieşi din producţia de energie nucleară, iar în 2019 cel mai puternic stat european a anunţat că va renunţa complet la cărbune. Şi la acel moment au existat sceptici care se întrebau dacă această orientare a Germaniei spre gazul rusesc are vreo logică, dar cifrele arătau bine pe hârtie, de ambele părţi. Acum însă, în timp ce tancurile ruseşti ară pământul Ucrainei, Germania anunţă că-şi va schimba radical politica energetică. Astfel, Berlinul ia în calcul extinderea duratei de viaţă a centralelor pe cărbune şi a centralelor nucleare, totul pentru a scăpa de dependeţa de gaz rusesc.
„Evenimentele din ultimele zile ne-au arătat că o politică energetică responsabilă, cu perspectivă nu este extrem de importantă doar pentru economia noastră şi mediu. Este decisivă şi pentru siguranţa noastră. Trebuie să schimbăm direcţia pentru a depăşi dependenţa de importuri de la furnizori unici”, a declarat Olaf Scholz, cancelarul Germaniei. Dar legăturile comerciale are acestor mari cumpărători europeni de gaz rusesc sunt completate de prezenţa în boardurile companiilor ruseşti a unor foşti înalţi oficiali europeni. De exemplu, Gerhard Schroeder, fostul cancelar al Germaniei, continuă să fie unul dintre cei mai reprezentativi oameni de stat europeni care sunt în prezent angajaţi la companii strategice ruseşti, el fiind de altfel recent nominalizat şi pentru un loc în Consiliul de Administraţie al Gazprom, cel mai important furnizor de gaz extern al Europei şi mai ales al Germaniei. Schroeder este în prezent preşedintele Consiliului de Administraţie al Rosneft, director independent, şi preşedintele Consiliului de Administraţie al Nord Stream AG. Alături de el sunt însă foşti oficiali din Austria, care însă îşi menţin poziţiile, în timp ce personalităţi precum Matteo Renzi, fost premier al Italiei, a demisionat după atacarea Ucrainei de către Rusia.
România a ajuns să importe anul trecut aproape 30% din necesarul său de consum de gaze, cantităţile aduse de peste graniţe, 3,56 de miliarde de metri cubi, fiind egale cu cele pe care le-a mai extras OMV Petrom, după o scădere dramatică a producţiei. În faţa unei volatilităţi fără precedent a preţului gazului pe fondul atacului Rusiei asupra Ucrainei, România stă în continuare cu rezervele din Marea Neagră neatinse şi cu cele de pe uscat neexploatate.
„Evenimentele din ultimele zile ne-au arătat că o politică energetică responsabilă, cu perspectivă nu este extrem de importantă doar pentru economia noastră şi mediu. Este decisivă şi pentru siguranţa noastră. Trebuie să schimbăm direcţia pentru a depăşi dependenţa de importuri de la furnizori unici.” – Olaf Scholz, cancelarul Germaniei.
Acest material face parte din cea mai recentă ediţie de copertă a Business MAGAZIN „24.02.2022, ziua care a schimbat lumea: şocul economic al unui dezastru neprevăzut”.
”Vânzarea spre Vest se face tot pe mare, iar aici avem un minus şi dacă facem transporturile prin CFR sau auto, costurile vor fi prohibitive. Aici este marea problemă pe care o avem. România nu a investit în transportul pe Dunăre şi am pierdut foarte mulţi paşi.” – 
„Văd un dezechilibru foarte mare pentru industria procesatoare, care nu poate transpune creşterea preţurilor cerealelor în preţul produselor finite. În plus, rezerva de stat de cereale a fost scoasă la vânzare chiar înainte de război, printr-o licitaţie, pentru că autorităţile nu au prevăzut că va urma aşa ceva. Acum, din datele noastre, rezerva de stat a României dintr-un an este de circa 300.000 de tone, dar ar fi nevoie de circa 1 milion de tone şi în trecut ajungea la 3 milioane de tone. Perioada aceasta sper să ne înveţe să nu mai vindem rezerva până la noua recoltă, ca să ne asigurăm că ajunge pentru procesatorii noştri.” – 
►
►