Intrebarea-cheie este cat de multi senatori cred ca pot sa
mearga inainte sustinand ca razboiul e de fapt pace, sclavia este
libertate, iar reglementarea activitatii bancilor mari le face
acelor banci o favoare.
Cateva elemente de istorie: aveam un sistem functional pentru
evitarea crizelor financiare, care se baza pe garantiile
guvernamentale si pe reglementari. Pe de o parte, depozitele
bancilor erau asigurate, prevenind aparitia unor imense cozi de
oameni panicati la ghisee pentru retragerea banilor (ceea ce a fost
cauza centrala a Marii Crize). Pe de alta parte, bancile erau
strict reglementate astfel incat sa nu profite de garantiile
guvernamentale si sa-si asume riscuri excesive pe seama
acestora.
Cam din 1980 incoace, totusi, sistemul s-a destramat treptat,
partial din cauza politicilor de dereglementare, dar in special din
cauza inmultirii “fantomelor bancare”: institutii si practici – cum
sunt finantarea investitiilor pe termen lung cu imprumuturi pe
termen foarte scurt – care au recreat riscurile sistemului bancar
de moda veche, fara ca acum sa mai fie acoperit de garantii sau de
reglementari. Ca urmare, in 2007, sistemul financiar era la fel de
vulnerabil la o criza severa pe cat era si in anii ’30. Si criza a
venit.
Si acum? Am recreat, de fapt, garantiile tip New Deal: cand
sistemul financiar a plonjat in criza, guvernul a sarit sa salveze
companiile financiare cu probleme astfel incat sa evite colapsul
total. Si ar trebui sa tineti minte ca pachetele cele mai mari de
salvare financiara au fost acordate in timpul unei administratii
republicane conservatoare, care sustinea ca e profund atasata
valorilor pietei libere. Avem toate motivele sa credem ca aceasta
va fi regula si de acum inainte: cand e cazul, indiferent cine e la
putere, sectorul financiar va fi salvat. De fapt, datoriile
bancilor fantoma, ca si depozitele bancilor conventionale, au acum
o garantie guvernamentala.
Singura intrebare este daca industria financiara va plati un pret
pentru acest privilegiu, daca Wall Streetul va fi obligat sa se
comporte responsabil ca rasplata la sprijinul oferit de guvern. Si
cine s-ar putea impotrivi?
Pai, ce ziceti de John Boehner, liderul minoritatii republicane din
Camera Reprezentantilor? De curand, Boehner a tinut un discurs in
fata bancherilor in care i-a incurajat sa blocheze eforturile
Congresului de a impune reglementari mai stricte. “Nu-i lasati pe
acei neica-nimeni de consilieri ai congresmanilor sa profite de voi
si aparati-va”, i-a somat el. Prin “sa profite” el subintelegea
impunerea unor conditii sectorului financiar, in compensatie pentru
sprijinul guvernamental.
Barney Frank, presedintele Comisiei de Servicii Financiare din
Camera Reprezentantilor, a confectionat rapid insigne cu
“Neica-nimeni de consilier” si le-a distribuit angajatilor
Congresului.
Dar Boehner nu e problema: Frank a obtinut deja o majoritate pentru
aprobarea in Camera a unei reforme financiare solide. Problema este
mai degraba ce se va intampla in Senat.
In Senat, proiectul pus in discutie a fost initiat de senatorul
Chris Dodd din Connecticut. E semnificativ mai slab decat cel al
lui Frank si trebuie intarit, subiect pe care-l voi discuta in
comentarii ulterioare. Dar niciun proiect nu va deveni lege daca
republicanii din Senat stau in calea reformei.
Dar opozantii reformei nu se tem oare ca vor fi catalogati drept
aliati ai tipilor rai (ceea ce si sunt)? Poate ca nu. In ianuarie,
Frank Lutz, strategul republicanilor, a lansat un memoriu despre
cum acestia ar trebui sa se opuna reformei financiare. Ideea lui
principala era ca republicanii ar trebui sa sustina ca susul e de
fapt jos – ca legislatia de reforma este de fapt “o mare lege de
salvare a sectorului financiar” si nu un set de restrictii care sa
le fie aplicate bancilor.
In urma cu cateva zile, senatorul Richard Shelby din Alabama,
intr-o scrisoare care ataca proiectul lui Dodd, a sustinut ca o
parte esentiala a reformei – supravegherea mai stricta a
companiilor financiare mari, importante pentru sistem – este de
fapt o salvare, pentru ca “piata va privi aceste firme ca <prea
mari pentru a cadea> si implicit sprijinite de guvern”. Hm,
domnule senator, piata deja priveste acele firme ca avand o
sustinere guvernamentala implicita, pentru ca o au: orice ar spune
acum oameni ca Shelby, in orice criza din viitor acele firme vor fi
salvate, indiferent care partid este la putere.
Singura intrebare este daca o sa reglementam activitatea
bancherilor astfel incat sa nu abuzeze de privilegiul de a fi
sustinuti de guvern. Si aceasta reglementare – nu viitoarele
salvari – incearca de fapt sa o blocheze adversarii reformei.
Astfel ca avem de-a face cu un razboi intre neica-nimeni si
plutocrati – cei care vor sa impuna reguli de comportament unor
banci scapate de sub control si bancheri care vor libertatea de a
impinge economia pe buza prapastiei, libertate accentuata de
constiinta faptului ca in cele din urma contribuabilii oricum ii
vor salva dintr-o criza. Orice ar spune, realitatea este ca oameni
ca Shelby sunt de partea plutocratilor; americanii ar trebui sa fie
de partea acelor neica-nimeni, care incearca sa le protejeze
interesele.