Tag: inegalitate

  • S-au redeschis şcolile. Ce cred profesorii români din diaspora despre sistemul local de învăţământ şi cum cred că poate fi îmbunătăţit

    Şcolile s-au redeschis. Nu toate. De exemplu, Şcoala „Sfinţii Constantin şi Elena“ din Drumul Taberei nu se redeschide, nu din cauza pandemiei, ci din cauza primăriei – şcoala este o ruină, practic. Pandemia a scos la suprafaţă problemele grave din învăţământ.

    Sistemul de învăţământ din România a fost pus în faţa unei încercări puternice în această perioadă în care pandemia de COVID-19 a mutat elevii din sala de clasă în faţa unui laptop sau a unei tablete. Mai mult, pandemia a scos în evidenţă probleme vechi din şcolile locale, probleme care caută soluţii de mulţi ani, cred profesorii români din diaspora.

    „Perioada pandemică a scos în evidenţă diferenţele enorme dintre educaţia la ţară şi educaţia urbană din România. (…)  Cred că adevărata problemă în România este inegalitatea referitoare la condiţiile de învăţare. A recupera această inechitate este adevărata provocare a învăţământului preuniversitar românesc, iar pentru asta avem nevoie de o strategie la nivel de ţară“, crede Constantin Lomaca, profesor de chimie şi biologie la Franconian International School, din Erlangen, Germania.

    Pentru a veni cu soluţii care pot îmbunătăţi sistemul de educaţie din România, actorii din acest domeniu trebuie să îşi facă treaba pentru care „au semnat“, crede el, să colaboreze unii cu alţii, să nu ne lăsăm învinşi când lucrurile nu merg aşa cum şi-ar fi dorit, să nu dea vina doar pe alţii ori pe sistem.

    „Părinţii ar trebui să pună presiune pe şcoală, să nu accepte abuzuri, dar să o facă în limitele bunului-simţ şi al înţelegerii felului în care funcţionează şcolile şi, în special, rolul profesorului. Şcolile, la rândul lor, ar trebui să consulte periodic părinţii şi să-i ţină la curent cu deciziile luate. Consider este că trebuie intervenit simultan, atât de sus în jos, cât şi de jos în sus. (…) Cred, însă, că mesajul şi măsurile luate la nivel guvernamental ar trebui să fie puţin mai ancorate în concret“, adaugă Constantin Lomaca.

     De pildă, spune dascălul ,nu se înţelege clar, în ciuda declaraţiilor făcute de-a lungul anilor, ce înseamnă “îmbunătăţire“. De ce, cine, ce şi, mai ales, cum să se schimbe lucrurile, ce fel de îmbunătăţiri s-au făcut.

    Constantin Lomaca, profesor de chimie şi biologie la Franconian International School, din Erlangen, Germania: Cred că adevărata problemă în România este inegalitatea referitoare la condiţiile de învăţare.

    „Multe măsuri par a fi luate sub diverse presiuni sau indicaţii, iar o viziune reală reflectată în practică nu se observă. De exemplu, nu s-a clarificat, încă, nici programul guvernamental România Educată, astfel încât să fie pe înţelesul fiecărui profesor şi nici măsurile luate, până acum, nu par să aibă o anume viziune. Deci, în primul rând ar trebui un anume consens şi acceptarea paşilor pe o anumită perioadă, fără critici aprige la fiecare pas“, explică el.

    Constantin Lomaca spune că ţările care au transformat şi reformat educaţia cu succes recunoscut internaţional, precum Polonia, Estonia şi Portugalia, au avut consens politic şi au creat programe concrete şi coerente, pe care le-au implementat cu consecvenţă în etape ce au durat cel puţin şase – opt ani.  

    „În România se observă o tendinţa de a îmbrăţişa extremele educaţionale, fie un neoconservatism esenţialist, fie un progresivism superficial înţeles. Rar se găseşte o cale de mijloc, fundamentată mai întâi teoretic, potrivită cu viziunea educatională şi reflectată într-un plan de implementare consecvent.“

    Ce se poate învăţa în ceea ce priveşte educaţia de la alte ţări nu este un anume model, ci o anumită modalitate de acţiune.

    „Exact ca-n business: există o strategie, există un plan de implementare a strategiei, te ţii de el, ai date precise, te uiţi la aceste date când iei anumite decizii, ştii cine e responsabil, nu laşi derapajele nesancţionate şi tot aşa. Toate acestea, pe fundalul unei descentralizări reale şi curajoase, combinată cu eliminarea sau măcar reducerea influenţei politicului din şcoli“, concluzionează dascălul.

    Aura Imbarus, profesor de limba engleză care predă la liceu şi colegiu în California, Statele Unite ale Americii, vorbeşte despre o serie de aspecte din şcolile unde predă care ar putea fi implementate şi în şcolile din România.

    „Sunt mai multe aspecte de luat în calcul şi de menţionat, şi anume: indiferent de vârstă, te poţi întoarce oricând pe băncile şcolii să o iei de la capăt – nu există vârstă potrivită pentru asta. Există şcoli pentru bugetele fiecăruia – dacă vrei să înveţi, înveţi, nu există scuze pentru a nu învăţa şi a te dezvolta, (…) hands-on curriculum în care exemplifici situaţiile din societate şi din viaţa reală, să le oferi copiilor exemple şi studii de caz reale să le rezolve, descentralizarea sistemului în care studenţii vin şi îşi aduc aportul la crearea unei matrice şcolare eficiente şi utile“, spune ea.

    Teodor Niţu, profesor de fizică la Seisen International School din Tokyo, Japonia, crede că sistemul educaţional românesc trebuie să se adapteze practicile educaţionale moderne şi să pună elevii pe primul loc.

    „Cred foarte mult că, dacă vrem să creştem valoarea sistemului educaţional românesc, şi nu vreau să ştirbesc cu nimic valoarea lui actuală, şi să ne aliniem la politicile şi practicile educaţionale moderne, cele ale secolului 21, atunci toată lumea ar trebui să înţeleagă că trebuie să muncim, să colaborăm, să găsim cele mai bune soluţii, să nu mai conteze din ce parte vin ele şi să punem copiii pe primul loc“, spune el.

    Pe lângă îmbunătăţirea funcţionalităţii sistemului educaţional românesc, cel mai important lucru constă în schimbarea mentalităţilor tuturor celor implicaţi în educaţie: a profesorilor, a celor care se ocupă de administraţia şcolilor, a părinţilor şi, nu în ultimul rând, a societăţii civile şi a clasei politice, crede Teodor Niţu.

    „Este destul de simplu să înţelegem că după cum îi educăm pe copiii noştri, aşa se vor vedea schimbările la nivel de societate şi de ţară, în viitor. Cum poţi să creezi viitorul societăţii pe care ţi-o doreşti dacă nu ai grijă de educaţia copiilor tăi?“, concluzionează el.

    Cristina Gheorghe, fondatoare a organizaţiei educaţionale SuperTeach şi preşedinte al Institutului Dezvoltării Personale, spune că sistemul de învăţământ din România se confruntă cu trei probleme sistemice principale.

     „Prima se referă la oamenii din sistem şi la mentalitatea acestora: majoritatea funcţionează cu o mentalitate de tipul focus pe mine (inward) vs. focus pe obiective comune şi ceilalţi (outward), gândirea la scară mică (meschină) vs. gândirea cu viziune (big thinking); dincolo de mentalitate, trebuie impulsionat leadership-ul în educaţie, concept deseori neînţeles, alături de valorizarea importanţei rolului de profesor.“

    A doua problemă majoră ţine de impact, spune ea.

    „Sistemul din România nu evaluează deloc impactul pe care şcoala îl are în viaţă, reuşita şi succesul personal şi profesional al elevilor care ies de pe băncile şcolii, practic, nu construieşte competenţe în rândul elevilor, competenţe necesare pentru secolului 21.“

    A treia problemă se referă la procesul de învăţare, spune reprezentanta SuperTeach.

    „Ne raportăm la ore care se desfăşoară în clase şi la un mod de predare în care 99% se realizează frontal vs. experienţele de învăţare pe care profesorii le pot oferi elevilor, dar şi obiectivele de învăţare şi activităţile nu doar cognitive şi academice, ci şi emoţionale, spirituale; nu în ultimul rând, concentrarea profesorilor de a-i învăţa pe copii, preponderent în spaţiul şcolar“, concluzionează Cristina Gheorghe.

    Teodor Niţu, profesor de fizică la Seisen International School din Tokyo, Japonia: Este destul de simplu să înţelegem că după cum îi educăm pe copiii noştri, aşa se vor vedea schimbările la nivel de societate şi de ţară în viitor.

  • Inegalitatea veniturilor este mai mare la americani decât în România

    În România inegalitatea dintre veniturile populaţiei este mai mică decât în SUA. În Europa, statele au fost mai atente la diminuarea polarizării sociale.

    Diferenţele mari dintre bogaţi şi săraci reprezintă unul dintre principalele motivele ale revoltelor din Statele Unite.

    Inegalitatea veniturilor în rândul americanilor a crescut dramatic în ulimii ani.

    Coeficientul Gini, un indicator care măsoară inegalitatea dintre veniturile populaţiei, arată că diferenţele dintre bogaţi şi săraci sunt mai mari în Statele Unite decât în România.

    Bogdan Murgescu, istoric român şi profesor universitar spune că revoltele din SUA sunt legate de tensiunile acumulate.

    „Revoltele din Statele Unite sunt legate de o stituaţie de tensiune care s-a acumulat în timp. Este asociată şi cu inegalitatea veniturilor şi cu faptul că o parte din populaţia de culoare este marginală. În Statele Unite filozofia de funcţionare a societăţii a fost oarecum diferită şi s-a pus accentul pe faptul că fiecare cetăţean până la urmă trebuie să se descurce”, spune Murgescu.

    La rândul său, Tim Marian, bancher de investiţii în Atlanta, SUA, a declarat: „Dacă protestele sunt paşnice, acestea vor accelera atât schimbări civile, cât şi economice. S-a observat o scădere drastică la bursă, cu peste 25% în această perioadă. Activitatea economică a încetinit până la punctul în care s-a ajuns să vedem preţuri negative pentru mărfuri fizice, ceea ce era consifderat anterior o aberaţie”.

  • COMENTARIU: Cum a ajuns inegalitatea cea mai mare preocupare a finanţiştilor

    FMI trimitea la discursul şefei Christine Lagarde de la o conferinţă internaţională despre viitor, unde ea avertiza că dacă schimbările climatice şi inegalitatea între ţările bogate şi cele sărace nu vor fi abordate, un viitor „distopic” aşteaptă omenirea în doar 50 de ani. The Economist scria că „impunerea unor taxe mai mari poate reduce inegalitatea fără a afecta creşterea economică”, New York Times deplângea perpetuarea inegalităţii în Africa la două decenii de la desfiinţarea apartheidului, iar FEM conchidea că „inegalitatea s-a accentuat atât de mult, încât ameninţă fundamentele creşterii economice la scară globală”. Cu o zi înainte, miliardarul Ray Dalio, fondatorul Bridgewater, cel mai mare fond speculativ din lume, publica un eseu pe LinkedIn intitulat „Cea mai mare problemă economică, socială şi politică – existenţa celor două economii: cei 40% de sus şi cei 60% de jos”, un fel de adaptare a teoriilor de pe vremea mişcării Occupy despre decalajul dintre cei 1% şi cei 99% din societatea americană.

    Preocuparea pentru inegalitate în rândul finanţiştilor de top ori al presei de elită nu e o noutate. Revista Fortune făcea o listă în 2015 cu miliardarii îngrijoraţi, între care eternii Bill Gates şi Warren Buffett, dar şi Lloyd Blankfein, CEO Goldman Sachs, care explica: „Prea mult din PIB produs în această generaţie a ajuns la prea puţini oameni. Inegalitatea de venituri e de vină pentru dezbinările din ţară, dezbinări care se pot accentua”. Între timp însă, dezbinările s-au accentuat, nu numai în SUA, unde au dus la alegerea lui Donald Trump la Casa Albă, ci şi în Europa. Acelaşi Ray Dalio le scria în vară investitorilor că „marea polarizare economică, socială şi politică” de acum e fără precedent de la război. Astfel de perioade, susţine Dalio, pot aduce la putere lideri conflictuali, cu politici protecţioniste, naţionaliste şi militariste care pot merge până la instituirea unor dictaturi.

    Verdictele de mai sus par de acelaşi gen cu cele emise de orice alarmist de la colţul străzii, dar nu sunt. Singurele evenimente importante pentru pieţele financiare în acest an au fost două – reuniunea la vârf a Rezervei Federale din 20 septembrie şi reuniunea la vârf a Băncii Centrale Europene din 26 octombrie, dedicate încercării celor două instituţii de a anunţa pe un ton cât mai dulce că tiparniţele de bani pornite din 2008, respectiv 2010 (programele de stimulare monetară a economiei cunoscute ca QE – quantitative easing) şi-au făcut datoria şi a venit momentul să-şi mai scadă producţia. Tonul cât mai dulce se explică prin teama ambelor bănci de o nouă furtună de genul celor din 2011, 2013 sau 2015, când pieţele financiare au intrat în criză fie ca reacţie, fie în anticiparea intenţiilor de atunci de a scoate tiparniţa din funcţiune şi au reuşit astfel să determine Fed şi BCE să dea înapoi.

    Previzibil, acelaşi gen de şantaj l-am văzut la lucru şi anul acesta, de exemplu când un celebru analist de la JP Morgan a ieşit acum câteva săptămâni să ameninţe cu „o mare criză de lichiditate” în 2018, după ce băncile centrale vor începe să mai dea jos din enorma povară de obligaţiuni şi alte titluri de datorie (cca 15.000 mld. dolari) cumpărate de la începutul crizei până în prezent şi în schimbul cărora au eliberat continuu la schimb bani ultraieftini pentru uzul pieţelor. Marea criză ar urma, după analistul băncii americane, să provoace tensiuni sociale similare celor de la protestele sociale din 1968 contra elitelor globale, dacă nu chiar şi mai intense, ţinând cont că evenimente ca alegerile din SUA, Brexitul sau mişcările de independenţă din Europa „deja evidenţiază tensiuni sociale care probabil se vor amplifica la următoarea criză financiară”.

    Atât Janet Yellen, şefa Fed, cât şi Mario Draghi, şeful BCE, au reuşit până acum să evite apariţia unor noi turbulenţe pe pieţe. Fed a anunţat doar că din octombrie începe să-şi reducă prudent, cu 10 mld. dolari pe lună, uriaşul portofoliu (4.500 mld. dolari) de obligaţiuni şi alte titluri acumulate în anii crizei. Mario Draghi a cules laude pentru menajamentele cu care a prezentat perspectiva politicii monetare la 26 octombrie: BCE îşi va înjumătăţi, într-adevăr, cumpărările de obligaţiuni de la 60 la 30 mld. euro pe lună din ianuarie, dar acest plafon va dura cel puţin până în septembrie 2018, căci Draghi a adăugat că programul QE va putea fi extins „dacă va fi necesar”, iar dobânzile situate acum la zero vor rămâne neschimbate până când se va încheia programul.

    Este de înţeles deci că băncile centrale vor astfel să evite noi crize de furie ale pieţelor, pentru a nu afecta relansarea aşa de greu câştigată a economiilor. Numai că, deşi programele QE sunt unanim prezentate drept singurul motor real al relansării economice în SUA şi zona euro, ele sunt la fel de evident responsabile şi de creşterea inegalităţilor. Există numeroase comentarii în presa economică despre efectul pervers al QE în adâncirea inegalităţii, fiindcă ea a înlocuit politicile fiscale ale guvernelor cu un fel de Robin Hood pe dos, care ia de la săraci şi dă la bogaţi. Mai exact, aşa au scăzut randamentele activelor importante pentru clasa de mijloc (economii şi pensii) şi au crescut randamentele activelor deţinute de cei ce deja aveau suficient capital încât să-şi permită speculaţii (umflarea preţurilor acţiunilor în ultimii ani, cu recordurile succesive ale burselor).

    La aceasta se adaugă erodarea puterii de cumpărare prin deprecierea monedei: un studiu din 2012 al Băncii Angliei, care din 2009 are propriul program QE, vorbea despre cum cele mai bogate 5% dintre gospodării au ajuns să deţină 40% din totalul averilor, fiind principalele beneficiare ale creşterii burselor şi ale deprecierii lirei. La şedinţa din 2 noiembrie, Banca Angliei a mărit dobânda de referinţă prima oară după 2007, de la 0,25% la 0,5%, încercând să combată creşterea inflaţiei (estimată la 3% pe tot anul) ca efect al deprecierii lirei de la Brexit încoace. Salariile nu au contribuit la inflaţie: din 2010 au scăzut ca medie pe cap de salariat cu 6%, iar ponderea lor în PIB e cea mai mică de după război. De asta, pentru măsurarea bunăstării au ajuns irelevanţi indicatorii clasici, creşterea PIB şi rata ocupării forţei de muncă; grosul creşterii PIB merge în profiturile alimentate de QE, nu în salarii. La scară globală, efectul e cel acuzat de FMI: 1% din populaţie deţine cca 10% din totalul veniturilor în cele mai multe state din G20, cu proporţii şi mai mari în ţări ca SUA, Marea Britanie, Canada ori Africa de Sud.

    Şi atunci ce recomandă instituţiile financiare în afară de programe filantropice sau politici fiscale care deja încep să fie abandonate, dacă ne uităm la reforma fiscală a lui Trump, cu scăderea taxelor pentru companii şi cei cu venituri mari? Nu se atinge nimeni de QE, şi nu e de mirare, atâta vreme cât primele lovite ar fi tot ţările şi categoriile sărăcite de criză. Înainte de şedinţa BCE din octombrie chiar a fost un comentariu al Marketwatch care avertiza că una din primele ţări care ar avea de suferit dacă Draghi ar fixa vreun termen de închidere a tiparniţei ar fi Italia, fiindcă ar creşte costurile îndatorării statului. Pentru băncile centrale şi state, această situaţie e una de captivitate, de cerc vicios, în care indiferent ce ar face, tot rău ar fi. Şi atunci n-au de făcut decât să împingă în continuare termenul de ieşire din epoca QE. Pe la sfârşitul anului trecut era plin de analize despre riscurile lui 2017 aduse de iminentele decizii ale băncilor centrale de a mai reduce din volumul QE şi de a majora dobânzile. Şi la noi am văzut reflecţii filozofice despre „ieşirea din epoca banilor ieftini”. Dar anul se încheie cu o nouă amânare pe acest front, pentru că băncile centrale şi statele n-au de ales.

    La 2 noiembrie, preşedintele Trump l-a nominalizat pentru şefia Fed începând de la anul pe avocatul republican Jeremy Powell, fost bancher de investiţii, cel mai bogat preşedinte al Rezervei Federale din anii 40 încoace, cu o avere estimată de Bloomberg la peste 112 mil. dolari, faţă de 2,7 mil. dolari cât avea Ben Bernanke în 2005 sau 14,6 mil. dolari cât avea Janet Yellen în 2014. Aşadar, unul din cei 1% la care se referea FMI mai sus şi despre care majoritatea analiştilor sugerează că va fi încă şi mai rezistent decât actuala şefă a Fed, Janet Yellen, la ideea că ar cam fi momentul ca QE să se încheie. Aşa încât, dacă ne întrebăm ce o să urmeze la anul, cel mai probabil răspuns ar fi: noi amânări din partea Fed şi a BCE şi alte semnale de alarmă din partea instituţiilor financiare despre o inegalitate care tot cade din cer, inexplicabil, în plină perioadă de relansare a creşterii economice globale după criză.

     

  • Lazea: Romania ocupa locul doi in Europa in functie de inegalitatea distributiei veniturilor

    “Primul pas spre rezolvarea problemei este intelegerea faptului
    ca nu exista pranz gratuit. Intotdeauna, cineva trebuie sa
    plateasca atunci cand se fac excese financiare. De regula, oamenii
    incearca pe toate caile posibile sa faca pe altcinevca sa plateasca
    pentru consumul lor in exces fata de posibilitati”, a spus Lazea la
    dezbaterea “Romania 2010: constrangerile economico-financiare si
    imperativele sociale”. El s-a referit la problemele din Romania din
    punct de vedere al sectorului public si a prezentat si mai multe
    strategii generale pentru amanarea rezolvarii problemelor.
    Economistul a aratat ca, in general, una dintre strategiile
    posibile pentru solutionarea problemelor este redistribuirea
    veniturilor de la populatia bogata la cea saraca.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro