Am citit undeva că pe la 1880 cineva l-a întrebat, într-o conversaţie de salon, pe istoricul rus Nicolai Karmazin cum mai este prin Rusia. Omul a stat pe gânduri, dar nu prea mult şi a replicat: “Ce mai e prin Rusia? Se fură!”. Mi s-a părut semnificativ că un ins care, prin natura abilităţilor sale, vedea lucrurile în ansamblu, a pomenit de hoţie vorbind despre o naţie care devenise un imperiu, care se înfruntase cu imperiul otoman, dar şi cu marile puteri occidentale, care tocmai abolise iobăgia şi care se confruntase cu fantomele nihilismului.
Pe urmă m-am gândit că hoţia de care vorbea Karmazin este hoţia bolândă, lipsită de nobleţe. Pentru că eu cred că hoţia, altfel o practică umană comună, reuşeşte plenar nu când pui mâna pe un lucru şi îl doseşti sau îl valorifici şi scapi neprins, ci abia atunci când obţii recunoaştere şi admiraţie. Personal, cu mulţi ani în urmă l-am admirat pe hoţul din autobuzul 300 care m-a buzunărit fără să simt nimic, pentru îndemânare, dar l-am şi compătimit pentru stupiditate: de la mine, jurnalist sărac, te-ai găsit să furi?!
Aşa cum, dacă tot vrei să furi Picasso, Matisse, Monet, Gauguin sau Freud, ia-ţi un MBA în hoţie: citeşte ce-i cu ele, află unde le poţi vinde, contactează-l pe cel care îşi doreşte cu adevărat o operă de artă numai pentru el, ia tablourile şi pierde-te prin America de Sud până se liniştesc lucrurile. Aşa cum spunea un alt geniu în viaţă, ori suntem, ori nu mai suntem! În context, vă prezint cele mai furate două opere de artă din lume: “Portretul lui Jacob de Gheyn III” al lui Rembrandt şi “Altarul din Ghent” al lui Jan van Eyck.
Altarul este cea mai furată pictură din lume, chiar dacă Guiness Book vă spune că Jacob de Gheyn se află pe primul loc în top: este vorba de circa 13 dispariţii diferite de panouri şi şase furturi “oficiale”. Ardoarea cu care elementele lucrării au fost furate vine, cred, din excepţionala sa valoare artistică – în special partea de sus cu îngerii care cântă şi cea de jos cu mielul mistic au o bogăţie a detaliului şi a expresiei pe care cu greu o găseşti în altă parte. În cazul îngerilor, cineva spunea, pe bună dreptate, că poţi uşor deosebi vocile înalte sau cele joase privind doar expresiile feţelor.
Istoricul Noah Charney vorbeşte de “Portretul lui Jacob de Gheyn III” ca despre “takeaway Rembrandt”. Pictura a fost furată de patru ori, dar această îndârjire este puţin ciudată, pentru că a fost în general rapid abandonat. Poate că pur şi simplu este un tablou ghinionist, care se află în locul nepotrivit la momentul nepotrivit. Mă rog, al doilea hoţ a furat tabloul pentru că îi amintea de mama sa, dar alţii l-au tot găsit abandonat ba prin tufişuri, ba pe bancheta din spate a unui taxi, ba într-o gară. Poate că hoţii or fi descoperit că nu e totul să ai un Rembrandt, dacă nu ai pe cineva mistuit de dorinţa de a deţine acel Rembrandt. Or fi fost tot găinari de-ai noştri?
