BusinessMagazin

Tag: hip-hop

  • Momentul în care un rapper împarte teancuri de bani oamenilor din cel mai sărac cartier din Los Angeles, în Ajunul Crăciunului

    Artistul a fost filmat în timp ce stătea pe capota maşinii sale şi arunca teancuri de bacnote oamenilor din cartierul Skid Row din Los Angeles.

    Zona respectivă e cunoscută pentru nivelul de trai scăzut al locuitorilor, majoritatea dintre aceştia fiind persoane fără adăpost.

    Imaginile postate pe reţelele de socializare ale artistului  arată cum zeci de oameni s-au repezit în jurul său pentru a prinde cât mai multe bacnote.

    Părerile utilizatorilor au fost împărţite. Unii au considerat gestul cântăreţului a fi foarte generos, însă alţii au fost de părere că artistul a pus într-o postură degradantă persoanele sărace.

    “;}

  • Povestea omului care “încalţă” atât cei mai cunoscuţi rapperi, cât şi vedetele de pe covorul roşu

    De când şi-a lansat prima colecţie de „pantofi-bijuterie” în New York, în urmă cu 23 de ani, şi până în prezent, Giuseppe Zanotti s-a remarcat în lumea modei prin designul elaborat şi ingenios – materiale cu tentă rock & roll mixate cu unele rafinate, modele futuristice, ce îşi propun să „bată gravitaţia”, ori tenişi auriţi pentru „orgoliul” vedetelor hip-hop, după cum el însuşi le descrie. În ultimele două decenii, sub marca Zanotti sunt produse şi poşete, bijuterii sau colecţii ready-to-wear (articole vestimentare care sunt produse în fabrici, la dimensiuni standard), însă amprenta fondatorului se remarcă în stilul fiecăreia.

    Giuseppe Zanotti (n. 1957) s-a născut în micul oraş San Mauro Pascoli, în Italia, la câţiva km de Rimini, zonă cu tradiţie de aproape un secol în producţia de încălţăminte. Deşi părinţii săi erau comercianţi – aveau un magazin de îngheţată – el a ales să ducă mai departe tradiţia oraşului natal. „M-am născut într-un loc în care toată lumea era obişnuită cu mirosul de piele. Eram creativ şi am decis să îmi îndrept talentul şi ideile spre acest lucru”, spune designerul. Însă calea spre cariera actuală nu a fost prea uşor de parcurs. Unul dintre cei mai apreciaţi designeri de astăzi a fost cândva DJ de radio. „Pasiunea mea pentru muzică a început în jurul vârstei de 14 ani, când învăţam să cânt la chitară. Până la 17 ani am lucrat pentru un post local de radio, care îmi permitea să pun ce muzică voiam, neobişnuită pentru Italia anilor ’70”, povesteşte despre prima sa pasiune. Din păcate, cu banii câştigaţi la radio nu îşi putea plăti facturile, iar părinţii nu mai erau dispuşi să îl întreţină. Deşi îşi iubea jobul, şi-a dat seama că trebuie să facă ceva mai mult, aşa că a demisionat în ideea de a-şi găsi un serviciu stabil şi mai bine plătit. Însă căutările sale au durat nu mai puţin de şapte ani. „Familia mea era foarte supărată, din moment ce m-au susţinut financiar de la 17 până la 24 de ani. Tatăl meu nu mai credea în mine, mă considera un ratat”, povestestea el în urmă cu doi ani jurnaliştilor de la Forbes USA.

    Ce l-a condus pe tânărul de 24 de ani spre modă? Acelaşi lucru care l-a îndreptat şi spre radio: pasiunea pentru muzică. Ca un avid colecţionar de viniluri – pe care le obţinea din Londra, pe circuitul pieţei negre – Zanotti era pasionat de stilul lui Jimi Hendrix şi artişti de muzică soul din Philadelphia, care erau ilustraţi pe coperţile vinilurilor. „Pe atunci nu existau videoclipuri, aşa că singura modalitate prin care puteam intra în lumea aceea erau coperţile respective. Am început să iubesc moda pentru că iubeam muzica.”

    Crescând în San Mauro Pascoli, nu a fost o mişcare surprinzătoare pentru Zanotti să-şi îndrepte creativitatea spre pantofi, aşa că timp de patru ani a lucrat în cadrul unei companii locale de încălţăminte. După această perioadă, în care a prins gustul designului, şi-a oferit serviciile în regim de colaborare pentru diverse branduri precum Gianfranco Ferre sau Valentino. Această experienţă l-a determinat să-şi creeze propriul brand – a achiziţionat o mică firmă producătoare de încălţăminte, numită Vicini. „Aveam un vis, dar nimeni nu voia să pună în practică ideile mele despre pantofi. Aşa că am început să îi produc singur”, povesteşte designerul. În 1994, la New York, Giuseppe Zanotti şi-a prezentat prima colecţie cu numele său, ce a surprins prin metoda inedită de a împodobi pantofii cu diverse bijuterii strălucitoare. Aceasta a apărut pe piaţă un an mai târziu.  

    Celebrităţile au dezvoltat rapid o afinitate pentru pantofii şi accesoriile Zanotti. Prima ce i-a purtat creaţiile a fost Madonna, urmată de nume mari din lumea muzicii, dar şi vedete de pe platourile Hollywood. În anii 2000, a fost deschis şi primul boutique destinat publicului – Giuseppe Zanotti Design, în Milano, ce s-a extins rapid spre marile capitale ale modei: New York, Paris, Londra, Moscova, Dubai sau Hong Kong. Astăzi, eticheta Zanotti se află în peste 100 de magazine premium din lume. În 2014, LVMH (Louis Vuitton, cea mai mare companie producătoare de bunuri de lux din lume) a achiziţionat 30% din acţiunile grupului Giuseppe Zanotti, mişcare ce a permis brandului să-şi întărească strategia de extindere internaţională.

  • Psihedelicul Beck








    La inceput, Beck era tare amuzant. In ’96, cam la vremea lansarii “Odelay”, aparea pe scena purtand niste costume nebunesti, includea numere hip-hop in spectacolele sale si adauga si un pic de break-dance ridicol pentru gust. Era un furnizor de muzica de petrecere postmoderna perfecta, combinand country si folk cu hip-hop si funk. De atunci, a devenit din ce in ce mai sumbru, producand o muzica din ce in ce mai introvertita. Ceea ce nu a fost mereu ceva rau, caci ne-a dat triumful intitulat “Sea Change” in 2002, unde Beck a facut o treaba excelenta cu propria sa versiune a albumului “Histoire de Melody Nelson” a lui Serge Gainsbourg, cu aranjamente inaltatoare de coarde si balade meditative.




     

    Totusi, in general, Beck a mers din rau in mai rau. “Guero”, “Midnight Vultures” si “The Information”, celelalte albume ale sale de dupa “Odelay”, au reprezentat niste dezamagiri uriase. Mai mult, artistul nu prea s-a facut placut de catre presa si public din cauza sustinerii entuziaste pentru “religia” scientologica, al carui adept convins este, sa nu uitam.

     

    Asa incat te surprinde in mod placut sa constati ca ultimul LP al lui Beck, intitulat “Modern Guilt”, s-a bucurat de o primire calduroasa din partea majoritatii presei. In adevaratul stil al lui Beck, in acest album artistul exploreaza un teritoriu muzical nou, caci rockul psihedelic si progresiv pare sa fie la ordinea zilei. Mare parte dintre piese suna ca si cum ar fi fost luate de pe originala compilatie de rock psihedelic de final de ani saizeci, “Nuggets”. Altele aduc aminte de grupul de rock progresist Camel, care este adesea dat exemplu (pe nedrept) de excese arogante prog-rock.

     

    Spre finalul anilor nouazeci, Beck a primit sprijinul Dust Brothers pentru a-si adecva muzica difuzarii pe MTV. Productia hip-hop a acestora i-a adaugat albumului “Odelay” o noua dimensiune si i-a permis in mod clar lui Beck sa atraga un public cu totul nou. O smecherie similara s-a folosit si la “Modern Guilt”, producatorul superstar Danger Mouse fiind angajat ca sa dea forta compozitiilor lui Beck. Omul din spatele unor hituri din fruntea topurilor precum “Crazy” si unul dintre cei doi membri ai Gnarls Barkley, acesta impartaseste, evident, pasiunea lui Beck pentru rockul progresiv si psihedelic al anilor saizeci, iar cu el la carma ca producator, albumul capata un aer drogat de final de ani saizeci.

     

    Totusi, acest album nu e tocmai o intoarcere la zilele fericite ale lui “Odelay”. Este in continuare Beck meditativ si apocaliptic – tineti minte, este un barbat care se apropie de cea de-a patruzecea sa aniversare. Din punct de vedere liric, subiectele sunt destul de sumbre, cum ar fi incalzirea globala si Armaghedonul nuclear (Exemplu: “If I could hold out for now/ With these icecaps melting down” – “Dac-as putea rezista acum/ Ca se topesc calotele astea glaciare”). Iar pe una dintre piesele care ies in evidenta de pe album, Beck abordeaza teoriile conspiratiei. Titlul piesei vine, de altfel, de la o teorie a conspiratiei care sugereaza ca darele lasate de avioane sunt, de fapt, chimicale imprastiate de guvern, care face experimente pe populatie in scopuri secrete. Suna ciudat? Pe bune ca da. Acesta este sound-ul hippy-ului Beck, drogatul din LA, care revine dupa o calatorie pe aripile drogurilor de zece ani de zile si ii e greu sa se impace cu realitatile paranoice ale vietii din secolul douazeci si unu. Una peste alta, atmosfera albumului nu e prea departe de cea creata de Radiohead: paranoica, meditativa si plina de experimente sonore.

     

    Albumul a fost inregistrat in doar zece saptamani, ceea ce probabil se vede. Dureaza cam 35 de minute si majoritatea pieselor au cam trei minute, desi nu prea e de criticat acest lucru. Este clar cel mai bun LP al lui Beck de la “Sea Change” si reprezinta o reintrare in forma a unui artist de la care multa lume renuntase de mult sa mai astepte ceva.