Pur si simplu nu avem partenerii afgani, aliatii NATO, sprijinul
intern, resursele financiare sau interesul national care sa
justifice un efort prelungit si extins de consolidare a statului
afgan. Imi bazez aceasta concluzie pe trei principii. Primul –
gandindu-ma la toate momentele de progres din aceasta parte a lumii
(toate acele dati cand un jucator cheie din Orientul Mijlociu a
facut ceva care sa ma insenineze), observ ca toate au ceva in
comun: America nu a fost deloc implicata.
America a ajutat la punerea fundatiilor, dar descatusarea
societatii civile nu a pornit datorita americanilor. Noi putem sa
suflam in foc, dar cei de acolo trebuie sa aprinda singuri focul
moderatiei. Si ori de cate ori am vrut noi mai mult decat au vrut
ei, am esuat si ei s-au prabusit.
Tratatul de pace de la Camp David nu a fost initiat de Jimmy
Carter. Presedintele egiptean Anwar Sadat a mers la Ierusalim in
1977, dupa ce ministrul israelian de externe Moshe Dayan avusese
convorbiri secrete in Maroc cu vicepremierul lui Sadat, Hassan
Tuhami. Ambele tari au decis ca-si doresc o pace separata – in
afara cadrului extins de la Geneva, sprijinit de Carter.
Acordurile de pace de la Oslo au inceput in Oslo – in discutiile
secrete din 1992-’93 dintre reprezentantul OEP Ahmad Qurei si
profesorul israelian Yair Hirschfeld. Israelienii si palestinienii
singuri au pregatit o intelegere si au dezvaluit-o americanilor in
vara lui 1993, spre surpriza Washingtonului.
Contraofensiva din Irak a fost un succes militar, deoarece a
fost precedata de o revolta irakiana declansata de un lider tribal
sunnit, seicul Abdul Sattar Abu Risha, care, folosindu-se de
propriile forte, a inceput sa evacueze militantii pro-al-Qaeda ce
ocupasera orasele sunnite si impusesera un stil de viata
fundamentalist. Ofensiva americana a dat acelei initiative
asistenta vitala pentru a se putea dezvolta. Dar scanteia a fost
aprinsa de catre irakieni insisi.
Revolutia Cedrilor din Liban, retragerile Israelului din Gaza si
Liban, Revolutia Verde din Iran si decizia Pakistanului de a porni
in sfarsit o ofensiva impotriva talibanilor din Waziristan – pentru
ca acei talibani ajunsesera sa ameninte clasa de mijloc pakistaneza
– sunt toate exemple despre cum actioneaza de unele singure
majoritatile tacute, moderate.
Mesajul: “Oamenii nu se schimba cand le spunem noi ca trebuie sa
se schimbe”, spune Michael Mandelbaum, expert in politica externa
la Johns Hopkins University. “Ei se schimba cand ei insisi isi spun
ca trebuie.”
Si cand majoritatile tacute moderate preiau controlul propriului
viitor, noi castigam. Cand nu o fac, cand noi ne dorim ca ei sa
faca mai multe compromisuri decat fac, noi pierdem. Indigenii simt
ca suntem la mana lor, asa ca ne exploateaza bunavointa nativa si
prezenta ca sa-si jefuiasca tarile si sa-si infranga dusmanii din
interior.