BusinessMagazin

Tag: gordon brown

  • To whom it may concern: Ce are de gand Marea Britanie sa faca cu imigrantii

    Putini exponenti ai clasei muncitoare din suburbia londoneza
    Barking par dispusi sa-si asume vreun entuziasm pentru Partidul
    National Britanic (BNP), de extrema-dreapta, antiimigrationist. Dar
    dupa ce treci de cuvintele de salut in orice conversatie,
    sentimentele lor se revarsa.

    “Eu nu-s rasist, dar parca prea multi straini sunt lasati sa
    vina aici”, se plange Bill Greed, 66 de ani. “Toti vin si cer
    beneficii sociale. O mare parte dintre copiii din scoli nici nu
    vorbesc engleza. Sunt atat de multi imigranti ilegali ca nici macar
    guvernul nu-i poate gasi pe toti.” Cat despre BNP, “eu sunt de
    acord cu ce spun ei, nu sunt de acord cu propunerile lor”, adauga
    Greed.

    Odinioara, Barking si Dagenham erau bastioane ale clasei
    muncitoare albe, 40.000 dintre locuitori fiind angajati la o uriasa
    uzina Ford. Acum, 35% dintre locuitori provin din minoritatile
    etnice, in crestere de la doar 5% in urma cu zece ani. Uzina Ford a
    lasat locul unei fabrici de motoare diesel, cu doar o zecime din
    angajatii de odinioara. Somajul a ajuns la 8%.

    Cu o sustinere minima pentru conservatori sau pentru
    liberal-democrati, in aceasta zona lupta se duce intre nepopularii
    laburisti aflati la putere si un tot mai viguros BNP care
    capitalizeaza electoral pe seama slabiciunilor rivalului si a temei
    imigratiei.

    Afluxul de straini a pus o presiune serioasa asupra sectorului
    de servicii in Marea Britanie, ca si asupra pietei imobiliare. Mick
    W., 20 de ani, un mecanic care nu a dorit sa-si dea numele pentru
    ca este angajatul municipalitatii, spune ca familia lui a asteptat
    un deceniu pentru un spatiu de locuit decent, in vreme ce
    imigrantii cu familii numeroase le-au tot luat-o inainte.

    “Nu ma deranjeaza cei care vin si se si angajeaza”, spune el,
    “dar restul nu fac decat sa ceara, sa ceara si sa tot ceara”. Cat
    despre BNP, “nu-i vad in stare sa conduca tara, dar eu sprijin ce
    sustin ei”.

    BNP spune ca sustine multe lucruri, dar cel mai important dintre
    ele este o credinta implacabila ca Marea Britanie apartine
    britanicilor albi, indigeni. Partidul a avut o prevedere in statut
    conform careia numai cei din rasa alba pot deveni membri, prevedere
    invalidata abia in martie de un judecator. Partidul se pronunta
    pentru stoparea imediata a imigratiei si repatrierea celor cu
    ascendenta ne-britanica.

  • Gordon cel fara noroc

    Dar un lucru ar fi fost sigur la fel: am fi avut o imensa bula imobiliara si apoi o criza financiara, cand aceasta bula se va fi spart. Si daca democratii ar fi fost la putere cand ar fi aparut vestile proaste, ei ar fi fost invinuiti, desi lucrurile ar fi fost cu siguranta la fel sau chiar mai proaste intr-un mandat republican.
    Ei, acum intelegeti esenta situatiei politice din Marea Britanie.
    In mare parte din ultimii 30 de ani, scena si actiunea politica de aici si din America s-au miscat in tandem. Noi l-am avut pe Reagan, ei au avut-o pe Thatcher. Noi am avut legea bancara Garn-St. Germain din 1982, care a daramat reglementarile bancare din vremea programului New Deal, ei au avut Big Bang-ul din 1986, cand piata financiara a Londrei a fost puternic dereglementata. Ambele tari au avut o explozie a datoriei interne si au vazut cum sistemele lor financiare devin tot mai nesigure.
     
    In ambele tari, conservatorii care au militat pentru dereglementare au pierdut puterea in anii ‘90. In ambele cazuri, totusi, noii lideri erau la fel de atasati de finantele “inovatoare” pe cat erau si predecesorii lor. Robert Rubin, cat timp a fost secretarul Trezoreriei, si Gordon Brown pe cand era ministru de finante au predicat aceeasi evanghelie.
     
    Dar daca miscarea conservatoare americana – mai bine organizata si mult mai dura decat echivalentul ei britanic – a reusit sa ajunga din nou la putere la inceputul acestui deceniu, in Marea Britanie, Partidul Laburist a continuat sa conduca si in timpul anilor de balon speculativ. Brown a ajuns in cele din urma premier. Asa incat catastrofa Bush din America este catastrofa Brown din Marea Britanie.
     
    Dar merita Brown si partidul lui sa fie acuzati de actuala criza? Da si nu.
    Brown s-a lasat cucerit de dogma ca piata stie cel mai bine ce trebuie si ca dereglementarea e mai eficienta. In 2005, el cerea sa avem “incredere in compania responsabila, in angajatul responsabil si in consumatorul educat” si insista ca reglementarile trebuie sa aiba “nu doar o prezenta ceva mai restransa, ci una limitata”. Parca il auzeai vorbind pe Alan Greenspan!
    Nu e niciun dubiu ca acest zel pentru dereglementare a pregatit Marea Britanie pentru prabusire. Ganditi-va la contraexemplul Canadei – o tara vorbitoare preponderent de engleza, situata cam la fel de mult pe orbita culturala americana ca si Marea Britanie, dar unde dereglementarile tip Reagan/Thatcher nu au avut niciodata loc. In mod cert, bancile canadiene au fost un pilon de stabilitate in timpul crizei.
     
    Dar mai e ceva: desi Brown si partidul lui ar merita sa fie pedepsiti, nici adversarii lor politici nu merita vreo recompensa. La urma urmei, un guvern conservator ar fi fost oare mai putin orbit de fundamentalismul pietei libere si mai dispus sa preia conducerea lumii financiare in timpul ultimului deceniu? Evident ca nu.
     
    Iar raspunsul lui Brown la actuala criza – o explozie de activism care sa compenseze pasivitatea din trecut – este logic, in vreme ce acel al opozantilor nu.
    Guvernul Brown s-a miscat agresiv in sprijinul bancilor cu probleme. Astfel a reusit sa-i puna probabil pe contribuabili in fata unor viitoare facturi consistente, dar situatia financiara s-a stabilizat. Brown a sprijinit Banca Angliei care, ca si Rezerva Federala, s-a implicat in cateva actiuni neconventionale ca sa relaxeze creditele. Iar in ultima vreme, Brown insusi s-a aratat dispus sa permita deficite bugetare mari, chiar daca are programate deja cresteri substantiale de impozite.   

    Si toate par sa functioneze. Principalii macroindicatori au devenit usor pozitivi, sugerand ca Marea Britanie, a carei competitivitate a avut de castigat din devalorizarea lirei sterline, va incepe redresarea economica mult inaintea restului Europei.
     
    Intre timp, David Cameron, liderul conservatorilor, n-a avut prea multe de oferit, multumindu-se sa ridice steguletul rosu de panica fiscala si sa ceara ca guvernul britanic sa stranga imediat cureaua.
    E drept, multi comentatori au tras un semnal de alarma cu privire la perspectivele fiscale ale Marii Britanii, iar o agentie de rating a avertizat ca tara si-ar putea pierde ratingul AAA (desi altii nu sunt de acord). Dar pietele nu par sa fie chiar ingrijorate: dobanda de referinta pentru datoria pe termen lung a Marii Britanii este doar cu putin mai mare decat cea a Germaniei – nu chiar ceea ce ar fi de asteptat de la o tara bantuita de spectrul falimentului.
     
    Totusi, daca azi ar avea loc alegeri, Brown si partidul lui ar pierde pe capete. Ei erau la putere cand nenorocirile s-au intamplat si acum trebuie sa achite nota de plata. E o perspectiva ingrijoratoare. Daca as fi membru al echipei economice a administratiei Obama – o echipa ai carei membri de frunte erau la fel de entuziasti cu privire la finantele moderne ca si omologii lor britanici – m-as uita peste Atlantic si as mormai: M-au ferit Bush si Gore de asa ceva!