O situaţie a devenit fenomen pe piaţa locală: cele mai mari companii din România din punctul de vedere al veniturilor înregistrate sunt conduse majoritar de expaţi.
Executivii internaţionali domină detaşat clasamentul celor mai mari companii din România din punctul de vedere al cifrei de afaceri: dintr‑un business total de peste 109 de miliarde de lei al celor mai mari 10 jucători de pe piaţa locală (potrivit celor mai recente informaţii publice disponibile pentru toate aceste companii), peste 98 de miliarde de lei sunt gestionate la nivel de CEO de expatriaţi. Totodată, aproape 30.000 de angajaţi din acelaşi clasament sunt subordonaţi unui CEO străin.
Cu excepţia businessului antreprenorial Dedeman, o singură companie din top 10 este condusă de un român – Lukoil România, al cărei director executiv este Victor Jumbei, unul dintre directorii longevivi ai companiei. Balanţa înclină spre executivii străini şi dacă ne uităm la cele mai mari companii din câteva domenii de activitate. În timp ce înlocuirea Marianei Gheorghe, care şi-a început mandatul la Petrom după privatizarea companiei, în 2001, cu scoţianca Christina Verchere, a adus o noutate pentru cea mai mare companie locală din domeniul energiei, în altele statutul de expatriat al CEO-ului a devenit tradiţie.
Poate unul dintre cele mai relevante exemple în acest sens este sectorul bancar, unde bancherii străini continuă să domine managementul celor mai mari bănci din top – doar patru din top 10 bănci au un bancher străin la cârmă, potrivit ZF; la nivel de top 5, doar doi manageri din top 5 au un director general român. BCR, cea mai mare bancă românească din punctul de vedere al activelor, este condusă însă din 2015 de Sergiu Manea, el fiind primul român pe care austriecii de la Erste Bank l-au numit în această funcţie. Alături de el se află Răsvan Radu, preşedinte al UniCredit România. De cealaltă parte a balanţei se află Omer Tetik, bancherul turc născut în Germania dar cu cetăţenie română care a condus timp de trei ani filiala locală a Credit Europe şi care a preluat în 2013 conducerea Băncii Transilvania; François Bloch a fost numit în 2016 la conducerea BRD-SocGen, a treia bancă locală după active. Steven van Groningen este preşedintele Raiffeisen Bank din 2002 şi, totodată, un exemplu reprezentativ pentru comunitatea executivilor expaţi din România. Probabilitatea ca o bancă din România să aibă un CEO străin este considerabil mai mare decât în alte ţări; pe de altă parte, băncile din Polonia au o înclinaţie mai mică să numească străini în funcţii de director general, după cum este confirmat de studiul „Are expatriates managing banks’ CEE subsidiaries more risk-takers?” (Îşi asumă expaţii care conduc bănci din CEE mai multe riscuri?), publicat de BNR anul trecut.
Sectorul auto şi, totodată, cea mai mare companie de pe piaţa locală îl au ca lider pe francezul Yves Caracatzanis, el fiind succesorul unui alt expat de origine franceză, Nicolas Maure, care a fost recent numit la conducerea operaţiunilor grupului Renault pentru regiunea Eurasia; balanţa înclină în favoarea expaţilor şi în situaţia celorlalte mari companii din domeniu.
Liudmila Climoc, executivul cu origini în Republica Moldova, a preluat în 2016 conducerea celui mai puternic jucător din domeniu în timp ce Jean Francois Fallacher, executivul francez care a condus anterior compania, a preluat un rol similar în Polonia. Şi Murielle Lorilloux a fost numită la conducerea Vodafone România anul trecut, după ce Ravinder Takkar a preluat un rol în care a devenit responsabil de reprezentarea intereselor Vodafone în India şi de dezvoltarea businessului în regiunea AMAP (Africa, Orientul Mijlociu şi Asia Pacific).
Miroslav Majoros, CEO-ul celui de-al treilea jucător din Telekom l-a înlocuit pe Nikolai Beckers în 2015; Beckers este acum CEO-ul unui grup azer în acelaşi domeniu, în Baku (Azerbaidjan). Piaţa locală a fost o rampă de lansare şi pentru executivi români din telecom, cel mai reprezentativ caz fiind al Severinei Pascu, fostul CEO al UPC România (rol preluat în urmă cu doi ani de Robert Redeleanu), este în prezent COO al Liberty Global pentru Europa Centrală.
În ceea ce priveşte retailul local, cel mai puternic executiv este neamţul Marco Hössl, expatul care conduce de mai bine de doi ani afacerile Kaufland în România. El este unul dintre cei şase manageri străini din comerţul modern, potrivit ZF (alături de cei din top 5 se numără şi Ronald Ruffing, CEO Metro Cash & Carry, Vassilis Stavrou, CEO Mega Image şi Thierry Destailleru, director general al Cora România). Printre cei mai longevivi executivi de pe piaţa locală se numără însă Ionuţ Ardeleanu, care de peste 35 de ani conduce afacerile Auchan România şi Alexandru Vlad, care a fost numit la conducerea Selgros Cash & Carry încă din 2001. Balanţa managementului local din retail este echilibrată mai ales prin prisma afacerilor Dedeman, una dintre cele mai puternice companii din retail, condusă de fondatorii acesteia, fraţii Adrian şi Dragoş Pavăl.
Nu ne propunem să stabilim dacă acesta este un lucru mai degrabă pozitiv sau negativ – opiniile specialiştilor pe care i-am consultat oferă deopotrivă argumente pentru ambele cazuri – ci să analizăm situaţia, răspunzând la câteva întrebări referitoare la statutul de rai al Europei de Est pentru executivii expaţi.
De ce balanţa conducerii celor mai mari companii din România înclină spre expaţi?
Radu Furnică, preşedinte al Leadership Development Solutions şi care are o experienţă de peste două decenii pe piaţa românească de executive search, sesizează că situaţia s-a mai echilibrat faţă de anii ’90 şi că există mult mai mulţi români la nivel de general management în topul primelor 2.500 de companii, raportul dintre expatriaţi şi executivii locali fiind egal. În ceea ce priveşte faptul că în continuare cele mai mari companii de pe piaţa locală sunt conduse de expaţi, el observă că gradul de politizare a unei companii are un impact direct asupra acestui fenomen. De multe ori, unul dintre canalele prin care executivii expaţi ajung pe piaţa locală este creşterea internă la nivelul grupului. „Sunt oameni care, la un moment dat, trebuie rotaţi din pieţe în pieţe în aşa fel încât să fie expuşi la mai multe tipuri de cultura de business de-a lungul carierei lor.”
Totodată, unul dintre motivele pentru care unii dintre executivii expatriaţi sunt aduşi aici ţine de o altă formă de corupţie – unii dintre ei nefiind neapărat buni, ci bine conectaţi. „La fel ca un stat, fenomenul se poate regăsi şi în corporaţie, care nu are cetăţeni la baza ei, dar poate are sute de mii de acţionari. Distanţa dintre acel acţionar şi CEO-ul corporaţiei este foarte mare şi acolo ajung să conducă nu numai cei care sunt mai buni, ci cei care au fost mai iscusiţi în a-şi crea relaţiile care să îi împingă până la nivelul acela de carieră.” Potrivit lui, în organizarea de business, corupţia ia forme mai sofisticate, însă este totuşi prezentă în majoritatea marilor organizaţii. „Te trezeşti la un moment dat că descoperi că CEO-ul unei firme multinaţionale de aici din România e de fapt nepotul unui membru din boardul de la Paris sau de la New York; şi aceea este o formă de corupţie poate încearcă să îşi facă treaba, dar din start trebuie spus că organizaţia îşi pierde credibilitatea, cel puţin, fiindcă nu a ales dintr-o mostră de oameni care să fie cu adevărat relevanţi.”
Un alt motiv al numărului mare de expatriaţi de la conducerea multinaţionalelor din România se leagă de comportamentul unora dintre executivii români, care îi determină pe cei din head officeurile multinaţionalelor să creadă că expatriaţii sunt mai de încredere, mai puţin coruptibili. „Unii români – nu au fost multe astfel de cazuri, totuşi au existat, şi asta nu ar fi trebuit să se întâmple – le-au dat apă la moară celor care gândesc că nu am fi buni pentru poziţii de conducere printr-un comportament care nu a fost tocmai exemplar. Au înşelat aşteptările, uneori şi prin corupţie, dar şi prin alte lucruri care produc reputaţie în domeniul public şi politic, dar care, din punctul meu de vedere, nu este relevant pentru lumea de business”, adaugă Furnică.
Pe de altă parte, în anumite domenii, baza de talente locale este restrânsă: „Dacă ar trebui să găsim mâine un CEO de bancă (m-am uitat pe listă, nu prea sunt candidaţi de o asemenea magnitudine), trebuie să fi avut cel puţin 20 de ani de experienţă în banking, din care jumătate să fie la nivel de VP, în organizaţii de o anumită mărime, expuşi la mai multe pieţe etc. Aşadar, condiţiile necesare pentru un profil corect de CEO sunt atât de restrictive încât numărul candidaţilor din România devine foarte mic, aşa că e firesc ca un expatriat să preia cârma unei multinaţionale”.
Totuşi, Radu Furnică sesizează că, odată ce studiezi CV-ul unora dintre expatriaţii care conduc astfel de afaceri aici, te întrebi dacă nu s-au strecurat nişte nuanţe de incorectitudine. „Trebuie să preia conducerea unei bănci mari de retail, iar el nu are experienţă în retail sau n-a condus în banking organizaţii mai mari de 50 de oameni sau măcar egale cu aceea în care trebuie să vină şi el vine aici să conducă 5.000 de oameni. Te trezeşti că nu se potriveşte şi nu găseşti explicaţiile din parcursul persoanei respective care să justifice o astfel de nominalizare a lui.” Preşedintele Leadership Development Solutions concluzionează tranşant: „În lumea de business, oamenii nu sunt egali şi nici nu ar trebui să fie, iar dacă mă întrebaţi câţi sunt relevanţi pentru mine, răspunsul este sub 2%. Restul de 98% nu sunt relevanţi pentru activitatea de conducere în organizaţie, pentru că nu au nici cunoştinţele, nici experienţa, nici capacităţile intelectuale pentru a face faţă unei astfel de responsabilităţi”.
Din rândul exemplelor pozitive de expatriaţi aflaţi la conducerea unor companii locale îi numeşte pe Steven van Groningen, al cărui leadership pozitiv este dovedit de mulţumirea angajaţilor băncii, care petrec în cadrul acesteia mai mult decât media de la nivel de piaţă, dar şi pe Christian Esteve, care a condus Dacia Renault după achiziţia francezilor: „Mi-e dor de astfel de oameni, nu prea îi mai văd aici. Importanţa României pentru astfel de corporaţii la momentul acela era mult mai mare, în prezent văd mai ales birocraţi, administratori, or un administrator nu este la nivelul pe care cred eu că ar trebui să îl aibă, dată fiind complexitatea mediului românesc şi potenţialul ei real de a produce valoare României.”
