Georgiana Gheorghe,
colaborator, femeie de afaceri, pasionată de artă
România merită să se trezească din somnul mediocrităţii culturale şi să rezoneze cu ritmul ţărilor din Europa.
Pentru că este început de an şi e sănătos să te uiţi în urmă, să faci o analiză, să vezi cum stai ca rezultate, ca proiecte, să te uiţi spre viitor, să te gândeşti unde vrei să ajungi şi ce e de făcut pentru asta, am încercat să fac şi eu un exerciţiu pe domeniul cultural din România, în special pe ariile mele de interes şi anume teatrul, opera şi festivalurile de muzică clasică. Şi pentru că eu sunt doar o pasionată şi, zic eu, fină observatoare a fenomenului, dar nu activez în domeniu, am invitat-o pe regizoarea Carmen Lidia Vidu să-mi fie alături în acest exerciţiu, mai ales că genul de teatru pe care ea îl face este unul tezist, de tip manifest social şi politic, iar în nişte declaraţii recente a afirmat că este interesată să intre activ în politică, peste vreo 4-5 ani. Redau în continuare analiza ei cu fidelitate. Ceea ce aş vrea să adaug este faptul că tot ea semnează şi regia multimedia pentru Festivalul Enescu, de altfel singurul festival de muzică clasică, de ţinută şi calibru, cu care România poate să se laude la nivel internaţional. Din păcate, Festivalul de Operă organizat anual de Opera Naţională Bucureşti (ONB), de obicei în luna iunie, nu a reuşit încă să-şi găsească locul, să crească, să aibă un renume internaţional, să atragă producţii ale altor teatre lirice din Europa sau din lume. De văzut cum managementul ONB şi Ministerul Culturii vor reuşi să dezvolte acest proiect de care este atâta nevoie, mai ales că acum, publicul de operă se regenerează.
În paralel cu acesta, anul trecut a apărut un nou festival de operă şi muzică clasică, Masters of Classics, desfăşurat în perioada 1-15 septembrie, care a avut un line-up extraordinar în prima sa ediţie. Printre invitaţi s-au numărat soprana Anna Netrebko şi soţul ei, tenorul Yusif Eyvazov, mezzosoprana Elina Garanca, tenorul Robert Alagna, pianistul şi compozitorul Fazil Say şi mulţi alţi artişti internaţionali minunaţi. Iniţial, festivalul a avut-o şi pe soprana Angela Gheorghiu pe afiş, dar ceva s-a întâmplat între timp, întrucât domnia sa a dispărut ulterior din program şi a reapărut la Sala Palatului, într-un concert splendissim, în compania minunatului tenor Teodor Ilincăi. Revenind la Masters of Classics, acesta a avut loc în Bucureşti, la Sala Palatului, deşi iniţial era şi sala ONB pe lista de spaţii pentru concerte. Costul biletelor a fost unul comparabil cu al altor evenimente de gen din afara ţării, însă exagerat pentru publicul meloman din România şi pentru ce oferă ponosita Sală a Palatului. Manifestarea urmează să se organizeze exact ca şi festivalul George Enescu, adică o dată la doi ani, astfel încât, combinate, vom avea în fiecare an un eveniment cu invitaţi internaţionali care vor performa pe scenele din România. Cu un line-up excelent pentru o primă ediţie, dar cu o organizare uşor împotmolită, festivalul promite pentru 2026 o ediţie spectaculoasă. Aştept cu mare interes, întrucât, aşa cum precizează şi Carmen în intervenţia ei, România merită să se trezească din somnul mediocrităţii culturale şi să rezoneze cu ritmul ţărilor din Europa. Ce pot să spun însă cu bucurie, este că sălile de spectacole încep să se umple, sunt reprezentaţii atât de teatru, cât şi de operă, sau concerte la Ateneu, care se joacă în regim sold out, şi se creionează un fenomen interesant al microevenimentelor culturale pentru microcomunităţi de proximitate (voi dezvolta într-un material dedicat), cu un aer informal, cool, atât cu artişti la început de drum, cât şi cu artişti experimentaţi dar mai funky, care preferă intimitatea unor seri la un pahar de vin cu prietenii.
„România, la 35 de ani de la Revoluţie, continuă să se dezvolte în plan cultural, dar teatrul său este insuficient reprezentat pe piaţa culturală europeană şi internaţională. În acest context, este esenţial să înţelegem de ce teatrul românesc trebuie să se deschidă către lume şi ce beneficii ar aduce acest proces.
România este parte a Uniunii Europene, dar teatrul românesc nu reflectă această apartenenţă la nivel internaţional. Prezenţa constantă pe scenele europene, fie prin festivaluri, turnee sau colaborări, ar contribui la consolidarea imaginii României ca o ţară cu o cultură vie, dinamică şi relevantă.
Artiştii români pot beneficia enorm din expunerea la diverse perspective şi metode de lucru. Colaborările cu regizori, actori şi scenografi internaţionali aduc idei noi, tehnici inovatoare şi o înţelegere mai profundă a diversităţii teatrale. Acest schimb poate revitaliza teatrul românesc şi îl poate aduce în pas cu tendinţele internaţionale păstrând în acelaşi timp specificul românesc.
Prezenţa în festivaluri sau turnee internaţionale înseamnă acces la publicuri diverse, care pot deveni ambasadori ai artei româneşti. În plus, recunoaşterea internaţională poate deschide noi oportunităţi financiare şi logistice pentru proiecte teatrale.
Invitaţia adresată regizorilor şi artiştilor internaţionali de a lucra în teatrele din România poate aduce o diversitate creativă care îmbogăţeşte scena locală. Acest proces nu doar inspiră artiştii români, dar şi promovează un dialog artistic esenţial.
Vizitele jurnaliştilor şi curatorilor internaţionali sunt cruciale. Prin recenzii şi recomandări, spectacolele româneşti pot deveni vizibile în presa culturală globală, crescând astfel interesul pentru teatrul românesc şi facilitând includerea sa în festivaluri de renume.
Construirea unor relaţii solide cu instituţii şi profesionişti din străinătate poate transforma România într-un punct de interes pe harta teatrală globală. În plus, aceasta contribuie la dezvoltarea unei reţele de sprijin reciproc între teatrele româneşti şi cele europene.
Schimbarea este necesară la nivel politic şi cultural
Pentru ca teatrul românesc să devină un actor relevant pe scena internaţională, este nevoie de o strategie politică bine definită, care să susţină arta şi cultura. Aceasta poate include:
1. Finanţare constantă pentru mobilitate artistică internaţională
2. Subvenţionarea invitaţiilor pentru regizori şi jurnalişti internaţionali
3. Crearea unor parteneriate culturale strategice cu ţări europene
În acest proces, implicarea artiştilor cu experienţă este crucială. Aceştia pot oferi consiliere politică sau chiar pot contribui activ la formularea politicilor culturale. Este timpul ca artiştii să devină ambasadori ai schimbării, atât în sălile de spectacol, cât şi în cadrul instituţiilor decizionale.
Teatrul românesc are potenţialul de a deveni un punct de reper pe piaţa culturală europeană şi globală. Pentru ca acest lucru să devină realitate, este esenţială o deschidere internaţională constantă, susţinută de politici culturale coerente şi o implicare activă a artiştilor în viaţa publică. România este parte a Uniunii Europene, dar teatrul său trebuie să devină parte integrantă a dialogului teatral european. Schimbarea începe doar dacă ne implicăm.
Spectacolul „Jurnal de România #AiciSeViseazăLaSchimbare” pe care l-am regizat la Teatrul Masca, este un exemplu elocvent al modului în care arta poate deveni un mijloc puternic de introspecţie naţională şi de promovare a valorilor româneşti pe scena europeană. Această producţie teatrală vorbeşte despre o Românie matură, conştientă de provocările şi tarele sale istorice, dar care se află într-un proces activ de redefinire identitară şi de integrare în gândirea europeană.
Spectacolul pune în scenă poveşti autentice, personale şi sociale, care reflectă o generaţie conectată la probleme globale, dar care păstrează în acelaşi timp rădăcinile culturale şi emoţionale specifice României.
„Jurnal de România #AiciSeViseazăLaSchimbare” reuşeşte să creeze o punte între trecut şi viitor, între local şi global, demonstrând că teatrul românesc are capacitatea de a articula subiecte complexe şi relevante pentru orice spaţiu cultural european.
Mesajele spectacolului sunt puternic ancorate în realităţile actuale – de la dilemele identitare şi transformările sociale, până la aspiraţiile tinerelor generaţii – şi rezonează cu valorile europene, precum diversitatea, libertatea de expresie şi solidaritatea. Această abordare face din „Jurnal de România #AiciSeViseazăLaSchimbare” nu doar un produs artistic, ci şi o carte de vizită culturală pentru România, capabilă să inspire publicuri din diferite colţuri ale Europei.
Mai mult, spectacolul utilizează un limbaj teatral contemporan – îmbinând arta performativă, proiecţiile vizuale şi mărturiile directe – ceea ce îl face accesibil şi atractiv pentru festivaluri europene de anvergură. Acest tip de creaţie, ce îmbină introspecţia locală cu o estetică universală, demonstrează că România are o voce artistică puternică şi originală în peisajul cultural internaţional.
Astfel, „Jurnal de România #AiciSeViseazăLaSchimbare” nu este doar un spectacol, ci un manifest cultural care poate reprezenta cu succes România la orice festival european important, consolidând imaginea unei ţări care îşi asumă trecutul, visează la schimbare şi priveşte cu încredere spre viitor.”
În 2004, aveam 26 de ani şi eram foarte tânăra manager de relaţii publice al grupului A&D Pharma, care îngloba lanţul de farmacii Sensiblu şi distribuitorul de produse farmaceutice Mediplus, achiziţionat şi devenit în istoria recentă Grupul Dr. Max. La începutul anilor 2000, în capitalismul sălbatic care se insinua în geografia României, cu toţii creşteam ca Prîslea cel Voinic în căutarea merelor de aur, indiferent de segmentul economic. Eram parte din generaţia cu cheia la gât care se transforma încet-încet în generaţia cu cardul la gât, fiind şi prima generaţie de carierişti care transpirau sânge la birou până târziu în noapte, sânge în care erau înmuiate peniţele cu care au fost semnate multele contracte ipotecare pentru achiziţia căsuţelor mult-visate. Multinaţionalele plantau deja de vreo 8-10 ani copăcei rodnici pe teritoriul României (plantează şi acum, dar mai mult din considerente ESG) şi înfloreau deja şi primele companii antreprenoriale made in Romania. Contactul cu realitatea economică în toată splendoarea ei se ţinea prin Ziarul Financiar, cotidianul care prezenta pe scurt, pe larg, pe cord deschis şi chiar anticipat, mersul şi demersul în business. Mai erau pe piaţă câteva publicaţii de business, însă ora exactă a mediului de afaceri se dădea din rotiţele grupului de presă Mediafax. Spectrul media mustea de publicaţii print şi era dominat de revistele glamour pentru femei, care îşi doreau cu orice preţ să se emancipeze, să fie văzute, recunoscute şi validate de o societate profund patriarhală. Apariţia glossy a revistei de afaceri Business Magazin a fost o mişcare firească a grupului de presă şi strategică la momentul respectiv. Echipa redacţională era formată din tineri jurnalişti formaţi şi formataţi de Fini şi Pâslaru, adică tăioşi, incisivi, curioşi şi etici. Se simţea nevoia unui spaţiu cu respiraţie săptămânală, care să găzduiască analize mai ample, profile de manageri charismatici, modele de succes şi de urmat. Au urmat apoi anuarele realizate de revistă şi toate manifestările în spirală şi fandările în evenimente care adunau laolaltă comunitatea de afaceri atât de dornică să-şi etaleze costumele negre, gulerele scrobite si manşetele cu butoni MontBlanc. Evenimentele organizate de ei erau foarte fistichii pentru acele vremuri, iar eu nu am să uit niciodată prima gală de lansare a topului tinerilor manageri, care a fost organizată în primul an de la lansarea revistei, la Opera Română din Bucureşti. jingle-uri memorabile, video pe ecrane gigant, ţinute elegante şi prezentatori de la TV. Pentru că începusem să îi cunosc pe jurnalişti foarte bine, ştiam că în spatele materialelor de analiză, al anuarelor tematice, al evenimentelor, erau sute de ore de lucru, de cercetare, de întrebări şi telefoane, de schimburi de emailuri şi câteodată chiar tensiuni cu nervi întinşi ai oamenilor din presă, asupra cărora se făceau deja presiuni din toate părţile. Toată lumea dorea să le transmită ceva, să se laude cu vreo realizare, să anunţe cu cât a crescut producţia la hectar pe birou multinaţionalizat. Cu toate astea, eram tare invidioasă pe libertatea cu care opinau pe diverse teme, lejeritatea cu care îşi argumentau opiniile şi fermitatea cu care plecau cu reportofonul deschis în căutarea celor mai spectaculoase teme. Încă de atunci şi datorită jurnaliştilor de la ZF şi BM, am avut o dorinţă secretă: odată, sau măcar o dată, să semnez şi eu un material pe care să îl public. Nu îmi era clar pe ce subiect sau temă, dar munca lor mi se părea fascinantă, mai ales când am văzut şi culisele din redacţie. Au trecut douăzeci de ani de atunci şi atât ei, jurnaliştii primei redacţii a BM, cât şi eu şi colegii generaţiei mele am ajuns nişte adulţi de 40Ă, maturizaţi fast-forward, mai mult sau mai puţin fericiţi, mai mult sau mai puţin împliniţi, mai mult sau mai puţin obosiţi, mai mult sau mai puţin tracasaţi şi sătui de toate transformările haotice ale societăţii. Long story short, am un respect profund pentru toţi jurnaliştii oneşti şi verticali, care îşi fac meseria cu seriozitate şi atenţie, indiferent de apartenenţa lor la o redacţie sau alta. Am un ataşament aparte faţă de aceste două branduri media, pentru că am crescut profesional odată cu ele. Mi-a plăcut cum au reuşit să pivoteze în digital, mai ales ZF, însă ştiu sigur că şi BM va face trecerea spre digital mai devreme sau mai târziu. Este singura revistă de afaceri care, cu încăpăţânare, încă iese din tipar pe piaţă săptămânal, o adevărată supravieţuitoare a măcelului informaţional venit dinspre social media, un erou în epoca fake news şi video reel entertainment. Cât despre visul meu secret de a semna un material, el a devenit realitate în august 2021, când am semnat prima cronică de teatru în numărul din săptămâna 30 august – 5 septembrie al Business Magazin, iar în aceşti ultimi trei ani am acoperit zeci de spectacole de teatru, operă sau muzică clasică, am intervievat regizori, actori şi muzicieni, aducând-mi şi eu propria mea contribuţie la deşteptarea naţiunii, prin cultură şi artă.