Organizată de galeria newyorkeză Bortolami, expoziţia improvizată intitulată „Exodus” prezintă lucrări de artă conceptuală. Printre acestea se numără „Crying Games” de Josh Kline, o lucrare video care suprapune figuri de politicieni care au avut un rol în războiul împotriva terorismului pe trupuri de actori care plâng isteric şi-şi exprimă regretele, scrie Washington Post, un pix folosit la semnatul unui tratat de interzicere a testelor nucleare din 1963 ori un panou de gard de plasă, lucrare semnată Cady Noland, ce poartă titlul de „Institutional Field”.
Tag: galerie
-
Cum să vinzi lux în România
„Piaţa produselor de lux din România este problematică pentru că trebuie să te bazezi pe clienţii interni. Spre exemplu, la Milano, Paris, Praga, Varşovia vin şi foarte mulţi turişti străini care consumă produse de lux, or în România aceşti turişti nu reprezintă nici măcar 1% din vânzare. Nu există o piaţă a turiştilor străini care cumpără branduri de lux în România, de aceea clienţii interni sunt importanţi pentru noi”, spune Shlomi Tetruashvili, cofondator al magazinului multibrand Capodopera by Elis, gestionat de compania Elis Group Impex.
Anul trecut, acesta a ajuns la afaceri de 2,8 milioane de euro, iar previziunile pentru anul acesta vizează o cifră de peste 4 milioane de euro, potrivit fraţilor Shlomi şi Michael Tetruashvili. Cei doi fraţi administrează şi magazinele DSQUARED2 şi Elisabetta Franchi din galeria hotelului Marriott din Capitală.Într-o piaţă unde puterea de cumpărare este limitată de nivelul salarial, industria fashion de lux a cunoscut o dezvoltare în timp mai puţin sesizabilă, cu multe magazine de lux care se deschideau şi se închideau peste noapte. Fraţii Tetruashvili spun însă că dacă urmezi anumiţi paşi şi dacă ajungi să creezi o relaţie cu clienţii, atunci poţi rezista pe piaţă ani la rând şi te poţi dezvolta armonios.
„Noi ne bazăm pe clienţii interni, dar pentru a te baza pe ei şi pentru a îi face să se întoarcă trebuie să ai mare grijă cum te comporţi cu ei. Noi nu oferim doar produsul, ci şi servicii de croitorie (dacă au nevoie de modificări la anumite haine), dacă au nevoie să trimitem comenzile în anumite locaţii o facem, vorbim cu ei după ce primesc comanda pentru a ne asigura că este totul bine”, explică Shlomi Tetruashvili. Şi la comenzile online încearcă să afle cât mai multe detalii despre client (înălţime, greutate) pentru a evita retururile. „În România trebuie să oferi o experienţă frumoasă clientului pentru ca el să revină în magazin. Din 100 de clienţi 99 se întorc la noi. Pe asta ne bazăm”, adaugă el. De asemenea, crede că un element important în industria fashion de lux este să ai toate procesele – de distribuţie, furnizare, vânzare, livrare – puse la punct şi să fii transparent cu toţi cei care completează lanţul până la vânzarea finală, inclusiv cu clientul final.
„Eu lucrez în acest domeniu de 20 de ani. Din experienţa mea pot spune că este foarte important să fii corect şi să ai continuitate, asta se vede pe termen lung, este un lucru esenţial într-o astfel de afacere. Dacă nu ai continuitate, transparenţă şi nu eşti sincer cu clienţii, furnizorii, angajaţii, nu o să meargă niciodată. Totul trebuie să meargă ca uns pentru a putea vinde lux”, explică Shlomi Tetruashvili.
El oferă exemplul brandului de fashion franţuzesc Louis Vuitton (LV), care, potrivit lui, ştie să vândă lux mai bine decât italienii.Pe piaţa locală, brandul este prezent cu un magazin deschis în galeria Marriott, unde se află şi cele două magazine în franciză – DSQUARED2 şi Elisabetta Franchi. „Când trec pe acolo şi mă uit la magazinul LV mă întreb mereu dacă este LV sau Mega Image, pentru că mereu sunt cozi la ei în magazin, lumea cumpără mult de la ei deşi au produse scumpe”, observă Shlomi. De asemenea, importantă este şi experienţa pe care o au cei care vând branduri de lux, pentru că trebuie să ştie cum să abordeze clientul final pentru ca acesta să-i cumpere produsele.
„Indiferent dacă vinzi o bluză de 30 de euro sau una de 300 de euro, trebuie să ştii cum să abordezi clientul şi cum să îţi vinzi marfa.”
Două elemente care au avut un impact pozitiv pe piaţa brandurilor de lux din România sunt măririle salariale care au avut loc în ultimii ani – aproape un milion de angajaţi câştigă echivalentul a peste 1.000 de euro brut pe lună, reprezentând 17% din totalul celor aproximativ 5,6 milioane de salariaţi activi, conform datelor Inspecţiei Muncii – dar şi migrarea oamenilor de orice vârstă de pe reţeaua de socializare Facebook pe reţeaua Instagram, spune cofondatorul Capodopera by Elis.„Faptul că au crescut veniturile a ajutat mult industria de fashion de lux. Dar tot ce ţine de lifestyle a schimbat foarte mult consumul de lux pe piaţa locală. Acesta este şi motivul pentru care în ultimii doi ani este cerere mai mare la branduri de lux decât la branduri clasice, pe care le găseşti în mall. Dacă înainte lumea era atentă la tot ce înseamnă modele, croieli, calitate, materiale, voiau să îi ajuţi să găsească o cămaşă, un sacou sau o pereche de adidaşi, de doi ani, de când a început lumea să stea mai mult pe Instagram şi de când influencerii schimbă rapid gusturile oamenilor, clienţii vin direct hotărâţi să cumpere anumite articole pe care le-au văzut în postările anumitor trendsetteri pe care îi urmăresc pe Instagram. Acum lumea caută anumite branduri care sunt purtate de trendsetteri. Înainte oamenii se îmbrăcau cu ceea ce li se potrivea”, observă Shlomi Tetruashvili.
El mai spune că pentru a putea dezvolta un brand de lux trebuie să urmezi tendinţele pieţei şi să creşti împreună cu cerinţele clienţilor, care sunt foarte schimbătoare. De altfel, una dintre problemele industriei fashion de lux este reprezentată de schimbările de trend dese şi rapide, astfel că dacă antreprenorii din spatele businessurilor sunt atenţi doar la cifre şi la a face profit şi nu se mulează după trenduri şi după gusturile consumatorilor, ajung să îşi închidă afacerile şi să se retragă de pe piaţă.
„În ziua de astăzi, problema în acest business este că moda şi trendul se schimbă foarte repede. Dacă antreprenorii se uită doar la cifre şi nu au un contact stabil cu furnizorii, cu clienţii, cu angajaţii, pierd teren şi ajung la faliment. Trebuie să fii atent la tot lanţul. Înainte nu aveam prea mulţi clienţi în magazin, dar acum sunt zile în care magazinul este plin. Sunt copii de 14-15-16 ani care vin cu părinţii şi cumpără haine de la noi, înainte nu se întâmpla aşa ceva. Asta se întâmplă în ultimii doi ani. Eu cred că totul are legătură cu migrarea persoanelor spre reţeaua de socializare Instagram, care le schimbă perspectiva în ceea ce priveşte moda.”
Magazinul Capodopera by Elis a fost deschis de familia Tetruashvili în 2002, într-un spaţiu din centrul comercial Bucureşti Mall, când piaţa locală era sărăcăcioasă în tot ceea ce însemna articole de încălţăminte sau îmbrăcăminte de lux. În acel context, Eli Tetruashvili, tatăl fraţilor Shlomi şi Michael, care ulterior au dus businessul mai departe, a avut ideea de a deschide un magazin multibrand în Bucureşti. Eli Tetruashvili a fost croitor şi antreprenor, el croia şi producea haine pe care le vindea mai apoi în propriile magazine de stradă, povesteşte Shlomi Tetruashvili modul în care au descoperit pasiunea pentru acest domeniu. El spune că faptul că tatăl lui a lucrat în domeniu i-a ajutat foarte mult în gestionarea şi administrarea businessului pe care l-au moştenit.
„În 2002, când am deschis Capodopera, nu erau branduri de lux pe piaţa din Bucureşti. Tatăl nostru a avut ideea de a face acest magazin. Este un business de familie şi aşa sper să rămână, avem şi noi copii mai mari şi sperăm să îl dezvolte frumos. De la tatăl nostru am avut toată expertiza, informaţiile necesare să ducem acest business mai departe şi să îl dezvoltăm.”
Cofondatorul a povestit că au mutat locaţia magazinului pe Bulevardul Unirii deoarece chiria în mall era mult prea ridicată şi, în plus, un business care vinde branduri de lux nu se pretează să fie localizat într-un mall, pentru că nu acolo sunt potenţialii săi consumatori.
„Dacă ai un produs mai scump nu poţi să stai într-un mall, pentru că lumea care merge în mall nu cumpără o pereche de adidaşi care costă 400-500 de euro. Nicăieri în lume nu se va întâmpla asta, cu un astfel de produs trebuie să fii pe stradă, acolo se pretează un astfel de business.”
Astfel, magazinul Capodopera by Elis se află astăzi pe bulevardul Unirii, într-un spaţiu ce se întinde pe 800 mp, din care 100 mp sunt dedicaţi articolelor pentru femei şi restul de 700 mp pentru bărbaţi. „Am văzut că este loc pe piaţa de îmbrăcăminte şi încălţăminte pentru bărbaţi; sunt şanse mari să faci profit mai mare cu produse pentru bărbaţi decât pentru femei, pentru că femeile aveau deja o piaţă a lor. Femeile chiar dacă au sau nu bani au de unde să aleagă, ele pot să se îmbrace de la Zara sau de la alte branduri care nu sunt de lux, dar să aibă un accesoriu mai scump, o geantă care se vede, nu toată ţinuta. În schimb, bărbaţii cumpără mai rar, dar cumpără toată ţinuta de la branduri de lux şi astfel ne-am decis să mergem pe această nişă.”De altfel, proprietarii magazinului Capodopera by Elis spun că peste 90% din vânzare are loc în magazin, site-ul generând doar 5% din cifra de afaceri, ceea ce le arată că este loc de creştere şi în mediul online. „Aproape toată vânzarea se face în magazin. Cred că 95% din vânzări au loc în magazin şi doar 5% prin intermediul site-ului, ceea ce înseamnă că este loc de creştere şi în mediul online, şi în cel offline. Avem clienţi care vin în Bucureşti din Constanţa, Sighetu Marmaţiei, Iaşi, Craiova, Târgu Jiu, Timişoara, Sighişoara special pentru a face cumpărături de la noi”, a adăugat Shlomi Tetruashvili.
Astfel, planurile de dezvoltare ale celor doi fraţi care se află la conducerea companiei vizează investiţii în online şi deschiderea celui de-al doilea magazin multibrand Capodopera by Elis în zona de nord a Capitalei (care are ca termen de livrare şi deschidere anul 2021, printr-o investiţie ce se încadrează între 500.000 de euro şi un milion de euro). Pe termen lung, pentru că aproximativ 50% din vânzări sunt generate de clienţi din alte oraşe decât Bucureşti, cei doi proprietari au în plan să deschidă magazine multibrand şi în alte oraşe din ţară, precum Iaşi, Cluj, Timişoara.
„Pe termen scurt avem în plan deschiderea magazinului din zona de nord a Bucureştiului – care se va întinde pe o suprafaţă de aproximativ 400 mp – şi să investim în mediul online, iar pe termen mediu şi lung (peste 2-3 ani) avem în plan să mai deschidem magazine multibrand şi în alte oraşe dezvoltate şi depărtate de Bucureşti, precum Iaşi, Cluj, Timişoara”, a spus Shlomi Tetruashvili.
În ceea ce priveşte trendul pieţei, Shlomi spune că pieţele emergente precum România şi Polonia au potenţial de creştere în continuare, dar sunt şi expuse la mai multe riscuri. Iar în ceea ce priveşte afacerile companiei pe care o gestionează, Elis Group Impex, cei doi antreprenori estimează afaceri de peste 4 milioane de euro la final de an 2019, în creştere cu aproximativ 45% faţă de anul trecut, când compania a înregistrat afaceri de 2,8 milioane de euro.
„Am încheiat anul 2017 cu 2,2 milioane de euro, în 2018 am înregistrat o cifră de afaceri de 2,8 milioane de euro, iar anul acesta vom ajunge la 4 milioane de euro”, a conchis Shlomi Tetruashvili. -
Cum poţi să cumperi o operă de artă la fel de simplu ca un suc
Un artist britanic, Ryan Gander, s-a gândit însă la o soluţie mai bună, expunând în galeria londoneză Taro Nasu o instalaţie de artă care le vinde vizitatorilor diverse lucrări, scrie CNN. Instalaţia, gândită ca un automat pe modelul celor de sucuri sau snacksuri, a fost încărcată cu 125 de articole care costau 500 de lire (556 de euro) bucata. Printre operele de artă s-au numărat pietre frumoase colecţionate de artist, sculpturi în formă de ceasuri digitale, picturi şi o carte care nu poate fi citită, deoarece literele au fost înlocuite cu simboluri de forma pietrelor disponibile în automat, doritorii neputând alege ce să primească în schimbul banilor lor.
-
Din vorbă-n vorbă cu Joana Grevers, fondatorul galeriei de artă 418: S-a născut în România, însă în 1974 a emigrat împreună cu familia în Germania. A revenit în 2004 din raţiuni familiale, iar patru ani mai târziu deschidea o galerie de artă
Aceasta este prima galerie de artă din zona rurală a României, după cum spune chiar Joana Grevers.
Conacul de la Cetate era încă de acum un deceniu folosit ca spaţiu de rezidenţă pentru artişti, dar între timp a preluat şi „rolul“ galeriei din Capitală.
Galeria are două direcţii distincte. Pe de o parte reprezintă artişti ai avangardei din România şi ţările din Est care în timpul realismului socialist încă din anii ’60 au mers în direcţia abstracţiei ori geometrice ori expresioniste, şi pe de altă parte reprezintă artişti tineri emergenţi cu predilecţia sculptură/instalaţie video.
„Tocmai am deschis la Cetate – unde este sediul Galeriei 418 din 2017 şi al Fundaţiei Joana Grevers – expoziţia «Ştefan Radu Creţu – Unknown Creatures» curatoriată de Victoria Dejaco, o cunoscută tânără curatoare de la Viena şi Graz.“
Artiştii vin la Cetate pentru o lună şi petrec timp împreună. În rest, spaţiul este folosit pentru vernisaje. „Am deschis acest spaţiu de rezidenţă pentru artişti acum un deceniu, în 2008, mai ales pentru sculptori. Când m-am întors în ţară, această proprietate era folosită în domeniul agricol, iar eu nu mi-am dorit să fac asta, aşa că am decis să o convertesc. Recunosc că m-a influenţat şi faptul că eu sunt şi istoric de artă, dar şi colecţionar“, spunea ea recent.
-
Cum arată cea mai nouă maşină electrică lansată de Volkswagen şi câţi români au făcut deja precomandă – GALERIE FOTO – VIDEO
ID.3, care va avea un preţ de bază de sub 30.000 de euro, a fost prezentat alături de noile variante e-Golf şi e-up!.ID.3 va ajunge pe piaţă cu baterii de 45 kilowaţi sau 77 kilowaţi, ce promit automii de 330 kilometri, respectiv 550 kilometri.Potrivit informaţiilor oferite de producător, maşina poate obţine o autonomie de 290 kilometri în doar 30 de minute de încărcare, dacă se folosesc staţii rapide cu o ieşire de 100 kilowaţi.Volkswagen va oferi garanţie de 8 ani sau 160.000 de kilometri pentru bateriile de pe vehicul.Potrivit datelor ZF, 550 de români au făcut deja precomandă pentru noul ID.3.Salonul Internaţional Auto Frankfurt se desfăşoară în perioada 12-22 septembrie. Anul acesta lipsesc o serie de mărci importante, precum cele ale grupului FIAT, Dacia, Citroen, Mazda, Mitshubishi etc. -
Poftiţi şi căutaţi!
Artistul Anthony Pedersen din Orange County, California, cunoscut sub pseudonimul Octopus/Caveman, şi-a anunţat pe Twitter intenţia de a-şi dona lucrările, după care a postat tot acolo fotografii ale lor şi indicii despre locul în care puteau fi găsite, scrie Washington Post. Cei care le găseau le puteau păstra cu condiţia să-şi facă o poză cu „prada” şi să i-o arate artistului, ca să vadă că se bucură de ele. Toate tablourile propuse spre căutare internauţilor iubitori de artă până în prezent au fost găsite, iar artistul se gândeşte să extindă oferta şi la alte oraşe.
-
Au transformat arta porţelanului într-un business, iar acum câştigă zeci de mii de euro din pasiunea lor
Micile opere de artă din porţelan ale Ancăi Popescu s-au bucurat de un succes imediat odată ce au fost expuse în galeria de artă contemporană deţinută de Anca Negescu. De-aici a fost doar un pas până ca antreprenoarea şi artista să îşi unească forţele în lansarea brandului de bijuterii de porţelan What if I Fly.
Anca Negescu povesteşte că a ajuns să activeze în domeniul artei în mod neaşteptat. Conducea o firmă cu mulţi angajaţi, iar stresul, spune ea, era proporţional cu anvergura businessului, astfel că a decis să-şi relaxeze mintea cu un curs de managementul artei organizat de Artmark – unul dintre primele din ţară, de altfel – în urma căruia şi-a dat seama că „este mare nevoie de oameni de business care să se implice în domeniul artei”. Ulterior, a absolvit cursuri de managementul artei la la Sotheby’s Institute, Londra, apoi a deschis galeria de artă contemporană Artfooly Gallery din Bucureşti, al cărei curator este.
Din activitatea galeriei sale s-au desprins treptat noi proiecte, cum ar fi magazinul de artă al galeriei (The Slice of Art) sau brandul de bijuterii din porţelan What If I Fly (Porcelain Stories).
What If I Fly este un studio în care sunt realizate bijuterii şi opere de artă în miniatură din porţelan. Acesta a fost fondat în 2016 de Anca Negescu, care are rolul de manager cultural în acest business, şi de Anca Popescu, artist contemporan specializat în arta porţelanului şi director de creaţie. Cele două promovează prin acest brand conceptul de „art jewelry”, care se traduce, în cazul lor, prin faptul că fiecare piesă este realizată manual din porţelan şi pictată cu aur, platină şi culori speciale şi cu elemente din metale preţioase.
Conceptul de „bijuterie de artă” (art jewelry)/„bijuterie de autor” este dificil de definit, spune curatoarea, cam la fel de dificil de definit precum este şi arta. „Termenul se referă la bijuterii create de artişti sau designeri de bijuterie, de obicei lucrate manual (dar nu obligatoriu), de cele mai multe ori unicat (dar nu obligatoriu), care au la bază un concept original. Sunt în esenţă nişte lucrări de artă miniaturale pe care le poţi purta”, explică ea.
Cum se face o bijuterie din porţelan?
Anca Negescu spune că durata de producere a 100 de piese este de aproximativ o lună, dar că depinde foarte mult de gradul de complexitate a obiectelor. Însă, ce este cel mai important, „prima dată se naşte ideea”.
„Se creează prototipul, care se modelează manual dintr-o ceară specială, după care se face matriţa. Se face porţelanul lichid din praf de porţelan şi apă, se toarnă în matriţa, se scoate din matriţă, se şlefuieşte, se arde la cuptor (kiln) pentru prima dată. Această fază se numeşte biscuit. În a doua fază se glazurează, apoi se arde din nou în kiln la aproximativ 1.240 de grade. După glazură, se aplică decorul (pictura) pe obiect. Culorile, aurul şi/sau platina cu care se pictează se fixează pe obiect prin ardere – a treia ardere în kiln. După ultima ardere obiectele se montează, li se fixează accesoriile şi abia atunci sunt gata”, descrie Anca procesele prin care trece o bijuterie până să fie gata de purtat.
Antreprenorii care activează în acest domeniu nu duc lipsă de dificultăţi. Anca Negescu spune că atunci când lucrezi cu metale preţioase sunt foarte multe acte de făcut şi mult timp pierdut, pentru că producătorii trebuie să verifice produsele la ANPC. Ca în orice tip de business, şi ea resimte felul în care birocraţia şi schimbările legislative foarte dese şi deloc prietenoase cu antreprenorii îngreunează foarte mult activitatea.
„Anul trecut am scris un proiect pentru a obţine o finanţare prin programul Start-Up Nation, care funcţionase foarte bine până atunci pentru multe businessuri mici la început de drum. Nu doar că pentru 2018 nu s-au mai acordat fonduri, dar s-au schimbat semnificativ şi criteriile de acordare a punctelor. Bucureştiul, Clujul şi alte zone prospere din ţară au fost serios depunctate şi prin urmare antreprenorii din aceste zone nu au mai putut accesa programul de finanţare”, spune ea. În plus, Anca Negescu consideră că în România se trăieşte foarte greu din artă contemporană, că majoritatea, deşi există şi excepţii, sunt nevoiţi să lucreze în alte domenii ca să poată trăi şi fac artă când le rămâne timp.
„Ca antreprenor, pentru a ajunge să trăieşti doar din artă contemporană, trebuie ca mai întâi să investeşti enorm. Nu doar bani, ci şi timp, muncă, dezvoltare a nenumărate relaţii etc. Şi nici măcar aşa nu ai nicio garanţie că vei reuşi. Nu îmi plac deloc clişeele, dar arta chiar cere sacrificii. Nu ştiu de ce, dar aşa a fost de când lumea. Astăzi, piaţa de artă este o piaţă a marilor jucători, bazată pe marketing şi pe manipularea publicului, la fel ca în orice alt domeniu. Dacă nu dispui de resurse financiare foarte serioase – proprii sau ale unor parteneri – trebuie să ştii că şansele de a reuşi cu adevărat şi de a mai avea energie să te mai bucuri şi de viaţă sunt destul de mici. Depinde foarte mult ce aşteptări are fiecare de la viaţa sa”, mărturiseşte Anca Negescu.
Investiţia iniţială în acest business a fost de 10.000 de euro. În 2018, brandul a înregistrat o creştere a vânzărilor de aproximativ 20% comparativ cu 2017 („primul an în care am funcţionat propriu-zis cu brandul What If I Fly”), ceea ce a dus la venituri totale de aproximativ 45.000 de euro.
Profitabilitatea pe produs este una ridicată, spune proprietara galeriei de artă, dat fiind faptul că materialele folosite în procesul de producţie au un cost mic.
„Materia primă folosită în procesul de producţie (porţelan, culori, aur şi platină pentru pictură, accesorii etc.) are un cost mic, prin urmare profitabilitatea per produs este mare. Timpul, fiind o resursă foarte preţioasă, adaugă valoare mare produselor, pentru că realizarea fiecăruia dintre ele necesită foarte mult timp”, explică Anca.
Taxa pentru participarea la un târg de design în România, care durează în medie o zi sau două, variază între 150 şi 500 de euro. În 2018, What If I Fly a participat la aproximativ şase târguri, iar în 2019 plănuieşte să participe la mai multe, atât în România, cât şi în străinătate.
„Merită foarte mult, la un târg poţi să ai vânzări care echivalează cu vânzările obişnuite din jumătate de lună. Depinde, evident, de anvergura târgului şi de perioada în care acesta se desfăşoară. Târgurile sunt importante nu doar pentru vânzări, ci şi pentru că te faci cunoscut, ceea ce se transformă ulterior în vânzări”, consideră ea.
Artă sau bijuterie de artă?
Anca Negescu spune că este important să facem distincţia între artă şi bijuterie de artă. Deşi sunt legate între ele, nivelul de preţ este cu totul altul pentru o lucrare de artă (mult mai mare), iar publicul poate fi complet diferit.
„Dacă la bijuteria de artă văd o tendinţă clară de creştere şi dezvoltare a pieţei, la piaţa de artă contemporană lucrurile nu sunt la fel de evidente în România. Observ o creştere, însă mult prea lentă din punctul meu de vedere, îmi este greu să intuiesc încotro se îndreaptă această piaţă. Lipsurile principale ale domeniului artei în România sunt: banii, educaţia publicului şi dezinteresul aproape total al statului pentru domeniu. Ar ajuta enorm dacă statul ar susţine arta prin diverse iniţiative. Ar putea”, descrie antreprenoarea cu părere de rău hibele din domeniu.
Cum ne situăm ca ţară la nivel global, dar şi local în ceea ce priveşte consumatorii de artă? Potrivit Ancăi Negescu, o diferenţă semnificativă este puterea de cumpărare, ceva mai redusă în România. „O altă diferenţă, însă nici pe departe la fel de semnificativă, constă în faptul că publicul din vestul Europei şi din ţările considerate mai dezvoltate este ceva mai obişnuit cu arta şi designul contemporan decât publicul român, fiind mai informat şi mai educat în acest sens. Bijuteria de artă se adresează oricum unei nişe destul de restrânse, indiferent de locul în care te afli. În acelaşi timp, am observat că în România apetitul pentru design este mai mare decât cel pentru artă”, constată Anca.
La nivel local, concurenţa în domeniul bijuteriilor de autor este unul destul de semnificativ. Anca Negescu mărturiseşte că nu concurează cu ceilalţi autori de bijuterie exclusiv la nivel local, deşi asta ar fi mult mai uşor. „Trăim în era internetului şi astăzi, vrem nu vrem, local = global”, spune managerul cultural.
„Dacă ne referim strict la bijuteria de artă din porţelan, nivelul de concurenţă este rezonabil pentru noi, în special în România, dar şi la nivel global. Ajută foarte mult faptul că fiecare artist are stilul său unic şi când lucrezi cu porţelan asta se vede şi se simte foarte clar. Aici, în România, chiar ar fi loc de mai mult. Concurenţa are un rol important, pentru că te forţează să creşti şi să îmbunătăţeşti permanent tot ceea ce faci”, conchide Anca Negescu.
-
Au transformat arta porţelanului într-un business, iar acum câştigă zeci de mii de euro din pasiunea lor
Micile opere de artă din porţelan ale Ancăi Popescu s-au bucurat de un succes imediat odată ce au fost expuse în galeria de artă contemporană deţinută de Anca Negescu. De-aici a fost doar un pas până ca antreprenoarea şi artista să îşi unească forţele în lansarea brandului de bijuterii de porţelan What if I Fly.
Anca Negescu povesteşte că a ajuns să activeze în domeniul artei în mod neaşteptat. Conducea o firmă cu mulţi angajaţi, iar stresul, spune ea, era proporţional cu anvergura businessului, astfel că a decis să-şi relaxeze mintea cu un curs de managementul artei organizat de Artmark – unul dintre primele din ţară, de altfel – în urma căruia şi-a dat seama că „este mare nevoie de oameni de business care să se implice în domeniul artei”. Ulterior, a absolvit cursuri de managementul artei la la Sotheby’s Institute, Londra, apoi a deschis galeria de artă contemporană Artfooly Gallery din Bucureşti, al cărei curator este.
Din activitatea galeriei sale s-au desprins treptat noi proiecte, cum ar fi magazinul de artă al galeriei (The Slice of Art) sau brandul de bijuterii din porţelan What If I Fly (Porcelain Stories).
What If I Fly este un studio în care sunt realizate bijuterii şi opere de artă în miniatură din porţelan. Acesta a fost fondat în 2016 de Anca Negescu, care are rolul de manager cultural în acest business, şi de Anca Popescu, artist contemporan specializat în arta porţelanului şi director de creaţie. Cele două promovează prin acest brand conceptul de „art jewelry”, care se traduce, în cazul lor, prin faptul că fiecare piesă este realizată manual din porţelan şi pictată cu aur, platină şi culori speciale şi cu elemente din metale preţioase.
Conceptul de „bijuterie de artă” (art jewelry)/„bijuterie de autor” este dificil de definit, spune curatoarea, cam la fel de dificil de definit precum este şi arta. „Termenul se referă la bijuterii create de artişti sau designeri de bijuterie, de obicei lucrate manual (dar nu obligatoriu), de cele mai multe ori unicat (dar nu obligatoriu), care au la bază un concept original. Sunt în esenţă nişte lucrări de artă miniaturale pe care le poţi purta”, explică ea.
Cum se face o bijuterie din porţelan?
Anca Negescu spune că durata de producere a 100 de piese este de aproximativ o lună, dar că depinde foarte mult de gradul de complexitate a obiectelor. Însă, ce este cel mai important, „prima dată se naşte ideea”.
„Se creează prototipul, care se modelează manual dintr-o ceară specială, după care se face matriţa. Se face porţelanul lichid din praf de porţelan şi apă, se toarnă în matriţa, se scoate din matriţă, se şlefuieşte, se arde la cuptor (kiln) pentru prima dată. Această fază se numeşte biscuit. În a doua fază se glazurează, apoi se arde din nou în kiln la aproximativ 1.240 de grade. După glazură, se aplică decorul (pictura) pe obiect. Culorile, aurul şi/sau platina cu care se pictează se fixează pe obiect prin ardere – a treia ardere în kiln. După ultima ardere obiectele se montează, li se fixează accesoriile şi abia atunci sunt gata”, descrie Anca procesele prin care trece o bijuterie până să fie gata de purtat.
Antreprenorii care activează în acest domeniu nu duc lipsă de dificultăţi. Anca Negescu spune că atunci când lucrezi cu metale preţioase sunt foarte multe acte de făcut şi mult timp pierdut, pentru că producătorii trebuie să verifice produsele la ANPC. Ca în orice tip de business, şi ea resimte felul în care birocraţia şi schimbările legislative foarte dese şi deloc prietenoase cu antreprenorii îngreunează foarte mult activitatea.
„Anul trecut am scris un proiect pentru a obţine o finanţare prin programul Start-Up Nation, care funcţionase foarte bine până atunci pentru multe businessuri mici la început de drum. Nu doar că pentru 2018 nu s-au mai acordat fonduri, dar s-au schimbat semnificativ şi criteriile de acordare a punctelor. Bucureştiul, Clujul şi alte zone prospere din ţară au fost serios depunctate şi prin urmare antreprenorii din aceste zone nu au mai putut accesa programul de finanţare”, spune ea. În plus, Anca Negescu consideră că în România se trăieşte foarte greu din artă contemporană, că majoritatea, deşi există şi excepţii, sunt nevoiţi să lucreze în alte domenii ca să poată trăi şi fac artă când le rămâne timp.
„Ca antreprenor, pentru a ajunge să trăieşti doar din artă contemporană, trebuie ca mai întâi să investeşti enorm. Nu doar bani, ci şi timp, muncă, dezvoltare a nenumărate relaţii etc. Şi nici măcar aşa nu ai nicio garanţie că vei reuşi. Nu îmi plac deloc clişeele, dar arta chiar cere sacrificii. Nu ştiu de ce, dar aşa a fost de când lumea. Astăzi, piaţa de artă este o piaţă a marilor jucători, bazată pe marketing şi pe manipularea publicului, la fel ca în orice alt domeniu. Dacă nu dispui de resurse financiare foarte serioase – proprii sau ale unor parteneri – trebuie să ştii că şansele de a reuşi cu adevărat şi de a mai avea energie să te mai bucuri şi de viaţă sunt destul de mici. Depinde foarte mult ce aşteptări are fiecare de la viaţa sa”, mărturiseşte Anca Negescu.
Investiţia iniţială în acest business a fost de 10.000 de euro. În 2018, brandul a înregistrat o creştere a vânzărilor de aproximativ 20% comparativ cu 2017 („primul an în care am funcţionat propriu-zis cu brandul What If I Fly”), ceea ce a dus la venituri totale de aproximativ 45.000 de euro.
Profitabilitatea pe produs este una ridicată, spune proprietara galeriei de artă, dat fiind faptul că materialele folosite în procesul de producţie au un cost mic.
„Materia primă folosită în procesul de producţie (porţelan, culori, aur şi platină pentru pictură, accesorii etc.) are un cost mic, prin urmare profitabilitatea per produs este mare. Timpul, fiind o resursă foarte preţioasă, adaugă valoare mare produselor, pentru că realizarea fiecăruia dintre ele necesită foarte mult timp”, explică Anca.
Taxa pentru participarea la un târg de design în România, care durează în medie o zi sau două, variază între 150 şi 500 de euro. În 2018, What If I Fly a participat la aproximativ şase târguri, iar în 2019 plănuieşte să participe la mai multe, atât în România, cât şi în străinătate.
„Merită foarte mult, la un târg poţi să ai vânzări care echivalează cu vânzările obişnuite din jumătate de lună. Depinde, evident, de anvergura târgului şi de perioada în care acesta se desfăşoară. Târgurile sunt importante nu doar pentru vânzări, ci şi pentru că te faci cunoscut, ceea ce se transformă ulterior în vânzări”, consideră ea.
Artă sau bijuterie de artă?
Anca Negescu spune că este important să facem distincţia între artă şi bijuterie de artă. Deşi sunt legate între ele, nivelul de preţ este cu totul altul pentru o lucrare de artă (mult mai mare), iar publicul poate fi complet diferit.
„Dacă la bijuteria de artă văd o tendinţă clară de creştere şi dezvoltare a pieţei, la piaţa de artă contemporană lucrurile nu sunt la fel de evidente în România. Observ o creştere, însă mult prea lentă din punctul meu de vedere, îmi este greu să intuiesc încotro se îndreaptă această piaţă. Lipsurile principale ale domeniului artei în România sunt: banii, educaţia publicului şi dezinteresul aproape total al statului pentru domeniu. Ar ajuta enorm dacă statul ar susţine arta prin diverse iniţiative. Ar putea”, descrie antreprenoarea cu părere de rău hibele din domeniu.
Cum ne situăm ca ţară la nivel global, dar şi local în ceea ce priveşte consumatorii de artă? Potrivit Ancăi Negescu, o diferenţă semnificativă este puterea de cumpărare, ceva mai redusă în România. „O altă diferenţă, însă nici pe departe la fel de semnificativă, constă în faptul că publicul din vestul Europei şi din ţările considerate mai dezvoltate este ceva mai obişnuit cu arta şi designul contemporan decât publicul român, fiind mai informat şi mai educat în acest sens. Bijuteria de artă se adresează oricum unei nişe destul de restrânse, indiferent de locul în care te afli. În acelaşi timp, am observat că în România apetitul pentru design este mai mare decât cel pentru artă”, constată Anca.
La nivel local, concurenţa în domeniul bijuteriilor de autor este unul destul de semnificativ. Anca Negescu mărturiseşte că nu concurează cu ceilalţi autori de bijuterie exclusiv la nivel local, deşi asta ar fi mult mai uşor. „Trăim în era internetului şi astăzi, vrem nu vrem, local = global”, spune managerul cultural.
„Dacă ne referim strict la bijuteria de artă din porţelan, nivelul de concurenţă este rezonabil pentru noi, în special în România, dar şi la nivel global. Ajută foarte mult faptul că fiecare artist are stilul său unic şi când lucrezi cu porţelan asta se vede şi se simte foarte clar. Aici, în România, chiar ar fi loc de mai mult. Concurenţa are un rol important, pentru că te forţează să creşti şi să îmbunătăţeşti permanent tot ceea ce faci”, conchide Anca Negescu.
-
Piaţa de artă din România – microscopică, dar în creştere
Anca Poteraşu şi-a început activitatea în domeniu ca dealer de artă în 2009, iar în mai 2011 a deschis Galeria Anca Poteraşu, în cadrul căruia expune şi vinde lucrările mai multor artişti consacraţi. Din 2012 participă la târguri internaţionale de artă din nişă, iar în septembrie 2018 galeria a fost invitată să deschidă un spaţiu de proiecte la muzeul Spinnerei din oraşul german Leipzig.
„M-am gândit atunci că ei (artiştii – n.red.) merită şi au nevoie de cineva care să îi promoveze, să îi susţină astfel încât să poată trăi din artă. Cineva trebuia să facă asta – iar pe atunci eram doar câţiva «nebuni» galerişti. Mulţi mi-au spus ca sunt nebună”, povesteşte Anca Poteraşu.
Curatorul nu a activat însă dintotdeauna în domeniul artei. Originară din Maramureş, Anca Poteraşu a ajuns să studieze sociologie şi asistenţă socială în Bucureşti, cu un master în politici sociale europene. În Capitală a intrat în contact cu artişti, mergea la vernisaje şi la petreceri împreună cu ei, iar cercul de prieteni îi era format tot din artişti, cu care a păstrat o legătură strânsă.
„Sigur că a fost vorba şi de o nevoie personală, de a face ceva mai mult, de a construi în jurul meu un fel de responsabilitate socială, o conştientizare a nevoii de a ne implica – am acest lucru în comun cu artiştii cu care lucrez”, îşi explică Anca motivaţia care îi propulsează businessul.
La început, a făcut o selecţie de lucrări care îi plăceau şi a vândut mai întâi chiar din atelierele artiştilor, din propria sufragerie, atunci când lucrările au început să se adune. După ce a testat mai multe opţiuni de promovare a artiştilor, a ajuns la concluzia că printr-o galerie poate să construiască mai mult – o comunitate în jurul artiştilor, o reţea pe termen lung. Astfel, în 2009 a deschis un spaţiu alternativ în care organiza evenimente şi petreceri în jurul artei, iar apoi acesta s-a transformat într-o galerie. „Am vrut să existe o identitate şi un program artistic clar definite, să am un demers profesionist – pe care mereu îl perfecţionez”, explică Poteraşu.
Artist: Róbert Köteles.
Clipalma nr 2, ulei pe pânză, 80 x 140 cm, 2002
În 2011 a deschis Galeria Anca Poteraşu, cu o comunitate puternică în jurul ei, cu artişti în portofoliu precum Decebal Scriba, Irina Botea Bucan, Matei Bejenaru, Aurora Kiraly, Belu-Simion Făinaru, artişti din generaţiile mai tinere – Olivia Mihălţianu, Iulian Bisericaru, Daniel Djamo, Dragoş Bădiţă, pictori recunoscuţi – Zoltan Béla, Robert Koteles, artişti emergenţi precum Adelina Ivan, Larisa Crunţeanu. Lucrările artiştilor sunt din diferite medii de exprimare: pictură, sculptură, dar şi fotografie, video, new media, instalaţii artistice. Galeria se implică în producţia lucrărilor noi de artă, caută parteneriate cu alte spaţii de expoziţii şi, desigur, organizează propriile evenimente.
„Am o echipă frumoasă la galerie, artişti, curatori cu care lucrez, studenţi de la diferite facultăţi care îşi mai fac practica la noi – am organizat peste 50 de expoziţii în aceşti ani, cu un program curatorial coerent. Din 2012 am început să particip la târguri internaţionale de artă, printre cele mai bune din nişă, cum ar fi ARCO Madrid, Artissima Torino, Loop Barcelona, Nada Miami, toate foarte importante pentru strategia noastră de a promova artiştii români în străinătate, de a ajunge la colecţionari şi curatori din instituţii diverse ca mijloace de abordare şi de valorificare a artei contemporane”, descrie Anca Poteraşu etapele parcurse.
Ea spune că în România tendinţa generală, chiar şi în rândul artiştilor, este să se emigreze, dar este de părere că în continuare la noi „sunt multe lucruri de văzut, explorat, construit”.
Din 2015 a iniţiat un proiect de rezidenţă artistică internaţională, una dintre primele din Bucureşti – Plantelor 58. Platforma reuneşte curatori şi artişti din alte ţări, prin intermediul acesteia sunt organizate open call-uri şi se construiesc parteneriate pe termen mediu şi lung.
„În 2018 am fost invitaţi să deschidem un spaţiu de proiecte la Spinnerei, în Leipzig, o comunitate artistică importantă la nivel internaţional, cu ateliere de artişti, galerii, spaţii artistice de expunere. Organizăm o serie de expoziţii în acest spaţiu central, timp de un an de zile – am început în septembrie 2018 şi continuăm cu proiecte expoziţionale până în august 2019”, încheie Anca Poteraşu povestea evoluţiei pasiunii transformate în business de până acum.
Artist: Matei Bejenaru.
Laboratorul Tehnic din Iaşi, seria Între două lumi, print digigrafie cu cerneală de arhivare, 120 x 150 cm, Ediţie 5 + 2AP, 2011
Plan de afaceri pentru antreprenoriatul cultural
Dar care sunt cifrele pe care le implică debutul, dar şi dezvoltarea unei astfel de afaceri? Investiţia iniţială a fost de 300 de lei (pentru un catalog printat) şi înfiinţarea firmei. În perioada următoare, şi-a bugetat însă o investiţie de 30.000 de euro, ce va fi direcţionată în amenajarea unui nou spaţiu.
Cheltuielile lunare sunt reprezentate de chiria lunară, un angajat full-time şi o contabilă, dar şi banii pe care îi investesc în promovare. Anca Poteraşu spune că bugetul de investiţii în social media este zero – mizează mai degrabă pe o creştere organică. Investiţiile sunt direcţionate mai cu seamă înspre participarea la expoziţii şi târguri şi în cataloage, aceasta fiind tot o formă de promovare, dar mai nişată.
Ca exemplu, Târgul Artissima, care a reunit anul trecut cinci artişti – Adelina Ivan, Daniel Djamo, Decebal Scriba, Matei Bejenaru şi Olivia Mihălţianu – a costat 16.000 de euro. Din aceşti bani, taxa de participare a fost de 14.000 de euro. Restul au fost cheltuieli de transport, cazare, transport lucrări ş.a. Pentru acest eveniment, galeria şi-a acoperit costurile investite.
Alte târguri la care a participat galeria anul trecut au fost Volta Basele (cu susţinere parţială din partea Institutului Cultural Român – cost total de 15.000 de euro), Loop Barcelona (specializat doar în arta video – 6.500 de euro) sau Nada Miami (8.000 de euro).
În ceea ce priveşte colecţionarii, aceştia sunt atât colecţionari privaţi locali, majoritatea fiind însă internaţionali. „Mă bucur mult că de câţiva ani muzeele şi centrele artistice din străinătate fac de asemenea parte din portofoliul galeriei de colecţionari”, explică curatorul.
Preţurile operelor sunt variate – de la 500 de euro (mai ales pentru desene, de exemplu) până la instalaţii artistice de 60.000 de euro. Ca în orice domeniu, antreprenorii care vor să îşi deschidă o galerie de artă întâmpină dificultăţi, conform Ancăi Poteraşu, care spune că o bună bucată de vreme s-a lovit de faptul că artiştii şi colecţionarii priveau cu suspiciune rolul unei galerii, „ca pe un intermediar inutil”, însă pe măsură ce au trecut anii, „cu toţii au înţeles rolul pe care îl are, de a promova un artist şi arta sa, de a-l susţine pe termen mediu şi lung, de a creşte valoarea lucrărilor de artă prin expoziţii, evenimente, publicaţii, activităţi consecvente care au loc indiferent de aşa-zisele tendinţe din piaţă”. „Este important ca un galerist să fie pregătit ca lucrurile să se dezvolte în timp. Este un business care se construieşte cu răbdare şi perseverenţă şi ceva curaj”, spune Anca Poteraşu.
Galerista mărturiseşte că nu vede o diferenţă de fond între colecţionarii din România si cei din alte locuri, singura distincţie fiind numărul lor – caracteristica prezentă încă este expunerea redusă la artă.
Artist: Dragoş Bădiţă.
Winter Sleep, ulei pe lemn, 40 x 50 cm, 2016
„Despre colecţionari, numai de bine. De la începuturile istoriei, marile creaţii artistice au avut nevoie de susţinere financiară. Colecţionarii, fie ei persoane fizice sau colecţionari instituţionali, sunt o formă de organizare actuală de susţinere a artei. Există o mare varietate, începând de la colecţionarii ocazionali, care se îndrăgostesc de o lucrare sau care vor sa fie înconjuraţi de frumos, până la colecţionarii care au o temă a colecţiei, cumpără regulat, urmăresc artiştii, galeriile”, spune aceasta.
Deşi a observat o tendinţă în creştere în rândul achiziţiilor de pictură, Anca Poteraşu spune: „colecţionarul român a început să colecţioneze video, fotografie şi instalaţii.
„Îmi aduc aminte de anul 2015, când o lucrare de Matei Bejenaru, o instalaţie de diapozitive, a ajuns într-o colecţie foarte frumoasă şi importantă în Bucureşti, şi cât de mult ne-am bucurat. Apoi au urmat lucrările video, fotografia, instalaţia. Asta da bucurie şi realizare”, povesteşte galerista. În România, până de curând nu a existat un colecţionar instituţional. Muzeele, instituţiile, marile companii sunt absente de pe piaţa de artă autohtonă. Există câteva excepţii – o fundaţie la Timişoara, un muzeu privat în Bucureşti – care confirmă însă regula.
„Artiştii sunt lăsaţi practic în grija colecţionarilor privaţi, însă şi numărul acestora este încă foarte mic, deşi mi se pare că se observă o schimbare în bine în ultimii ani.”
„În alte ţări vedem colecţionari care vin din familii care colecţionează de generaţii, mulţi dintre ei îşi construiesc o colecţie pe care apoi o donează muzeelor sau construiesc ei un muzeu. Este un comportament generalizat pe câteva generaţii. Noi (re)învăţăm propriile reflexe culturale acum”, declară Anca Poteraşu. „Eu sunt foarte fericită să văd că de când am deschis galeria, avem din ce în ce mai mulţi colecţionari, din generaţii şi backgrounduri diferite.”
În ceea ce priveşte consumatorul de artă contemporană, progresul este poate mai vizibil, spune ea. „Acum şapte ani abia dacă ne intra o persoană nouă pe uşă în afara evenimentelor de deschidere a expoziţiilor. În ultimii doi ani, aproape zilnic avem vizitatori, doresc să vorbească cu noi, să cunoască şi să înţeleagă ceea ce văd – din perspectiva unei galerii, consumatorii de azi sunt colecţionarii de mâine şi investim mult în acest dialog”, spune cu încântare Anca Poteraşu.
Nu suficienţi oameni au obiceiul şi cultura de a intra în muzee, galerii, expoziţii. Asta se reflectă in dimensiunea microscopică a pieţei româneşti de artă, caracterizează Anca Poteraşu mentalitatea românului în ceea ce priveşte arta.
Artist: Zoltán Béla.
Urban detail, acrylic pe hârtie, 264 x 170 cm, 2017
„De aceea organizăm expoziţii, rezidenţe, artist talk-uri, publicăm cataloage – noi şi alte galerii şi spaţii artistice din România. Construim canale de comunicare. O caracteristică care îmi displace, dar care nu este unică pentru România, este supralicitarea dimensiunii de investiţie în artă. La un moment dat chiar a existat un index care urmărea creşterea preţurilor pentru lucrările clasice. Bineînţeles, există multe colecţii private, alcătuite de-a lungul anilor, a căror valoare a crescut spectaculos de-a lungul anilor. Însă convingerea mea este că o investiţie în artă trebuie făcută pe cu totul alte considerente. Arta de care te înconjori este o investiţie în sufletul propriu şi în promovarea valorilor culturale pe care le susţii”, consideră aceasta.Galerista română vede piaţa de artă din România ca fiind microscopică, dar în creştere: „Primii colecţionari, cei care au contribuit şi contribuie la pornirea ei, sunt oameni care au călătorit foarte mult, astfel încât, atunci când ea se va consolida, piaţa de artă din România va fi probabil bine integrată în structuri internaţionale – iar aici nu mă refer numai la cele occidentale. Există încă de pe acum o deschidere mare spre pieţe din America de Sud, cu care avem mai multe în comun decât am crede la prima privire, China, Japonia şi încă mai sunt alternative de explorat”.
În România, absenţa flagrantă este marcată de colecţionarii instituţionali. În toate ţările dezvoltate muzeele colecţionează artiştii ţărilor lor – „altfel ce ar lăsa în urmă, pentru generaţiile următoare?”. În ţări precum Polonia, statul şi instituţiile locale au avut un rol foarte important în sprijinirea creaţiei contemporane de artă şi a actorilor de pe piaţă: curatori, galerii, spaţii culturale. Rezultatul: o pătură importantă de colecţionari privaţi şi instituţionali, galerii şi spaţii culturale dinamice care promovează artiştii polonezi pe plan internaţional şi o serie de artişti foarte bine cunoscuţi şi apreciaţi atât la nivel local, cât şi internaţional. „Bugetul pentru cultură în România este încă insuficient, instituţiile culturale care mai distribuie fonduri resimt aceste efecte, nu există o strategie culturală clară – acestea se resimt atât la nivel privat, cât şi public”, deplânge Anca Poteraşu lipsa investiţiilor în cultură.
Cu toate acestea, cea mai mare mândrie a ei ca artist este că o parte din artiştii cu care lucrează trăiesc din artă. „După ani în care am investit în galerie, mă bucur că şi eu am reuşit să trăiesc din ceea ce fac. Asta numesc eu cu adevărat o victorie – sau, cum o numeşti tu, un business”, mai spune ea.
Galerista crede că a ajuns în acest punct pentru că a fost optimistă şi că per total ne îndreptăm într-o direcţie bună, cu mai multe galerii, cu mai mulţi colecţionari, consumatori de artă şi centre de artă. Artiştii români au început să capete recunoaştere internaţională, să ajungă în colecţii muzeale şi private importante. „Putem doar spera să avem mai multă susţinere de la instituţii, muzee locale, să contribuim la o creştere economică în ţară, cu din ce în ce mai mulţi consumatori de artă contemporană”, conchide Anca Poteraşu.
-
Un restaurant dedicat iubitorilor de artă – VIDEO
Restaurantul Ora Experience este un concept cu galerie de artă, destinat deopotrivă iubitorilor de artă. Conceptul este ideea omului de afaceri Bogdan Cervenschi şi a lui Chef Manos Athanasopoulos.
Chef Manos Athanasopoulos a lucrat în cele mai în vogă restaurante din Mykonos. El este celebru pentru felul în care îmbină stiluri din marile bucătării ale lumii. În restaurantele din Mykonos, Chef Manos a pregătit dishuri pentru staruri hollywodiene precum Angelina Jolie. Restaurantul Ora Experience este un loc unic în peisajul culinar românesc. În meniul restaurantului sunt preparate precum Bao Buns, Flambed, Tuna Tataki, Ceviche sau Tacos. Chef Manos şi-a propus să restaureze conceptul şi să facă din art-restaurantul Ora Experience un loc unic în peisajul culinar.