Iată discursul avocatului Gabriel Biriş la BM Storytellers, evenimentul care marchează zece ani de existenţă a revistei Business Magazin:
O prietenă de pe Facebook – pe care o şi cunosc personal – îmi spunea că, dacă până acum nu puteam să scăpăm de două lucruri: moartea şi taxele, după cum spunea Murphy, acum nu putem să scăpăm de moarte, de taxe şi de Biriş vorbind despre taxe.
În 2004 eram deja în profesie. M-am făcut avocat dintr-o întâmplare fericită. Eu întotdeauna am susţinut că cineva acolo sus mă iubeşte, pentru că am fost norocos, nu am scris un CV până în 2008, nu am aplicat niciodată pentru un job. A venit un prieten în 1995, când mă întrebam ce naiba o să fac cu viaţa mea pentru că urma să termin Facultatea de Electronică (de care voiam să mă las prin ‘93 şi unde ajunsesem pentru că fusesem foarte talentat la matematică şi la fizică) şi m-a întrebat dacă nu vreau să lucrez, cu ziua pentru început, pentru Coopers & Lybrand. Aşa a început cariera mea de consultant. Am făcut Dreptul după ce am terminat Electronica.
Până prin 2004, când citeam o lege aveam un singur scop, o golănie tipic românească: cum poate fi ocolită? Astea erau vremurile, impozitele erau foarte mari, era o hoţie continuă, aşa că trebuia să te descurci: impozitul pe profit era 38%, impozitul pe venit era 60%, ca să dai un leu trebuia să cheltuieşti 3,5 lei. Normal că te gândeai cum să ocoleşti, cum să muţi profitul atunci când era profit şi aşa mai departe.
În 2004, împreună cu un grup de prieteni, ne-am propus să gândim o reformă fiscală, un model a cum am vrea noi să arate fiscalitatea în ţara asta. Pe lângă ceea ce începuse să se discute atunci despre cota unică – noi propusesem atunci un nivel rezonabil între 14 şi 18% -, am venit cu un set de propuneri din care vreo 8 încă nu s-au întâmplat şi încă cerem să se întâmple. Cu propunerea respectivă am mers la Stolojan, la mijlocul lui 2004, i-am prezentat-o, i-am spus că sunt liberal la la minte şi la suflet, deşi ambiguu doctrinar, şi, dacă pot să ajut, ajut. Aşa am ajuns să lucrez la proiectul pentru cota unică şi am constatat că se poate să faci legile şi fără golănii. Se poate să ajungi să determini schimbarea pe care o doreşti. Evident, a fost un vis, este încă un vis. În afara acelui moment de iluminare în clasa politică – care nici nu a fost aşa iluminare, îmi dau seama acum -, lucrurile au rămas la fel. Am insistat mult pentru schimbări care nu s-au întâmplat: reforma contribuţiilor sociale sau reforma impozitului pe proprietăţi.
A fost însă un moment de cotitură. Din 2004, m-am gândit mai puţin la cum să ne fofilăm – se şi acumulaseră multe cunoştinţe profesionale – şi am depus mai multe eforturi întru îmbunătăţirea legislaţiei. Apropo de serviciul public, este modul prin care am considerat eu că pot să ajut societatea, să dau ceva înapoi. Este bine ca fiecare cetăţean să întoarcă ce a primit către naţia lui. Eu sunt născut la ţară, prima dată când am mers la sală în Bucureşti făceau băieţii mişto de mine că aveam umerii laţi de la sapă. Cred că trebuie să fim conştienţi că suntem produsul muncii noastre, dar şi al unei conjuncturi care ni se oferă de către ţară. Pe lângă anumite eforturi din zona de caritate, cred că este important pentru fiecare să contribuie la viaţa cetăţii.
În 2004, ţin minte că, împreună cu Business Magazin, am determinat o schimbare legislativă. Fusese un balamuc în 2004 cu acciza la leasing, dacă să se calculeze la valoarea de intrare sau la valoarea reziduală. „Puţină matematică nu strică„ e un articol pe care l-am scris în BM şi care, alături de alte eforturi, a făcut ca secretarul de stat să iasă public în scurt timp şi să spună „Da, am greşit, revenim„. Bref: am demonstrat că trebuie să rămână la valoarea reziduală şi aşa a rămas.
Profesioniştii, oamenii de afaceri şi media pot face o simbioză foarte utilă adesea. Împreună, putem obţine rezultate de care să ne bucurăm cu toţii. Asta include şi intrarea în politică.
Eu cred că implicarea în politică e un lucru bun. Dacă zicem cu toţii că „nu intru în politică, politica e o prostie„, ne dăm cu stângul în dreptul. Intelighenţia românească nu trebuie să se ferească de politică. Noi de asta suntem unde suntem; în istoria noastră recentă, intelighenţia românească a făcut un pas lateral, nu a vrut să se bage în politică şi atunci rezultatele s-au văzut. Sunt bani în ţara asta să îi investim în educaţie, în sănătate? Sunt. Au plecat în ultimii ani din ţară 11.000 de medici specialişti. Este o problemă de siguranţă naţională şi cu toate acestea pleacă întruna, e hemoragie. Cât o să mai reziste sistemul cu această hemoragie? Putem să îi ţinem aici, să le creăm condiţii să muncească? Putem. Avem nevoie de infrastructură. Putem să le facem pe toate? Putem. Ştiţi câţi bani pierdem numai din evaziunea la TVA anual? 10 miliarde de euro. Resurse are ţara asta şi asta este una din marile nenorociri, că nu am ajuns la fundul sacului. Acestea sunt motivele pentru care mi-am asumat responsabilitatea de a intra în politică. Pentru că este o responsabilitate, dacă nu eşti inconştient.