BusinessMagazin

Tag: Francois Hollande

  • Franţa se pregăteşte să facă ordine în Europa pentru ca Macron să câştige alegerile acasă. Preşedintele francez a promis mai multă „suveranitate“ europeană, dar cu care va avea mai mult noroc? Militară, politică, economică, energetică?

    Franţa a preluat preşedinţia prin rotaţie a Uniunii Europene, iar preşedintele francez Emmanuel Macron, rămas singurul lider european de talie mondială, are planuri ambiţioase, pe măsura provocărilor din alegerile de acasă. Independenţă economică, renaşterea energiei nucleare şi, poate, o armată comună europeană sunt câteva dintre cele mai importante.

    Şeful diplomaţiei franceze a încheiat săptămâna trecută cu vorbe mari şi evocând evenimente istorice. Jean-Yves Le Drian a acuzat SUA şi Rusia că fentează Europa în problema ucraineană şi a evocat „spiritul conferinţei de la Yalta“. Locotenentul lui Macron a făcut astfel referire la conferinţa dintre aliaţi din 1945 în care SUA şi Marea Britaniei au dat Rusiei mână liberă în Europa de Est – noua ordine mondială de după al Doilea Război Mondial, scrie Reuters.

    „Putin a propus să discute cu NATO revenirea la zonele de influenţă din trecut, ceea ce înseamnă că Rusia readuce spiritul de la Yalta“, a declarat Le Drian. Rusia are în prezent zeci de mii de soldaţi la graniţa cu Ucraina, iar Washingtonul avertizează că Moscova pregăteşte invadarea ţării vecine şi încearcă să prevină acest lucru. În UE, Rusia este privită ca o ameninţare pentru siguranţa naţională mai ales de către Polonia şi statele baltice. Ucraina este considerat un stat tampon între NATO şi Rusia, aceasta din urmă ocupând deja militar o parte din teritoriul ucrainean.

    Franţa, ca stat care conduce acum Consiliul UE, şi Macron, ca lider al Europei, nu pot neglija aceste chestiuni mai ales dacă vor să obţină anumite compromisuri şi alianţe de la anumite state membre ale UE. Când a devenit preşedintele Franţei, Macron a promis că va schimba Uniunea, iar una din schimbările propuse este crearea unei armate comune europene. Pe plan militar, Franţa este cea mai mare putere din UE, singura cu arsenal nuclear propriu după retragerea Marii Britanii. O armată europeană s-ar mula pe obiectivul preşedinţiei Franţei de a face Europa mai suverană şi mai independentă (poate chiar şi faţă de NATO, organizaţie în care SUA cântăresc cel mai mult), dar totuşi acesta s-ar putea dovedi un obiectiv mult prea ambiţios având în vedere prăpăstiile de tot felul care se casc şi se adâncesc în interiorul UE între statele membre. Franţa şi Macron au stabilit trei domenii prioritare pentru preşedinţia UE: introducerea principiului salariului minim în întreaga uniune, reglementarea giganţilor digitali şi crearea unei taxe pe carbon pentru produsele importate extracomunitare în funcţie  de impactul acestora asupra mediului, arată Euronews.

    De asemenea, Macron promovează reformarea spaţiului  Schengen pentru „a proteja mai bine graniţele Europei“ în faţa crizei migranţilor. Preşedintele francez vrea, în plus, să supună discuţiilor revizuirea regulilor bugetare – celebrele criterii de la Maastricht – care guvernează deficitele europene pentru a permite o mai bună finanţare a investiţiilor şi creşterii economice în Europa. O Europă mai suverană înseamnă însă şi o independenţă energetică mai mare, iar Franţa s-a pus în fruntea câtorva state europene, mai ales est-europene, care vor să-şi dezvolte industria energiei nucleare şi fac presiuni asupra Comisiei Europene să includă energia nucleară la categoria energiei verzi.

    Polonia, obligată de CE să renunţe la cărbune, este unul dintre aceste state. Polonia este, de asemenea, una dintre ţările considerate rebele, cu probleme legate de statul de drept şi democraţie şi un aliat al SUA. Polonia este singurul stat est-european  membru al UE care nu are încă o centrală nucleară, dar are planuri ambiţioase în acest sens. Franţei i-ar prinde bine un client „nuclear“, dar vrea şi alinierea „rebelilor“ la principiile europene. Dar Parisul consideră statul de drept ca fiind ceva ce nu poate fi negociat. Astfel de compromisuri are Macron în faţă. Preşedinţia  UE a Franţei coincide cu o posibilă luptă a lui Macron pentru un nou mandat de preşedinte acasă. În războiul electoral ar avea de înfruntat un lider de extremă stânga şi un neo-fascist. Au apărut deja multiple acuzaţii că actualul preşedinte al Franţei transformă preşedinţia UE într-o armă electorală. În acest context, unele voci îi oferă lui Macron un rol vital pentru viitorul UE, şi deci al Franţei. Un oficial francez de rang înalt, care a cerut să nu-i fie publicată identitatea, a declarat recent pentru AP că UE are nevoie de mai multă suveranitate pentru a putea ajunge în poziţia în care să poată face propriile alegeri în timp ce-şi apără idealurile de democraţie. „Există riscul ca europenii să dispară pur şi simplu din istorie“, a spus oficialul. „În sensul că nu am mai contribui la scrierea istoriei lumii, iar alţii vor veni să ne scrie propria istoie. Este un pericol de moarte.“ Prin prisma acestor vorbe, referirile la Yalta ale ministrului Le Drian au şi mai mult sens. Macron vorbeşte de „autonomia europeană“, mai ales în securitate, de aproape 5 ani, dar ideea s-a redus între timp la cheltuieli mari mari cu apărarea şi o identitate militară europeană mai clară în NATO „ despre care Macron a spus în 2017 că este în „moarte cerebrală“, scrie Politico. Poate de aceea preşedintele francez insistă acum pe energia nucleară, pe care a asociat-o deschis cu siguranţa oferită de puterea armelor nucleare. Până când va apuca să-şi încordeze muşchii de putere militară centrală a Europei, Franţa îi sperie pe giganţii de internet, amendând Facebook şi Google cu zeci de milioane de euro pentru politicile privitoare la cookie-uri.

  • O incursiuneîn diplomaţia la întâmplare, dar cu mize mondiale, a preşedintelui Franţei, Emmanuel Macron

    Deasupra Oceanului Atlantic, Emmanuel Macron şi locotenenţii săi fac planuri pentru a-l încolţi pe preşedintele Statelor Unite, cel mai puternic politician al planetei.
    Liderul francez stă cu cei mai buni oameni din echipa sa la o masă ovală, bej, într-o cameră de consiliu din avionul prezidenţial. Deşi în public apare de obicei în costume fără cusur, pentru zborul acesta este îmbrăcat ca pentru treburile casei: blugi închişi la culoare, un hanorac cu glugă albastru cu sloganul „La French Tech”, o barbă de două zile. Este a doua şedinţă în formulă completă din zborul de opt ore către New York pentru Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite, un summit anual care-i reuneşte pe liderii lumii (şi a cărei a 74-a ediţie a avut loc în luna septembrie), iar Macron face planuri pentru cea mai îndrăzneaţă mişcare de politică externă de până acum – să-i pună pe preşedintele SUA, Donald Trump, şi pe preşedintele Iranului, Hassan Rouhani, în aceeaşi cameră pentru a crea o breşă în conflictul de 40 de ani dintre cele două ţări. Însă în diplomaţia cu miză mare logistica este esenţială, iar şederea lui Macron la New York va fi scurtă.
    „Trump este marţi?”, îşi întreabă Macron consilierii, referindu-se la întâlnirea sa oficială cu liderul american. „Putem încerca să-l atragem luni?” „Nu”, răspunde Emmanuel Bonne, consilierul diplomatic principal. „Ştim deja că este ocupat toată după-amiaza de luni.”
    „Când vorbeşte la Adunarea Generală?” continuă Macron. „Ar trebui să încercăm să-l prindem după discursul său, atunci are sens tot ce facem.”
    „Ce ar trebui să facem este să-l prindem în camera din spate”, încheie el. Planul este stabilit. Tot ce a mai rămas este punerea lui în aplicare.
    Revista Politico a primit acces la preşedintele francez şi la anturajul acestuia în timpul vizitei lor de două zile în SUA, când Macron a încercat să intermedieze prima întâlnire faţă în faţă între un preşedinte american şi unul iranian din ultimele patru decenii.
    Rezultatul este imaginea din interior a unei politici externe hiperactive, perturbatoare, care depinde foarte mult de relaţiile personale ale preşedintelui francez cu alţi lideri – şi, mai ales, de ambiţie. La jumătatea mandatului său de cinci ani, Macron iese în evidenţă cu o serie de intervenţii diplomatice care sunt pe cât de îndrăzneţe, pe atât de refractare.
    Bilele cu care francezul jonglează în prezent includ o încercare de repornire a Uniunii Europene, eforturi pentru resetarea relaţiilor dintre Occident şi Rusia, o încercare de a salva acordul nuclear iranian şi un efort de a încerca să salveze literalmente planeta de schimbările climatice catastrofale.„Pentru el, Franţa străluceşte înainte de toate”, spune un consilier la nivel înalt de la Palatul Elysée, care a cerut să rămână anonim deoarece nu are voie să vorbească public. „Apoi urmează suveranitatea europeană (promovarea intereselor UE) şi abia apoi crearea de noi dinamici.”
    Ucraina, Amazonia, Libia, Statele Unite, Venezuela – nicio parte a lumii nu este prea departe de orbita tradiţională franceză, nicio schemă prea îndrăzneaţă, niciun risc ca totul să se termine cu o dezamăgire suficient de descurajant.
    La fel cum a ieşit din prăpastia ideologică dintre stânga şi dreapta politică din ţara sa în timpul campaniei sale îndrăzneţe pentru preşedinţie, preşedintele francez a încercat să renunţe la constrângerile tradiţionale privind luarea deciziilor internaţionale. Pentru a-şi urma ambiţiile diplomatice, liderul Franţei a căutat constant să perturbe totul – chiar dacă în cele din urmă tactica ar avea recul puternic – în încercarea de a promova interesele ţării sale pe o tablă de şah globală care nu a mai văzut atât de multă imprevizibilitate de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Acest lucru îl lasă pe Macron frecvent expus eşecului, spun consilierii, dar îi  deschide, de asemenea, oportunităţi – oricât de slabe ar fi ele – de a face progrese prin probleme aparent fără soluţie.
    „Are curajul să acţioneze”, explică consilierul de rang înalt. „Astăzi cine mai este dispus să se expună în dosarul iranian? Cine este dispus să se expună pentru Libia? Cine este dispus să se ia de Trump? Dacă nu Macron, atunci cine?”
    Preşedintele francez se plimbă prin centrul Manhattanului cu o ceată de consilieri, miniştri şi gărzi de corp după el. Merge cu încredere, cu mâinile în buzunarele costumului său bleumarin perfect croit, bucurându-se de strigăte privitorilor blocaţi în spatele barierelor de securitate din lemn instalate în jurul perimetrului clădirii ONU pe toată durata summitului.
    „Domnule preşedinte, sunteţi magic!” strigă un francez dintr-un colţ de stradă. „Mulţumesc pentru tot!”, se aude cum ţipă  o americancă. Macron se opreşte, îl întreabă pe bărbat din ce parte a Franţei este, iar ministrul său de finanţe Bruno Le Maire se grăbeşte să se ofere voluntar pentru a le face o poză. „Domnule preşedinte, avem nevoie de speranţă! Ajutaţi-ne!” – îi strigă două femei venezuelene lui Macron. El se apropie de ele şi le prinde mâinile într-ale sale.
    „Ieri am vorbit cu preşedintele bolivian şi vom continua să lucrăm la acest aspect”, le spune el, fixându-le cu privirea. Le dă impresia că le-a spus un secret. Şi totuşi, rezultatele metodei Macron au fost, în cel mai bun caz, mixte.
    Preşedintele francez a provocat agitaţie în această vară când l-a găzduit pe Vladimir Putin la vila de protocol din Brégançon, în sudul Franţei, cu o săptămână înaintea summitului G7. Această mişcare a fost văzută ca un preludiu la reintegrarea Moscovei în ordinea lumii occidentale, în pofida antecedentelor sângeroase ale preşedintelui rus în Ucraina, Siria şi – prin încercarea de ucidere cu un agent neurotoxic a unui fost spion rus care locuia în Marea Britanie – pe solul UE.
    „Rusia este profund europeană“, a spus Macron la o conferinţă comună cu Putin. „Rusia aparţine pe deplin unei Europe a valorilor.”
    Macron este atât de hotărât în ceea ce priveşte resetarea relaţiilor cu Rusia încât şi-a ameninţat public propriul serviciu extern în această privinţă, avertizând peste o sută de ambasadori adunaţi pentru discursul său anual către corpul diplomatic să nu-i submineze eforturile.
    Şi totuşi, până acum Macron şi consilierii săi nu au fost presaţi să prezinte acţiuni concrete – în afară de un schimb recent de prizonieri între Ucraina şi Rusia care sugerează că Putin este pregătit pentru o revizuire fundamentală a relaţiei ţării sale cu Europa.
    În mod similar, Macron s-a străduit să pună în mişcare planurile sale de reformare a UE, o parte cheie a politicii sale externe. De la alegerea sa în funcţia de preşedinte, Macron a prezentat o agendă de reformă, cu discursuri şi propuneri – dar eforturile sale s-au confruntat cu reticenţa instituţională, diplomatică şi mai ales germană şi cu suspiciunea că eurofilia pe care o afişează nu este altceva decât promovarea agendei tradiţionale franceze.
    În urma alegerilor pentru Parlamentul European din mai, preşedintele s-a ales cu controlul celui de-al treilea cel mai mare grup politic al instituţiei, rupând tradiţia de zeci de ani în care politica europeană este dominată de două tabere.
    De asemenea, a ieşit în evidenţă ca fiind câştigătorul în negocierile privind cele mai bune poziţii din instituţiile europene, cu candidatul său de ultimă oră Ursula von der Leyen nominalizat la funcţia de preşedinte al Comisiei Europene, cu aliatul său belgian Charles Michel la Consiliul European şi cu Christine Lagarde la şefia Băncii Centrale Europene.
    Înapoi la New York, Adunarea Generală a ONU a început. Mai e o oră şi jumătate până când Macron ar trebui să-şi ţină cuvântarea, iar el şi consilierii săi lucrează la discurs înghesuiţi în micuţul „Birou Francez” din sediul ONU, cu vedere la East River.
    La fiecare câteva minute, unul dintre consilieri deschide uşa şi iese în grabă pe hol: „Unde sunt discursurile de anul trecut şi din anul de dinainte? Vrea să le vadă!”, spune unul.
    „Mai avem o oră, iese versiunea numărul opt”, zice altul, care stă aplecat peste o imprimantă portabilă.
    Franţa este o putere regională, o putere culturală, o putere economică, o putere nucleară cu un loc în Consiliul de Securitate al ONU. Însă nu este o superputere. Macron s-ar putea să fie un jucător, dar nu poate acţiona ca singurul protagonist. El poate media şi crea oportunităţi, dar nu este în măsură să forţeze concesiile.
    Ceea ce Franţei îi lipseşte este influenţa, iar Macron încearcă să acopere lacuna cu îndrăzneală şi voinţă. Fost boxer amator, el a transformat diplomaţia mondială într-un sport de contact – dispus să arunce cartea cu reguli şi să se lupte cu fiecare în parte, dacă de asta este nevoie pentru a promova agenda Franţei.
    „Ce vrea Franţa este să încerce să influenţeze această ordine mondială cu cărţile pe care le are“, a spus Macron la adunarea ambasadorilor săi din august. „Este o strategie a îndrăznelii, a asumării de riscuri, ceea ce înseamnă că tot ceea ce facem şi tot ceea ce vom face s-ar putea să nu aibă succes… însă ceea ce este fatal astăzi este să nu încercăm.”
    Macron pare imun la oboseală. Se spune că doarme foarte puţin şi că lucrează neîncetat. Consilierii săi stau trezi pentru a răspunde la mesaje printr-o aplicaţie criptată până la 1 sau 2 dimineaţa zilnic, inclusiv în weekend.
    Locotenenţii liderului francez  glumesc între ei în legătură cu unul dintre clişeele preşedintelui. „Cel mai amuzant este atunci când vine la mine şi spune, într-un mod original şi serios: «Hei, odihneşte-te»”. În tonul povestitorului se simte ironie. Le-ar plăcea să facă doar asta, dar este imposibil cu Macron prin preajmă.
    În ciuda energiei sale aparent nelimitate, ritmul frenetic al muncii l-a afectat fizic pe Macron. Cei doi ani şi jumătate la putere l-au îmbătrânit. Perciunii – pe care şi-i  ţine lungi, aproape ca în anii ’70 – sunt mai grizonanţi, cearcănele din jurul ochilor şi scobiturile obrajilor sunt mai accentuate.
    Jongleriile sale l-au adus într-o situaţie jenantă în public cel puţin o dată. La o conferinţă de presă comună cu preşedintele chilian Sebastián Piñera la o reuniune G7 din august, Macron părea distras. Îşi verifica tot timpul telefonul, ceea ce l-a determinat pe Piñera să-l întrebe la un moment dat: „Sunteţi de acord cu ceea ce am spus?
    În spatele scenei se discuta despre ce să fie anunţat după vizita surpriză a ministrului iranian de externe, Mohammad Javad Zarif, un preludiu al eforturilor sale de la New York.
    Prezenţa lui Zarif, pentru puţin peste trei ore, într-o clădire aflată peste drum de locul unde se întâlneau liderii G7, inclusiv Trump, a fost un moment Macron chintesenţial.
    Dacă ar fi fost abordată diferit, invitaţia l-ar fi putut face pe Trump să se simtă ambuscat şi înşelat. În schimb, a concentrat atenţia lumii pe un summit pe care mulţi l-ar fi descris ca o altă adunare inutilă de lideri care cu greu pot să cadă de acord între ei, cu atât mai puţin să lucreze în mod constructiv la problemele lumii. Nicio relaţie cu un lider străin nu a ocupat atât de mult din timpul lui Macron ca relaţia acestuia cu Trump. După relaţia de prietenie iniţială parafată printr-o strângere voinicească de mână, Trump l-a atacat în repetate rânduri pe preşedintele francez, retragându-se ostentativ din acordul climatic de la Paris, făcând ameninţări cu sancţiuni în urma unui efort francez de a oferi o linie de salvare financiară Iranului şi chiar luând public partea vestelor galbene care au protestat împotriva guvernului Macron. Însă în ultimul timp lucrurile par să meargă bine între cei doi bărbaţi – în condiţiile în care Macron îl sufocă pe preşedintele american cu atenţia sa. Această legătură este cea care îi permite lui Macron să execute planul gândit în avion când Trump apare în mod neaşteptat pentru o parte a summitului pentru climă al ONU în prima zi a evenimentului. Văzându-şi oportunitatea, Macron face un salt, trăgându-l pe preşedintele Americii deoparte când acesta iese din sală.
    A doua zi, Macron încearcă să finalizeze afacerea. După ce Trump îşi susţine discursul la Adunarea Generală, Macron profită de o nouă ocazie pentru a-l prinde. În timp ce cei doi bărbaţi vorbesc, Mahmoud Abbas, preşedintele Autorităţii Palestiniene, care trebuia să se întâlnească cu Macron, este ţinut să aştepte timp de o jumătate de oră în „Biroul Francez”. Abbas a venit cu trei dintre nepoţii săi, dornic să le facă poză cu preşedintele francez.
    După ce a urcat pe scena Adunării Generale a ONU puţin mai târziu în acea după-amiază, Macron se întâlneşte cu Trump pentru o a treia şedinţă, alături de miniştrii şi consilierii lor la ultraluxosul Lotte New York Palace Hotel, unde Trump şi-a stabilit cartierul general.
    Oficialii francezi şi americani sunt în contact de câteva ore, dacă nu chiar zile. Aşadar, este nevoie de doar un sfert de oră pentru ca Trump să fie de acord cu un plan în patru puncte ca bază pentru o întâlnire cu Rouhani.
    De acolo, Macron şi anturajul său pleacă spre Millennium Hilton New York One UN Plaza Hotel, unde este cazat preşedintele iranian. Se prea poate ca Kissinger să fi inventat diplomaţia-navetă, dar Macron face o diplomaţie a întâmplării, deplasându-se pe jos între Trump şi oficialii iranieni într-o mediere cu miză din ce în ce mai mare.
    În timp ce aşteaptă să fie invitat în camera în care Rouhani îşi ţine întâlnirile, Macron intră grăbit cu echipa sa într-o mică sală de conferinţe ascunsă în spatele unei uşi secrete în holul plin de agitaţie.
    Împreună cu ministrul său de externe şi ministrul său pentru comerţ, precum şi cu cei doi consilieri diplomatici de top, liderul francez discută despre cum este mai bine să-l convingă pe Rouhani să participe la acordul pe care tocmai l-a încheiat cu Trump.
    „Al doilea punct va fi dificil de acceptat pentru el, dar voi menţiona aici programul de rachete balistice în acest context”, spune Macron, cu referire la o clauză din documentul despre activităţile agresive ale Iranului în lumea arabă. Trump, spune el, îi aşteaptă apelul după ce întâlnirea cu Rouhani se va termina.
    După acest episod, Macron şi o mică parte din echipa sa sunt duşi de iranieni până la lift pentru a se întâlni cu Rouhani.
    Cincisprezece minute mai târziu, se întoarce jos – cu mâna goală. În principiu, Rouhani a fost de acord cu privire la punctele documentului, dar nu avea încă autoritatea de a merge mai departe cu o întâlnire cu Trump. Trebuie să se consulte cu Teheranul. „Mai avem ceva de făcut”, anunţă Macron când reapare din lift.
    Preşedintele francez şi consilierii săi se întorc la misiunea franceză aflată în apropiere. Adâncit în conversaţie cu cel mai bun consilier diplomatic, Bonne, Macron trece în revistă următorii paşi.
    „(Negociatorul nuclear iranian Abbas) Araghchi va suna acum la Teheran, va discuta detaliile tehnice“, spune Bonne.
    Macron răspunde: „Nu vom începe să renegociem.” Preşedintele umblă ţanţos, cu mâinile în buzunare. Încă nu şi-a pierdut speranţa că va media o înţelegere.
    „Mă întreb dacă nu cumva va trebui să ne amânăm decolarea”, spune el pentru Politico. „Facem progrese. Vedem că poziţiile se apropie din ce în ce mai mult.”
    Ziua este pe cale să se încheie cu o dezamăgire. Macron face o ultimă încercare de a obţine un acord. Simţind că o întâlnire ar putea fi un pas prea mare pentru Iran, Macron şi echipa sa sugerează instalarea unei linii telefonice sigure pentru o conversaţie în trei – iranianul, francezul şi Trump – la ora la 21:00 în acea seară.
    Macron îşi întârzie plecarea şi se întoarce la etajul lui Rouhani pentru a facilita apelul, dar în cele din urmă nu obţine nimic. Teheranul insistă asupra faptului că Trump trebuie să-şi ridice sancţiunile înainte ca orice contact să poată avea loc.
    Avionul decolează mai târziu în acea seară, la trei ore după plecarea planificată. Macron merge în sus şi în jos pe culoar, discutând cu consilierii săi şi mulţumind asistenţilor. Nu este finalul pe care şi l-a dorit. Dar deja are în gând următorul episod.

  • O incursiuneîn diplomaţia la întâmplare, dar cu mize mondiale, a preşedintelui Franţei, Emmanuel Macron

    Deasupra Oceanului Atlantic, Emmanuel Macron şi locotenenţii săi fac planuri pentru a-l încolţi pe preşedintele Statelor Unite, cel mai puternic politician al planetei.
    Liderul francez stă cu cei mai buni oameni din echipa sa la o masă ovală, bej, într-o cameră de consiliu din avionul prezidenţial. Deşi în public apare de obicei în costume fără cusur, pentru zborul acesta este îmbrăcat ca pentru treburile casei: blugi închişi la culoare, un hanorac cu glugă albastru cu sloganul „La French Tech”, o barbă de două zile. Este a doua şedinţă în formulă completă din zborul de opt ore către New York pentru Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite, un summit anual care-i reuneşte pe liderii lumii (şi a cărei a 74-a ediţie a avut loc în luna septembrie), iar Macron face planuri pentru cea mai îndrăzneaţă mişcare de politică externă de până acum – să-i pună pe preşedintele SUA, Donald Trump, şi pe preşedintele Iranului, Hassan Rouhani, în aceeaşi cameră pentru a crea o breşă în conflictul de 40 de ani dintre cele două ţări. Însă în diplomaţia cu miză mare logistica este esenţială, iar şederea lui Macron la New York va fi scurtă.
    „Trump este marţi?”, îşi întreabă Macron consilierii, referindu-se la întâlnirea sa oficială cu liderul american. „Putem încerca să-l atragem luni?” „Nu”, răspunde Emmanuel Bonne, consilierul diplomatic principal. „Ştim deja că este ocupat toată după-amiaza de luni.”
    „Când vorbeşte la Adunarea Generală?” continuă Macron. „Ar trebui să încercăm să-l prindem după discursul său, atunci are sens tot ce facem.”
    „Ce ar trebui să facem este să-l prindem în camera din spate”, încheie el. Planul este stabilit. Tot ce a mai rămas este punerea lui în aplicare.
    Revista Politico a primit acces la preşedintele francez şi la anturajul acestuia în timpul vizitei lor de două zile în SUA, când Macron a încercat să intermedieze prima întâlnire faţă în faţă între un preşedinte american şi unul iranian din ultimele patru decenii.
    Rezultatul este imaginea din interior a unei politici externe hiperactive, perturbatoare, care depinde foarte mult de relaţiile personale ale preşedintelui francez cu alţi lideri – şi, mai ales, de ambiţie. La jumătatea mandatului său de cinci ani, Macron iese în evidenţă cu o serie de intervenţii diplomatice care sunt pe cât de îndrăzneţe, pe atât de refractare.
    Bilele cu care francezul jonglează în prezent includ o încercare de repornire a Uniunii Europene, eforturi pentru resetarea relaţiilor dintre Occident şi Rusia, o încercare de a salva acordul nuclear iranian şi un efort de a încerca să salveze literalmente planeta de schimbările climatice catastrofale.„Pentru el, Franţa străluceşte înainte de toate”, spune un consilier la nivel înalt de la Palatul Elysée, care a cerut să rămână anonim deoarece nu are voie să vorbească public. „Apoi urmează suveranitatea europeană (promovarea intereselor UE) şi abia apoi crearea de noi dinamici.”
    Ucraina, Amazonia, Libia, Statele Unite, Venezuela – nicio parte a lumii nu este prea departe de orbita tradiţională franceză, nicio schemă prea îndrăzneaţă, niciun risc ca totul să se termine cu o dezamăgire suficient de descurajant.
    La fel cum a ieşit din prăpastia ideologică dintre stânga şi dreapta politică din ţara sa în timpul campaniei sale îndrăzneţe pentru preşedinţie, preşedintele francez a încercat să renunţe la constrângerile tradiţionale privind luarea deciziilor internaţionale. Pentru a-şi urma ambiţiile diplomatice, liderul Franţei a căutat constant să perturbe totul – chiar dacă în cele din urmă tactica ar avea recul puternic – în încercarea de a promova interesele ţării sale pe o tablă de şah globală care nu a mai văzut atât de multă imprevizibilitate de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Acest lucru îl lasă pe Macron frecvent expus eşecului, spun consilierii, dar îi  deschide, de asemenea, oportunităţi – oricât de slabe ar fi ele – de a face progrese prin probleme aparent fără soluţie.
    „Are curajul să acţioneze”, explică consilierul de rang înalt. „Astăzi cine mai este dispus să se expună în dosarul iranian? Cine este dispus să se expună pentru Libia? Cine este dispus să se ia de Trump? Dacă nu Macron, atunci cine?”
    Preşedintele francez se plimbă prin centrul Manhattanului cu o ceată de consilieri, miniştri şi gărzi de corp după el. Merge cu încredere, cu mâinile în buzunarele costumului său bleumarin perfect croit, bucurându-se de strigăte privitorilor blocaţi în spatele barierelor de securitate din lemn instalate în jurul perimetrului clădirii ONU pe toată durata summitului.
    „Domnule preşedinte, sunteţi magic!” strigă un francez dintr-un colţ de stradă. „Mulţumesc pentru tot!”, se aude cum ţipă  o americancă. Macron se opreşte, îl întreabă pe bărbat din ce parte a Franţei este, iar ministrul său de finanţe Bruno Le Maire se grăbeşte să se ofere voluntar pentru a le face o poză. „Domnule preşedinte, avem nevoie de speranţă! Ajutaţi-ne!” – îi strigă două femei venezuelene lui Macron. El se apropie de ele şi le prinde mâinile într-ale sale.
    „Ieri am vorbit cu preşedintele bolivian şi vom continua să lucrăm la acest aspect”, le spune el, fixându-le cu privirea. Le dă impresia că le-a spus un secret. Şi totuşi, rezultatele metodei Macron au fost, în cel mai bun caz, mixte.
    Preşedintele francez a provocat agitaţie în această vară când l-a găzduit pe Vladimir Putin la vila de protocol din Brégançon, în sudul Franţei, cu o săptămână înaintea summitului G7. Această mişcare a fost văzută ca un preludiu la reintegrarea Moscovei în ordinea lumii occidentale, în pofida antecedentelor sângeroase ale preşedintelui rus în Ucraina, Siria şi – prin încercarea de ucidere cu un agent neurotoxic a unui fost spion rus care locuia în Marea Britanie – pe solul UE.
    „Rusia este profund europeană“, a spus Macron la o conferinţă comună cu Putin. „Rusia aparţine pe deplin unei Europe a valorilor.”
    Macron este atât de hotărât în ceea ce priveşte resetarea relaţiilor cu Rusia încât şi-a ameninţat public propriul serviciu extern în această privinţă, avertizând peste o sută de ambasadori adunaţi pentru discursul său anual către corpul diplomatic să nu-i submineze eforturile.
    Şi totuşi, până acum Macron şi consilierii săi nu au fost presaţi să prezinte acţiuni concrete – în afară de un schimb recent de prizonieri între Ucraina şi Rusia care sugerează că Putin este pregătit pentru o revizuire fundamentală a relaţiei ţării sale cu Europa.
    În mod similar, Macron s-a străduit să pună în mişcare planurile sale de reformare a UE, o parte cheie a politicii sale externe. De la alegerea sa în funcţia de preşedinte, Macron a prezentat o agendă de reformă, cu discursuri şi propuneri – dar eforturile sale s-au confruntat cu reticenţa instituţională, diplomatică şi mai ales germană şi cu suspiciunea că eurofilia pe care o afişează nu este altceva decât promovarea agendei tradiţionale franceze.
    În urma alegerilor pentru Parlamentul European din mai, preşedintele s-a ales cu controlul celui de-al treilea cel mai mare grup politic al instituţiei, rupând tradiţia de zeci de ani în care politica europeană este dominată de două tabere.
    De asemenea, a ieşit în evidenţă ca fiind câştigătorul în negocierile privind cele mai bune poziţii din instituţiile europene, cu candidatul său de ultimă oră Ursula von der Leyen nominalizat la funcţia de preşedinte al Comisiei Europene, cu aliatul său belgian Charles Michel la Consiliul European şi cu Christine Lagarde la şefia Băncii Centrale Europene.
    Înapoi la New York, Adunarea Generală a ONU a început. Mai e o oră şi jumătate până când Macron ar trebui să-şi ţină cuvântarea, iar el şi consilierii săi lucrează la discurs înghesuiţi în micuţul „Birou Francez” din sediul ONU, cu vedere la East River.
    La fiecare câteva minute, unul dintre consilieri deschide uşa şi iese în grabă pe hol: „Unde sunt discursurile de anul trecut şi din anul de dinainte? Vrea să le vadă!”, spune unul.
    „Mai avem o oră, iese versiunea numărul opt”, zice altul, care stă aplecat peste o imprimantă portabilă.
    Franţa este o putere regională, o putere culturală, o putere economică, o putere nucleară cu un loc în Consiliul de Securitate al ONU. Însă nu este o superputere. Macron s-ar putea să fie un jucător, dar nu poate acţiona ca singurul protagonist. El poate media şi crea oportunităţi, dar nu este în măsură să forţeze concesiile.
    Ceea ce Franţei îi lipseşte este influenţa, iar Macron încearcă să acopere lacuna cu îndrăzneală şi voinţă. Fost boxer amator, el a transformat diplomaţia mondială într-un sport de contact – dispus să arunce cartea cu reguli şi să se lupte cu fiecare în parte, dacă de asta este nevoie pentru a promova agenda Franţei.
    „Ce vrea Franţa este să încerce să influenţeze această ordine mondială cu cărţile pe care le are“, a spus Macron la adunarea ambasadorilor săi din august. „Este o strategie a îndrăznelii, a asumării de riscuri, ceea ce înseamnă că tot ceea ce facem şi tot ceea ce vom face s-ar putea să nu aibă succes… însă ceea ce este fatal astăzi este să nu încercăm.”
    Macron pare imun la oboseală. Se spune că doarme foarte puţin şi că lucrează neîncetat. Consilierii săi stau trezi pentru a răspunde la mesaje printr-o aplicaţie criptată până la 1 sau 2 dimineaţa zilnic, inclusiv în weekend.
    Locotenenţii liderului francez  glumesc între ei în legătură cu unul dintre clişeele preşedintelui. „Cel mai amuzant este atunci când vine la mine şi spune, într-un mod original şi serios: «Hei, odihneşte-te»”. În tonul povestitorului se simte ironie. Le-ar plăcea să facă doar asta, dar este imposibil cu Macron prin preajmă.
    În ciuda energiei sale aparent nelimitate, ritmul frenetic al muncii l-a afectat fizic pe Macron. Cei doi ani şi jumătate la putere l-au îmbătrânit. Perciunii – pe care şi-i  ţine lungi, aproape ca în anii ’70 – sunt mai grizonanţi, cearcănele din jurul ochilor şi scobiturile obrajilor sunt mai accentuate.
    Jongleriile sale l-au adus într-o situaţie jenantă în public cel puţin o dată. La o conferinţă de presă comună cu preşedintele chilian Sebastián Piñera la o reuniune G7 din august, Macron părea distras. Îşi verifica tot timpul telefonul, ceea ce l-a determinat pe Piñera să-l întrebe la un moment dat: „Sunteţi de acord cu ceea ce am spus?
    În spatele scenei se discuta despre ce să fie anunţat după vizita surpriză a ministrului iranian de externe, Mohammad Javad Zarif, un preludiu al eforturilor sale de la New York.
    Prezenţa lui Zarif, pentru puţin peste trei ore, într-o clădire aflată peste drum de locul unde se întâlneau liderii G7, inclusiv Trump, a fost un moment Macron chintesenţial.
    Dacă ar fi fost abordată diferit, invitaţia l-ar fi putut face pe Trump să se simtă ambuscat şi înşelat. În schimb, a concentrat atenţia lumii pe un summit pe care mulţi l-ar fi descris ca o altă adunare inutilă de lideri care cu greu pot să cadă de acord între ei, cu atât mai puţin să lucreze în mod constructiv la problemele lumii. Nicio relaţie cu un lider străin nu a ocupat atât de mult din timpul lui Macron ca relaţia acestuia cu Trump. După relaţia de prietenie iniţială parafată printr-o strângere voinicească de mână, Trump l-a atacat în repetate rânduri pe preşedintele francez, retragându-se ostentativ din acordul climatic de la Paris, făcând ameninţări cu sancţiuni în urma unui efort francez de a oferi o linie de salvare financiară Iranului şi chiar luând public partea vestelor galbene care au protestat împotriva guvernului Macron. Însă în ultimul timp lucrurile par să meargă bine între cei doi bărbaţi – în condiţiile în care Macron îl sufocă pe preşedintele american cu atenţia sa. Această legătură este cea care îi permite lui Macron să execute planul gândit în avion când Trump apare în mod neaşteptat pentru o parte a summitului pentru climă al ONU în prima zi a evenimentului. Văzându-şi oportunitatea, Macron face un salt, trăgându-l pe preşedintele Americii deoparte când acesta iese din sală.
    A doua zi, Macron încearcă să finalizeze afacerea. După ce Trump îşi susţine discursul la Adunarea Generală, Macron profită de o nouă ocazie pentru a-l prinde. În timp ce cei doi bărbaţi vorbesc, Mahmoud Abbas, preşedintele Autorităţii Palestiniene, care trebuia să se întâlnească cu Macron, este ţinut să aştepte timp de o jumătate de oră în „Biroul Francez”. Abbas a venit cu trei dintre nepoţii săi, dornic să le facă poză cu preşedintele francez.
    După ce a urcat pe scena Adunării Generale a ONU puţin mai târziu în acea după-amiază, Macron se întâlneşte cu Trump pentru o a treia şedinţă, alături de miniştrii şi consilierii lor la ultraluxosul Lotte New York Palace Hotel, unde Trump şi-a stabilit cartierul general.
    Oficialii francezi şi americani sunt în contact de câteva ore, dacă nu chiar zile. Aşadar, este nevoie de doar un sfert de oră pentru ca Trump să fie de acord cu un plan în patru puncte ca bază pentru o întâlnire cu Rouhani.
    De acolo, Macron şi anturajul său pleacă spre Millennium Hilton New York One UN Plaza Hotel, unde este cazat preşedintele iranian. Se prea poate ca Kissinger să fi inventat diplomaţia-navetă, dar Macron face o diplomaţie a întâmplării, deplasându-se pe jos între Trump şi oficialii iranieni într-o mediere cu miză din ce în ce mai mare.
    În timp ce aşteaptă să fie invitat în camera în care Rouhani îşi ţine întâlnirile, Macron intră grăbit cu echipa sa într-o mică sală de conferinţe ascunsă în spatele unei uşi secrete în holul plin de agitaţie.
    Împreună cu ministrul său de externe şi ministrul său pentru comerţ, precum şi cu cei doi consilieri diplomatici de top, liderul francez discută despre cum este mai bine să-l convingă pe Rouhani să participe la acordul pe care tocmai l-a încheiat cu Trump.
    „Al doilea punct va fi dificil de acceptat pentru el, dar voi menţiona aici programul de rachete balistice în acest context”, spune Macron, cu referire la o clauză din documentul despre activităţile agresive ale Iranului în lumea arabă. Trump, spune el, îi aşteaptă apelul după ce întâlnirea cu Rouhani se va termina.
    După acest episod, Macron şi o mică parte din echipa sa sunt duşi de iranieni până la lift pentru a se întâlni cu Rouhani.
    Cincisprezece minute mai târziu, se întoarce jos – cu mâna goală. În principiu, Rouhani a fost de acord cu privire la punctele documentului, dar nu avea încă autoritatea de a merge mai departe cu o întâlnire cu Trump. Trebuie să se consulte cu Teheranul. „Mai avem ceva de făcut”, anunţă Macron când reapare din lift.
    Preşedintele francez şi consilierii săi se întorc la misiunea franceză aflată în apropiere. Adâncit în conversaţie cu cel mai bun consilier diplomatic, Bonne, Macron trece în revistă următorii paşi.
    „(Negociatorul nuclear iranian Abbas) Araghchi va suna acum la Teheran, va discuta detaliile tehnice“, spune Bonne.
    Macron răspunde: „Nu vom începe să renegociem.” Preşedintele umblă ţanţos, cu mâinile în buzunare. Încă nu şi-a pierdut speranţa că va media o înţelegere.
    „Mă întreb dacă nu cumva va trebui să ne amânăm decolarea”, spune el pentru Politico. „Facem progrese. Vedem că poziţiile se apropie din ce în ce mai mult.”
    Ziua este pe cale să se încheie cu o dezamăgire. Macron face o ultimă încercare de a obţine un acord. Simţind că o întâlnire ar putea fi un pas prea mare pentru Iran, Macron şi echipa sa sugerează instalarea unei linii telefonice sigure pentru o conversaţie în trei – iranianul, francezul şi Trump – la ora la 21:00 în acea seară.
    Macron îşi întârzie plecarea şi se întoarce la etajul lui Rouhani pentru a facilita apelul, dar în cele din urmă nu obţine nimic. Teheranul insistă asupra faptului că Trump trebuie să-şi ridice sancţiunile înainte ca orice contact să poată avea loc.
    Avionul decolează mai târziu în acea seară, la trei ore după plecarea planificată. Macron merge în sus şi în jos pe culoar, discutând cu consilierii săi şi mulţumind asistenţilor. Nu este finalul pe care şi l-a dorit. Dar deja are în gând următorul episod.

  • Iohannis: Este o reuşită pentru Kovesi şi pentru România

    ”Este foarte importantă (desemnarea – n.r.). Este o reuşită care este evident şi pentru doamna Kovesi semnificativă, dar este şi pentru România semnificativă. Un procuror din România este şef peste noua instituţie europeană. Acum avem o persoană care conduce o instituţie europeană”, a afirmat Klaus Iohannis la Bruxelles.

    El a mai spus că a avut o întrevedere cu preşedintele Franţei, Emmanuel Macron, căruia i-a mulţumit pentru implicarea în desemnarea Laurei Codruţa Kovesi la conducerea Parchetului European.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Emmanuel Macron decretează “stare de urgenţă ECONOMICĂ şi SOCIALĂ” după protestele violente ale “Vestelor Galbene”

    Preşedintele Franţei, Emmanuel Macron, a admis, luni seară, că există o stare de nemulţumire împărtăşită de numeroşi cetăţeni, dar a denunţat comportamentul “iresponsabil” al protestatarilor violenţi şi a decretat “starea de urgenţă economică şi socială”, enumerând noi direcţii de reformare a statului.

    “În primul rând, nu uit că există o stare de furie, de indignare. Această indignare probabil este împărtăşită de mulţi francezi. Dar această stare nu trebuie să se reducă la comportamente iresponsabile, pe care eu le denunţ”, a declarat Emmanuel Macron, conform postului tv France Info.
     
    “Ştiu că i-am ofensat pe unii dintre voi prin declaraţiile mele. Dacă m-am luptat să reformez sistemul politic actual, am făcut acest lucru pentru că eu cred în ţara noastră şi o iubesc. Legitimitatea mea o am de la voi”, a adăugat Macron.
     
    “Începând de astăzi, vreau să decretez starea de urgenţă economică şi socială”, a afirmat preşedintele Franţei.
     
    “Vrem o Franţă în care oamenii să poată trăi cu demnitate din muncă. Cer Guvernului şi Parlamentului să facă ce este necesar. Salariul minim va creşte cu 100 de euro pe lună începând din anul 2019. Orele suplimentare vor fi plătite şi nu vor mai fi impozitate. Le voi cere tuturor angajatorilor care pot să ofere prime de sfârşit de an să facă acest lucru, fără a fi impozitate”, a subliniat Macron.
     
    “Efortul care le-a fost cerut pensionarilor a fost prea mare şi nu era corect”, a continuat Emmanuel Macron, anunţând eliminarea contribuţiilor sociale pentru pensiile mai mici de 2.000 de euro.
     
    “Intenţionez să continuăm ambiţia de a transforma ţara noastră, aşa cum poporul a optat acum 18 luni. Sunt necesare măsuri de reformare a statului, a sistemului de pensii, a indemnizaţiilor de şomaj. Pentru a reuşi, trebuie să ne unim eforturile şi să abordăm împreună toate problemele: reprezentarea politică, o lege electorală mai corectă (…). Vreau să se pună problema unui echilibru în sistemul fiscal, vreau măsuri pentru contracararea încălzirii climei, idei de organizare a statului (…). Vreau să abordăm problema imigraţiei. Trebuie să o înfruntăm”, a explicat Emmanuel Macron.
     

  • Ţara care le interzice şefilor să îşi mai deranjeze angajaţii după orele de program

    Ar trebui guvernul să intervină şi să reglementeze modul în care angajaţii sunt obligaţi să răspundă la mail-uri?
     
    În Franţa, răspunsul la această întrebare pare să fie da; Partidul Socialist al lui Francois Hollande e pe cale să voteze o lege care va da angajaţilor, pentru prima oară, “dreptul de a se deconecta”, scriu cei de la BBC.
     
    Companiile cu mai mult de 50 de angajaţi vor fi obligate să prezinte un plan care să conţină orele (în special seara şi în weekend) în care angajaţii nu sunt obligaţi să răspundă la mesajele electronice.
     
    Chiar dacă reacţiile din alte state membre UE nu au fost cele aşteptate, guvernul francez insistă că ideea de conectare permanentă reprezintă o problemă tot mai mare, asupra căreia trebuie luate o serie de măsuri.
     
    “Toate studiile arată că există mult mai stres legat de muncă în ziua de azi, şi acest stres este constant”, a declarat parlamentarul socialist Benoit Harmon. “Angajaţii părăsesc fizic biroul, dar nu îşi părăsesc munca. Ei rămân ataşaţi printr-un fel de lesă electronică, exact ca un câine. Mesajele, email-urile colonizează viaţa angajaţilor până la punctul la care aceştia cedează nervos.”

  • Macron şi Recep Erdogan au convenit asupra intensificării relaţiilor economice bilaterale

    Emmanuel Macron şi Recep Tayyip Erdogan au avut joi o conversaţie telefonică, potrivit site-ului de limbă franceză Les Nouvelles Calédoniennes şi agenţiei Reuters.

    “Cei doi lideri au evidenţiat importanţa consolidării relaţiilor economice şi comerciale, precum şi a investiţiilor între Franţa şi Turcia”, a declarat un oficial din cadrul preşedinţiei Turciei.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Macron l-a înlocuit pe ambasadorul francez la Budapesta dupa ce diplomatul l-a lăudat pe Orban

    Eric Fournier a fost înlocuit de Pascale Andreani în funcţia de ambasador francez la Budapesta, se arată într-un decret publicat în Monitorul Oficial.

    În documentul confidenţial, datat în 18 iunie şi care era adresat cabinetului lui Macron, Fournier a declarat că Ungaria este “un model” în politicile privind imigranţii, iar acuzaţiile împotriva lui Orban sunt fabricate de presă.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Franţa şi Germania fac progrese în direcţia reformării zonei euro

    „Suntem pe drumul cel bun. Cred că facem progrese către încheierea unui acord franco-german cu privire la viitorul zonei euro”, a precizat Bruno Le Maire.

    Cele două părţi au ca obiectiv realizarea unei propuneri de reformă până pe 19 iunie. Ulterior, ea va fi prezentată de către Preşedintele francez Emmanuel Macron şi de Cancelarul german Angela Merkel, în cadrul unui summit al Uniunii Europene ce va avea loc în intervalul 27-28 iunie.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Încotro se îndreaptă Europa? Era Merkel pare să apună şi vine în prim-plan o nouă figură controversată, care vrea o schimbare RADICALĂ. Unde se încadrează România în noua schemă politică

    ”Doamnelor şi domnilor, Franţa s-a întors. Franţa e din nou în centrul Europei“. Cu aceste cuvinte, Emmanuel Macron şi-a început discursul de la Davos, în luna ianuarie a acestui an.

    El a transmis apoi că succesul în Franţa e imposibil fără succes la nivel european şi a cerut o mai strânsă cooperare la nivelul blocului comunitar. ”Avem nevoie de o Europă mai puternică. Este ceva esenţial“, a spus preşedintele francez. Macron a vorbit şi de nevoia de a transforma Europa într-o putere socială, ştiinţifică şi politică, cerând mai multă ambiţie din partea liderilor europeni. ”Nu sunt naiv“, a spus el. ”Nu vom construi niciodată ceva suficient de ambiţios cu 27 de state membre. Dacă unii oameni sunt gata să dovedească mai multă ambiţie, să meargă mai departe în ceea ce priveşte integrarea, atunci haideţi să o facem.“

    |ntr-un alt discurs ţinut în prima zi a acestui an, preşedintele francez a spus că 2018 va fi un an decisiv pentru Europa şi s-a angajat să depună toate eforturile pentru a menţine stabilitatea construcţiei europene. ”Trebuie să redescoperim ambiţia europeană, să redescoperim o Europă mai suverană, mai unită, mai democrată, pentru că poporul nostru va avea doar de câştigat“, a transmis Macron. ”Noi, liderii europeni, nu trebuie să cedăm în faţa nimănui  nici a naţionaliştilor, nici a scepticilor. Voi continua să lucrez alături de partenerii noştri europeni, în special Germania.“

    Ca principal obiectiv, el a vorbit de restabilirea zonei euro prin introducerea unui ministru european de finanţe. |ntâmplător sau nu, Comisia Europeană lansase în luna decembrie o propunere care semăna destul de mult cu cea a lui Emmanuel Macron: crearea unui fond monetar european care să asigure stabilitate şi care să intervină în cazul în care un stat intră în criză financiară, prevenind astfel efecte la nivelul întregului bloc comunitar.

    UN PREŞEDINTE NEANUNŢAT. Victoria lui Emmanuel Macron din 2017 a fost impresionantă din multe puncte de vedere: cu 12 luni înaintea alegerilor, spre exemplu, casele de sondare a opiniei publice nici nu îl includeau pe lista candidaţilor cu şanse reale la preşedinţie.

    Macron a fost membru al Partidului Socialist între anii 2006 şi 2009, din 2009 menţinând o poziţie independentă. A reintrat în politică în 2012, atunci când a ocupat postul de consilier al preşedintelui François Hollande. Ulterior, el a fost ministru al economiei, până în 2016, moment în care a demisionat, dorind să se axeze pe candidatura sa la preşedinţia Franţei. Prin urmare, la începutul lui 2016  pe 6 aprilie, mai exact  el a înfiinţat mişcarea En Marche!. 

    Emmanuel Macron nu se consideră ”nici de dreapta, nici de stânga“, ci mai degrabă un politician ”pragmatic“. Are politici de stânga, în sensul menţinerii statului asistenţial, dar pledează pentru o serie de măsuri economice de dreapta. Printre acestea, el propune subvenţii de 15.000 de euro companiilor care angajează persoane din suburbii defavorizate şi vrea o serie de măsuri pentru combaterea sărăciei.

    A promis reducerea datoriei suverane a Franţei cu 60 de miliarde de euro în termen de cinci ani, vrea relansarea agriculturii şi reducerea cu 120.000 de posturi a aparatului funcţionarilor de stat.

    Macron susţine suplimentarea bugetului comun al Uniunii Europene, crearea unui guvern economic european, a unui parlament al zonei euro şi iniţierea unor consultări democratice în toate statele membre pentru reformarea proiectului politic comunitar. De asemenea, el pledează pentru suplimentarea cu 10.000 de agenţi a efectivelor Poliţiei şi Jandarmeriei, reorganizarea serviciilor de informaţii şi crearea unei structuri speciale pentru protejarea frontierelor Uniunii Europene.
    La o lună după victoria sa răsunătoare şi cu trei zile înainte ca partidul său, En Marche!, să câştige alegerile parlamentare din Franţa, Emmanuel Macron anunţa începutul unei noi ere în Franţa: ”Vreau să fim o naţiune de start-up-uri, o naţiune care lucrează pentru şi alături de start-up-uri, dar şi o naţiune care gândeşte şi se dezvoltă ca un start-up.“

    Promisiunea lui Macron avea, desigur, şi numeroase implicaţii în politica externă. Franţa caută să se reinventeze ca o putere agilă, flexibilă, creativă şi care poate să joace la masa marilor puteri.

    O confirmare a faptului că Macron nu se teme să folosească forţa pentru a menţine normele internaţionale a venit recent sub forma atacului asupra Siriei, derulat de Franţa alături de Statele Unite şi Marea Britanie.

    La scurt timp după respectiva operaţiune militară, la jumătatea lunii aprilie, Emmanuel Macron a fost într-o vizită de stat de trei zile în SUA, prima găzduită de omologul său american, Donald Trump, de la preluarea mandatului. Preşedintele francez şi soţia sa, Brigitte, au deschis vizita de stat cu o dublă întâlnire cu Donald şi Melania Trump la casa lui George Washington.

    Preşedintele american a salutat prietenia istorică dintre Statele Unite şi Franţa, mulţumindu-i omologului său francez pentru participarea la operaţiunile din Siria. ”Astăzi, reafirmăm prietenia care înfloreşte de două secole. Este foarte bine că organizăm prima vizită de stat primindu-l pe liderul celui mai vechi aliat al Statelor Unite, mândra naţiune Franţa“, a declarat Trump.
    Interacţiunea liderului de la Palatul Elysée cu Donald Trump nu e una întâmplătoare: încercarea de a se poziţiona ca fiind ”vocea raţiunii“ în relaţia cu preşedintele american reflectă modul în care Macron vrea să fie perceput, adică drept cel care poate conduce Europa.

    Deşi relaţia lor nu a început în cei mai buni termeni, Emmanuel Macron şi preşedintele american par acum să-şi fi găsit suficiente puncte în comun. Ca dovadă a acestui fapt stă şi recenta vizită a lui Macron în Statele Unite  prima a unui şef de stat de când Trump s-a aşezat la Biroul Oval.

    Nu e de mirare, astfel, că în cadrul unui interviu acordat jurnaliştilor americani preşedintele francez s-a descris ca fiind principala forţă din spatele strategiei lui Trump în ceea ce priveşte Siria. ”Trump ne-a transmis că dorinţa sa este să retragă Statele Unite din Siria. L-am convins că e mai bine să rămână“, le-a povestit Macron celor de la CNN. ”L-am convins că e necesar să limităm aceste bombardamente la ţinte legate de armele chimice, în ciuda nebuniei provocate de ceea ce a scris el pe Twitter.“

    Deşi respinse repede de maşinăria de PR a lui Trump, cuvintele lui Macron au distras atenţia de la problemele cu care se confruntă în ultima perioadă Franţa. ”Macron, gata de luptă“ a fost unul dintre titlurile care au împânzit presa din Hexagon, în vreme ce zeci de mii de oameni protestau la Paris şi în restul Franţei faţă de măsurile liberale adoptate de preşedinte.
    Asemenea lui Trump, Macron ştie să folosească în propriul interes reţelele sociale; în loc să anunţe de la Palatul Elysée atacul asupra Siriei, el a postat pe Twitter poze cu el şi mai mulţi comandanţi dând ordinul de lansare a rachetelor.

    Theresa May este prinsă într-o luptă diplomatică cu cei de la Moscova, fiind recent şi ţinta parlamentarilor care au acuzat-o că nu i-a consultat înainte de atacul asupra Siriei. Angela Merkel a jucat un rol important în negocierile dintre Statele Unite şi Rusia, dar problemele politice apărute ca urmare a ultimelor alegeri din Germania au determinat-o să facă un pas în spate în ceea ce priveşte politica europeană.

    Toate aceste lucruri l-au ajutat pe Macron să iasă în faţă, aducând Franţa în postura de a fi noua forţă centrală a bătrânului continent.

    VAŢIONAT ÎN EUROPA, CONTESTAT ACASĂ. Repoziţionarea Franţei vine într-o perioadă în care logica geopolitică instalată după căderea regimurilor comuniste se clatină, iar marile puteri ale lumii se rearanjează pe harta globală. Vorbim de o perioadă în care China se apropie, cu paşi mari, de titlul de ”cea mai puternică economie a lumii“; o perioadă în care Rusia îşi caută poziţia de forţă pe care a ocupat-o în timpul Războiului Rece, dar nu reuşeşte decât să intre în conflict cu majoritatea statelor vestice. Nu în ultimul rând, vorbim de o perioadă în care se manifestă tot mai puternic un vid de putere în Europa. Iar aici intră în joc Macron: profitând de slăbiciunile arătate de Marea Britanie şi Germania, el încearcă să readucă Franţa în postura de prim-jucător pe scena politică europeană.

    Şi chiar dacă pe plan extern Macron câştigă tot mai mult teren în faţa celorlalţi lideri europeni, pe plan local situaţia stă cu totul altfel. La sfârşitul lunii martie, rata de aprobare a acţiunilor sale a atins cel mai mic procentaj de la preluarea funcţiei: doar patru din zece francezi aveau o opinie favorabilă vizavi de activitatea sa, în scădere cu trei procente faţă de luna februarie şi cu 12 procente faţă de decembrie 2017. 57% dintre respodenţi s-au declarat nemulţumiţi de Macron, oferind ca principal motiv numărul mare de reforme pe care acesta încearcă să le impună.

    Rata sa de aprobare este asemănătoare cu cea pe care fostul preşedinte francez, François Hollande, o avea după 10 luni de mandat.

    Sprijinul faţă de Macron a scăzut mai ales în rândul familiilor cu un venit mic şi, oarecum surprinzător, în rândul votanţilor de sub 35 de ani. Mulţi dintre cei care s-au declarat dezamăgiţi de Emmanuel Macron l-au numit ”arogant“ şi ”un preşedinte pentru cei bogaţi“. Problema nu este însă doar a lui Macron: şi susţinerea pentru premierul Edouard Philippe este în scădere, mai bine de jumătate dintre francezi având o opinie negativă despre acesta.

    Macron are o mână bună, pe care va trebui însă să o şi joace corespunzător. Rămâne de văzut ce vor decarta şi ceilalţi jucători de la masă: Merkel, May şi, de ce nu, chiar Putin. |ncrederea preşedintelui francez în Uniunea Europeană îl va ajuta să câştige popularitate în rândul partenerilor externi, dar faptul că el ignoră reacţiile venite din partea propriilor votanţi l-ar putea costa.