BusinessMagazin

Tag: formatie

  • Rolling Stones 50 de ani de carieră: timpul e de partea lor – GALERIE FOTO SI VIDEO

    Cea mai longevivă formaţie rock, cea mai cunoscută, cea mai bogată, cel mai mare turneu, cei mai…
    Care este povestea din spatele “celei mai…”?

    Dacă este adevărat că banii mişcă lucrurile, şi o atare zicere este greu de contrazis, atunci cel mai bun început al poveştii sunt 30 de lire sterline. Suma a fost împurmutată de un tânăr englez, Mick Jagger, de la mama sa şi investită în echipamente care să ajute obscura trupă a lui Mick, The Rolling Stones să sune ca o “formaţie adevărată”.

    Anul era 1962, un an în care omenirea ar fi putut pieri în focul atomic iscat de ambiţii sovietice – vorbim aici de ceea ce a rămas în istorie drept “criza cubaneză”. 1962 mai este şi anul în care Papa Ioan al XXIII-lea l-a excomunicat pe Fidel Castro, a murit mafiotul Lucky Luciano, a fost lansat Telstar, primul satelit comercial de telecomunicaţii, apare prima bandă desenată cu Spider Man, a murit Marilyn Monroe şi poliţia germană ocupă, timp de o lună de zile, redacţia publicaţiei Der Spiegel.

    La cele 30 de lire s-au tot adugat, în 50 de ani de carieră, sume din ce în ce mai mari; în final, în nu prea multele sale schimbări de componenţă, trupa a adunat două miliarde de dolari, bani care o aşează pe primul loc în topul celor mai bogate formaţii rock. Şi pe locuri fruntaşe in topurile celor mai puternice celebrităţi.

    Un început la fel de bun al acestui text ar putea merge ceva mai mult înapoi în timp, adică în anul 1950, când Mick Jagger, puşti în vârstă de şapte ani, îl întâlnea pe Keith Richards pe terenul de joacă al şcolii Wenthworth County Primary.

    Mick l-a întrebat pe Keith ce vrea să devină când va fi mare, iar tânărul Keith a părut decis – dorea să cânte la chitară şi să devină asemeni lui Roy Rogers. Jagger a fost impresionat de partea cu Roy Rogers (cântăreţ şi actor în filme cu cowboy), dar partea cu chitara l-a lăsat rece.

    Cei doi, oarecum vecini, s-au regăsit, adolescenţi, în octombrie 1960, în trenul care lega orăşelul Dartford de Londra; Richards frecventa Sidcup Art College iar Jagger era student la London School of Economics. Amândoi erau pasionaţi de muzică; curând Keith îl invită pe Jagger să se alăture formaţiei sale, “Little Boy Blue and the Blue Boys”.

    Debutul

    În aprilie 1962 Mick Jagger, Keith Richards şi Brian Jones formează un nou grup, după ce, într-o formă sau alta, individual sau în formaţii, fiecare cochetaseră cu bluesul. Noului grup, la sugestia lui Jones, îi spun The Rolling Stones, inspiraţi de cântecul Rollin’ Stone Blues al lui Muddy Waters. Câteva luni mai târziu, Rolling Stones debutează, la 12 iulie 1962, în clubul londonez Marquee, formula iniţială incluzându-i pe Mick Jagger solist vocal, pe Brian Jones la chitară, pe Keith Richrds la chitară, pe Ian Stewart la pian şi pe Dick Taylor la bass. În ianuarie 1963 Charlie Watts se alătura formaţiei, care obţine un angajament la Crawdaddy Club din Richmond, deţinut de un emigrant rus, Giorgio Gomelsky. În audienţă pot fi regăsiţi muzicieni ca Jimmy Page, Eric Clapton sau Pete Townshend sau chiar The Beatles, atraşi de risipa de energie şi frenezia grupului. În luna mai 1963 Rolling Stones semnează cu Decca Records; în iunie apare primul single, ce conţinea piesele “Come On”, preluată- de la Chuck Berry, şi “I Wanna Be Loved”, aparţinând lui Willie Dixon.

    În aceeaşi perioadă Rolling Stones apar pentru prima dată la televiziune, în show-ul “Thank You Lucky Star”. Ian Stewart pare, producătorilor formaţiei, “prea normal” pentru camerele de luat vederi şi dispare din prima linie. Greu de spus ce însemna atunci prea normal: normele BBC cereau ca membrii formaţiilor să îmbrace costume şi să arate curaţi. Cu toate că Rolling Stones au făcut tot posibilul pentru a se conforma, televiziunea britanică a primit o sumedenie de reclamaţii din partea telespectatorilor care i-au considerat prea dezordonaţi. În toamna anului 1963 formaţia pleacă în primul său turneu, cântând în deschiderea concertelor Everly Brothers şi a lui Bo Diddley. Mick abandonează studiile universitare.

  • Opera de arta

    Sa spui ca nu-ti place Coldplay e ca si cum ai spune ca nu esti de acord cu genocidul sau ca Holocaustul a fost “o chestie destul de nasoala” – afirmatii considerate ca de la sine intelese. In ultimii ani, Coldplay a reusit sa devina “omul negru” al lumii muzicale, trupa pe care te simti obligat sa o detesti. Ai voie sa-ti placa Britney Spears, pentru ca are o muzica pop “accidentata” impecabil produsa, ai voie sa-ti placa Phil Collins. pentru ca e ironic, merge sa zici ca iti plac The Eagles si sa-ti pastrezi credibilitatea. Dar e vai si amar de bietul jurnalist care-o lauda pe Coldplay – ti-ai strica mai putin reputatia daca ai spune ca Hitler “nu era chiar asa de rau”. De ce? Pentru ca trupa Coldplay, desi imposibil de populara, nu e “cool”. Chris Martin & Co. si-au dat seama de acest lucru si nu pare sa le pese – sau cel putin asa sustin in interviuri. Adevarul este ca, de fapt, le pasa foarte mult. Dupa ce au vandut un numar aproape incredibil de exemplare din albumul lor anterior, zece milioane, sunt disperati sa obtina credibilitatea artistica. Tocmai de aceea si-au petrecut atat timp si au facut atatea eforturi la ultimul album, proclamat de ei “dificil”. Sa aruncam o privire asupra dovezilor. Proba A: albumul are un titlu dublu, “Viva La Vida or Death and All His Friends”, care-l face sa semene un pic cu opera lui Damien Hirst. Proba B: titlul si piesa “Viva La Vida” este inspirata de pictorita suprarealista Frida Kahlo. Proba C: l-au chemat pe “bunicul muzicii ambientale” din Marea Britanie, Brian Eno, sa le fie producator. Proba D: au ales o pictura de Delacroix pentru coperta albumului. Pur si simplu, albumul n-ar avea cum sa semene mai mult cu o “opera de arta”, ceea ce e bine, deoarece majoritatea celor care il vor cumpara din benzinarii si supermarketuri pe tot cuprinsul tarii n-ar sti ce e o opera de arta decat daca ai scrie asta pe o caramida si le-ai arunca-o in cap. Mai stim si ca este un album “dificil” si “experimental” pentru ca ne-a spus-o Chris Martin. “Nu ne pasa daca vindem cu un milion mai putine discuri”, a declarat solistul. Suna ca o indepartare de modelul Coldplay.

    Singura problema legata de indepartatea de modelul Coldplay este ca acest demers functioneaza. Coldplay face discuri care se vand in milioane de exemplare si face stadioane pline. In ciuda faptului ca trupa e clar jenata de eticheta de “rock de stadion” pe care si-a dobandit-o, pentru ca la asta se pricepe cel mai bine, membrii ei scriu chestii epice inaltatoare care-i fac pe studenti sa-si fluture brichetele in aer si care au niste refrene ce te indeamna sa le fredonezi, atat de euforice, incat ai putea face un elefant sa pluteasca de la ele.

    Mai mult, e greu sa supraestimezi importanta pe care o are Coldplay pentru casa lor de discuri, EMI. Atunci cand Coldplay si-a amanat lansarea albumului anterior, cotatia actiunilor EMI a fost, se pare, afectata. Cum EMI a fost recent achizitionata de catre Guy Hands, multimilionarul in lire sterline care si-a facut un nume din achizitia de companii aflate in dificultate, performanta “Viva” (titlul sub care va fi cunoscut in continuare) are o importanta deosebita.

    Si cum a mers? Au cedat presiunilor comerciale sau au lansat un baraj de experimentalism intentionat? Raspunsul, pe scurt, ar fi ca “VLV” (titlul sub care va fi cunoscut in continuare) e de fapt cam tot ce-a fost si inainte. Are pian, chitare cu ecou, refrene inaltatoare si Chris cu falsetul caraghios din vocea lui. Au renuntat la structurile traditionale de tip strofa-refren-strofa care le dominau repertoriul ca un profesor strict si au imprumutat ceva de la Radiohead. In principal insa e Coldplay recognoscibila – ceea ce e bine.

    Asa stau lucrurile cu Coldplay. In ciuda faptului ca e obligatoriu sa o dispretuiesti, este extrem de dificil sa-ti displaca muzica pe care o face. Lumea o dispretuieste pentru ceea ce reprezinta, dispretuieste ideea de rock de stadion, de Chris Martin multimilionar cu nevasta castigatoare de Oscar ce ne tin noua prelegeri pe tema saraciei globale. Cand se ajunge la muzica insa, nu prea mai are ce sa-ti displaca. Mi-a facut placere sa ascult “Death” (titlul sub care va fi cunoscut in continuare) aproape in pofida vointei mele. Iar aceasta este, probabil, cea mai mare lauda pe care ai putea-o aduce unui album.