Pornind de la filme ale unor monştri sacri ca Griffith, filmele sovietice de propagandă ale deceniului trei (inclusiv Eisenstein) sau cele propagandistice naziste (Leni Riefenstahl), volumul lui Cristian Tudor Popescu prezintă filmul românesc de ficţiune – de la peliculele interbelice, începând cu Războiul de independenţă, până la cele ale epocii comuniste. Acestea din urmă sunt diferenţiate în funcţie de perioadele în care au fost produse şi de evoluţiile politice specifice perioadelor respective şi sunt urmate de numeroase studii de caz, între care “Directorul nostru” (1955), “Puterea şi Adevărul” (1972), dar şi filme antisistem precum “Reconstituirea” (1970).
“Filmul românesc de ficţiune s-a născut cu propaganda politică în el, ca un copil infectat cu HIV încă din pântecele mamei. Istoria lui a fost dublată de istoricul bolii. Pe lângă semnele specifice creşterii, în fiecare etapă de viaţă, tumorile, erupţiile, plăgile s-au dezvoltat şi ele. Coşurile pubertăţii filmului românesc au apărut lângă bubele sindromului imunodeficienţei politice. Din cele 550 de pelicule ale perioadei comuniste, aproximativ 222 (adică 40%) pot fi considerate ca având caracter politic, propagandistic, restul fiind divertisment, comedie muzicală, filme pentru copii – proporţia lui Lenin (60% propagandă, 40% divertisment) fiind totuşi inversată. Cu prea puţine excepţii, propaganda din cinema a urmat cu fidelitate liniile politice de evoluţie ale PCR. A fost mai întâi prosovietică, internaţionalistă, antiromânească, apoi naţional-comunistă, anticitadină, antiintelectuală, antioccidentală, vehicul al cultului lui Ceauşescu”, spune Cristian Tudor Popescu.
de Mădălina Cerban