Tag: fandacsie

  • Elogiul fandacsiei

    Procesul descris de conu Leonida, in jurul anului de gratie
    1880, e un indreptar cat se poate de util de cunoastere a semenilor
    nostri din jurul anului de gratie 2011. Atat de util, incat are un
    echivalent aproape perfect in descrierea plastica facuta de
    guvernatorul Mugur Isarescu spaimei obsesive fata de evolutia
    cursului de schimb, care functioneaza dupa principiul “Cand se
    depreciaza leul intram in panica si ne tremura capul, ne luam de
    par in fata televizorului, iar cand se apreciaza nu ne revenim si
    atunci ni se pare ca e ceva rau”.

    Inainte de a fi caraghioasa, asa cum corect o descriu conu
    Leonida si Mugur Isarescu, fandacsia e un fenomen parsiv, pentru ca
    se poate reproduce la infinit, combatandu-si orice posibil adversar
    cu argumente care creeaza iluzia logicii. De pilda, daca afara se
    aud pocnete si haulituri, iar noi citim Aurora Democratica unde
    scrie despre revolutie, inseamna ca urmeaza revolutia si furia
    poporului, nu ca au iesit niste cheflii sa se distreze (cazul lui
    conu Leonida). Daca inflatia masurata de Statistica e brusc mai
    mica in iunie in Romania, iar noi stim ca Guvernul si BNR si-au
    dorit ca maximul de inflatie al anului, din mai, sa nu fie depasit,
    inseamna ca Guvernul si BNR au cosmetizat statisticile. Ce conteaza
    ca inflatia s-a redus la fel de brusc si in tarile vecine?

    Daca noi stim de la televizor ca vine “omul negru” (de
    preferinta rus sau evreu) care fura copii si-i casapeste pentru
    organe, iar politia vine si dezminte, inseamna ca politia minte,
    fiindca toate institutiile statului mint. Ce conteaza ca mitul
    strainului si al veneticului care ucide ritual copii si le mananca
    inima i-a infricosat pe europeni inca din Evul Mediu? Daca are loc
    o eclipsa si ulterior apare o stire despre un cutremur undeva in
    lume, iar noi stim din Biblie ca asa arata Apocalipsa, inseamna ca
    se apropie sfarsitul lumii. Ce conteaza ca eclipse insotite de
    cutremure s-au intamplat la tot pasul in istoria cunoscuta a
    planetei?

    Fandacsia si Apocalipsa, ambele cuvinte de origine greceasca,
    rezuma bine atmosfera momentului, in care totul conspira spre a ne
    ucide, de la agentii de rating, banci si grupul Bilderberg pana la
    E-urile din alimente, vaccinuri, carduri cu cip si atacuri cu
    HAARP. Stirile care au in titlu cuvantul “apocalipsa” (daca se
    poate si cu semnul exclamarii in coada) fac trafic mare pe toate
    site-urile, fie ca e vorba de o furtuna cu grindina, de o corectie
    a bursei din New York, de un razboi zis iminent care va rezolva
    criza sau de o depreciere a leului care dureaza doua zile.

    Cel mai in voga economist al momentului e poreclit “Dr. Doom”,
    iar tema anului 2012 a inlocuit in filme si in discutiile de pe net
    gluma milenarista a lui Y2K (daca o mai tine minte cineva). Iar
    toate acestea sunt foarte bune, asa cum e indeobste fandacsia
    atunci cand se manifesta: alunga banalitatea unei vieti lipsite de
    evenimente, inlatura frica reala de necunoscut si de ziua de maine
    (orice fictiune coerenta, fie ea joc video sau Zeitgeist, e mai
    buna decat o realitate incoerenta) si eventual trezeste speranta
    unei schimbari radicale, care sa termine odata cu nedreptatea din
    lume, cu fiat money, cu clasa politica ticalosita, cu zona euro
    sau, dupa caz, cu milioanele de trantori ce traiesc din ajutoare
    sociale.

    Iar binefacerile fandacsiei nu se opresc aici. Emotie pura
    fiind, hranita din ea insasi (cum spune guvernatorul Isarescu: “ne
    speriem singuri si introducem in comportamentul pietelor si
    sperietura noastra”), ea da intensitate vietii si il izoleaza pe
    individ inclusiv de consecintele faptelor lui sau de raspunderea de
    a le motiva. Cei picati la bac s-au emotionat si nu s-au mai putut
    concentra la subiecte; pietele financiare se panicheaza la cel mai
    marunt zvon despre Italia, Grecia sau, de ce nu, Franta; cand omul
    e furios si nu are ce pune pe masa copiilor, normal ca iese in
    strada si da cuiva in cap sau da cu un cocteil Molotov prin
    Syntagma, fiindca asa nu se mai poate; cand banii nu-ti mai ajung
    sa traiesti, faci orice ca sa prinzi o promotie la ulei, chiar daca
    te intorci acasa cu nasturii smulsi; cand te calca pe nervi semenii
    lenesi care asteapta pomana statului, e firesc sa-ti doresti sa-i
    dobori pe toti cu mitraliera, sa vina un faliment national, sa se
    termine odata cu Romania.

    O seama de oameni au produs inclusiv o justificare nationala
    situatiunii, acuzandu-l pe Caragiale ca, indesand exemplarele umane
    ale epocii sale in chihlimbarul lui literar, ar fi impiedicat cumva
    evolutia natiei, facandu-ne sa ne intoarcem si sa ne recunoastem
    mereu asemanarile cu eroii lui, generatie dupa generatie, de parca
    am fi blestemati. In realitate, acuzatia da seama de aceeasi
    fandacsie, deloc specific romaneasca: numele ei englezesc,
    intalnibil in multe texte cu aer mai cosmopolit de la noi, este
    “self-fulfilling prophecy”.