Tag: Extremismul in bucate

Nu va faceti iluzii: ulciorul nu merge de doua ori la apa, si nici echipa Steaua nu va pierde toate meciurile importante de acum pana la sfarsitul zilelor. Nici o minune nu tine mai mult de trei zile. Si, va implor, nu ridicati din sprancene a mirare.

 

Nu va prefaceti ca n-ati inteles pana acum un adevar simplu: orice victorie importanta a acestei echipe de fotbal mai adauga cateva procente capitalului de simpatie de care se bucura Gigi Becali si al sau PNG. Stiu, nu toti microbistii sunt fanii lui Becali si nu toti suporterii Stelei sunt, prin definitie, la fel de odihniti la minte precum patronul echipei. Majoritatea – probabil zdrobitoarea majoritate – a milioanelor de oameni care au urmarit saptamana trecuta cu sufletul la gura meciul Stelei au facut-o din patriotism si interes pentru fotbal in general. Majoritatea poate face distinctia intre sport si politica. Din nefericire, cand vorbim de milioane, majoritatea nu mai este indeajuns. 5% dintr-un milion reprezinta 50.000 de voturi. Din doua, 100.000.

 

Va las dumneavoastra placerea de a face calcule in continuare. Iar 5% e un procent cat se poate de prudent. In plus, oricat s-ar supara pe mine prietenii mei microbisti, nimeni nu ma va putea convinge ca agresivitatea suporterilor de fotbal de-a curmezisul planetei n-are nimic de-a face, intr-un fel sau altul, cu sportul in sine. Veti spune ca tenisul, gimnastica, cricket-ul sau scrima nu sunt niste sporturi suficient de populare pentru a reproduce situatiile si strigaturile de pe stadioanele de fotbal. Dar baschetul? Rugby-ul? Baseball-ul sau fotbalul american? Toate aceste sporturi sunt cel putin la fel de populare in alte parti ale planetei – si, totusi, nimeni n-a auzit de capete sparte, scaune rupte sau tribune scandand obscenitati la unison.

 

Recunosc: a inceput sa ma obsedeze posibilitatea ca intrarea Romaniei in Uniunea Europeana va avea ca efect imediat o crestere ingrijoratoare in sondaje a celor doua partide antisistem: PNG si PRM. Despre o parte dintre explicatiile „interne“ – mai cu seama despre inmultirea „tarosenilor“ – am mai tot vorbit aici in ultimele saptamani. Fenomenul partidelor antisistem se cuvine sa fie insa cuprins intr-o perspectiva mai larga.

 

Francezii, austriecii sau belgienii – pentru a da doar cateva exemple – nu mai au de multisor „taroseni“. Cu toate acestea, si la ei, ca si in tarile est-europene, se constata o crestere ingrijoratoare a simpatiilor pentru politicieni ce mananca o paine alba injurand sistemul din care fac parte.

 

Nu injurand, asadar, actuala configuratie politica, ci sistemul democratic luat in ansamblul (si principiul) sau. Explicatiile fenomenului se cuvin cautate, asadar, mai in profunzime. Indraznesc sa avansez, ca ipoteza de lucru, o parere nu tocmai politically correct: si anume ca inflorirea din ultimii ani a extremismului de-a lungul si de-a latul planetei, isi are radacinile in mult laudata raspandire a asa-numitelor valori postmoderne. Ideea a fost lansata catre sfarsitul anilor ‘80 de catre politologul Ronald Inglehart. Analizand statistici din 43 de tari (peste 70% din populatia planetei), Inglehart a ajuns la concluzia ca, odata trecute dincolo de un anumit prag al dezvoltarii industriale si, implicit, al nivelului de trai, ierarhia valorilor se schimba.

 

Locul asa-numitelor valori materialiste (in primul rand, bani) este luat de valorile postmaterialiste: un trai mai tihnit, cu mai mult timp liber, chiar daca pe bani mai putini, atentie sporita acordata ecologiei, drepturilor minoritatilor de tot felul etc. Da, spune Inglehart, acompaniat de catre o armata intreaga de politologi, participarea la vot a scazut dramatic in ultimele decenii, dar asta se datoreaza unei implicari in politica „altfel“. Oamenii, spune politologul nostru, nu mai voteaza, dar scriu carti, organizeaza marsuri de protest, scot reviste, infiinteaza asociatii non-guvernamentale etc.

 

Inclin sa cred ca, din pacate, asta e doar jumatatea (daca e jumatate) plina a paharului. Jumatatea goala, dupa cum constata alti politologi (Katz, Mair, Ignazio etc.) e sastisita atat de discursurile politically correct, cat si de cardasia pidosnica din politica „oficiala“.

 

Prea multa inclinare spre compromis strica. Drept urmare, o halca zdravana din electorat se indreapa spre acele partide antisistem care, in aparenta cel putin, raman „principiale“ si promit o oaza de „normalitate“ intr-o lume „nebuna“. Fiindca oamenii nu sunt papadii. Au nevoie de cate  o ancora, fie ea religioasa, filosofica, etnica sau de alta natura, asa ca fara de vreuna se simt – iertata-mi fie banalitatea – dezradacinati.

 

Nu le dai tu „radacina“, si-o cauta in alta parte si, pana la urma, tot o gasesc. Numai ca atunci, lipsiti deopotriva de protectia culturala si de cumsecadenia unei traditii ce si-a pierdut caracterul de „traditie“, iau de „radacina“ buna orice li se iveste in cale. Asa a inceput nazismul. Asa a inceput comunismul. (Daca nu ma credeti pe mine, intrebati-o, printre altii, pe Hannah Arendt.) Asa a inceput Jihadul (in varianta moderna, sa-i zicem becaliana, ma grabesc sa adaug).

 

Asa au inceput multe organizatii „politically correct“ si tot asa au inceput si manelele – maimutarind o idee buna.

 

Iata de ce, partid politic „respectabil“ de-as fi, m-as grabi inca de pe acum sa fac precum PD: sa „fur“, adica, putin din mesajul partidelor antisistem. Cuvantul cheie fiind aici „putin“. Cu „masura“. Cam cat sarea in bucate.

 

P.S. Necuratul, se stie, se cuibareste in detaliii. Nuantele, insa, cruciale (pentru contrabalansare) poate-ntr-un numar viitor.