BusinessMagazin

Tag: Extraterestrii

  • Ghetoul cu extraterestri

    Surpriza surprizelor genului SF de anul acesta, “District 9” a
    venit de nicaieri. Sau, mai bine zis, a venit din Africa de Sud,
    ceea ce echivaleaza cu “nicaieri”, cel putin in viziunea
    Hollywoodului. Cu un buget de 30 de milioane de dolari, efecte
    speciale destept de clasice si o poveste noua, “District 9” a stat
    doua saptamani pe locul intai in box-office-ul american si are
    toate sansele sa se descurce la fel de bine in cel international de
    la inceputul lunii octombrie, dovedind ca un film SF nu trebuie sa
    aiba un mega-buget si un mega-studio in spate ca sa
    impresioneze.

    Despre ce e vorba in acest debut in lungmetraj al
    sud-africanului Neill Blomkamp? Intr-o istorie paralela a
    umanitatii, anul 1982 surprinde o ditamai nava extraterestra
    plutind deasupra orasului Johannesburg. Evenimentul pune pe jar
    intreaga umanitate, impartita intre temerile unei eventuale invazii
    si entuziasmul contactului pasnic cu o civilizatie evident mult mai
    dezvoltata. Doar ca echipa care patrunde in nava descopera sute de
    mii de extraterestri bolnavi, cu un comportament cvasianimalic, pe
    care autoritatile decid sa-i campeze in Districtul 9, un ghetou in
    toata puterea cuvantului.


    Aici intra in scena protagonistul cu nume imposibil, Wikus Van
    De Merwe (interpretat tot de un debutant, Sharlto Copley),
    angajatul unei corporatii, MNU, contractata sa gestioneze spinoasa
    problema a extraterestrilor, din ce in ce mai numerosi si disperati
    din cauza conditiilor de viata crancene din ghetou. Idealist si
    empatic, Wikus are cele mai bune intentii, dar incursiunea lui in
    Districtul 9, de unde trebuie sa-i evacueze pe extraterestri, ii va
    schimba viata (si aspectul) pentru totdeauna.

    Fara vreun actor celebru, cu un regizor debutant, un buget de
    film independent si o poveste total noua, acest SF neconventional
    reuseste sa convinga din toate punctele de vedere si te lasa dorind
    mai mult. Nicio grija, se face si “Districtul 10”!

    Unii dintre spectatori vor vedea acest film numai pentru
    efectele speciale, dar “District 9” poate functiona pe multe alte
    niveluri. Comentariul politic si social (trimiterea titlului la
    celebrul District 6, unde nu aveau voie decat persoanele de culoare
    alba), comedie cu surprize si film de actiune la cel mai inalt
    nivel, toate se intalnesc in debutul lui Blomkamp, accesorizat cu
    una dintre cele mai neverosimile (dar si emotionante) prietenii
    umano-extraterestre, dar si cu un destin total iesit din comun
    pentru protagonistul Wikus.

  • Extraterestrii

    Membrii unei foste trupe care i-a inspirat, printre altii, si pe Radiohead s-au regrupat sub o titulatura noua si incearca sa inoate impotriva curentului.

     

    In 1998, a spune ca-ti plac Beta Band re­pre­­zenta modalitatea suprema de a im­pre­­siona lumea. Imi aduc aminte ce in­can­­tat am fost cand un pusti indie super tare, vecin de palier cu mine la uni­ver­si­ta­te, mi-a cerut cu imprumut primul lor al­bum, in­ti­­tulat „The Three EPs“. Ah, ce vre­muri, sfar­si­tul perioadei britpop, cand daca prin­tre in­fluentele tale se numara altci­neva de­cat The Kinks, The Who sau The Beatles, in­sem­­na ca erai „experi­men­tal“ sau „eclectic“.  Acest lucru i-a facut pe Beta Band atat de in­ci­tanti: britpop-ul – cand­va un val de aer proas­pat intr-o lume statuta dominata de rock-ul din SUA – se prabusise si el in sfera sabloanelor si a con­servatorismului. Pe atun­ci, Beta Band sunau ca veniti de pe alta planeta. Folo­­seau ritmuri hip-hop, sunau ca un grup englez de folk, iar cand cantau live, um­pleau scena cu tot felul de instrumente de per­cutie improvizate. Mai mult, intr-un moment cand unii ca Oasis se transfor­ma­sera irevocabil intr-o trupa rock de stadion prea serioasa, acestia pareau sa se dis­tre­ze la nebunie.

     

    „Three EPs“ (deloc surprinzator, o com­­pi­latie a celor trei EP-uri anterioare) le-a adus fani bine plasati. Culmea ironiei, Oasis le-au devenit fani si chiar Radiohead ii men­tio­­nau printre sursele care le in­flu­en­ta­­sera sound-ul. Dar daca Thom Yorke si fra­tii Gal­la­gher au ajuns sa castige o gra­ma­da de bani, Beta Band nu numai ca nu au reu­sit din punct de vedere comercial, dar au cunoscut si o scadere serioasa a ca­li­­tatii materialelor pro­­duse. Primul lor LP ade­varat a deza­ma­git, intr-o oarecare ma­su­ra. Al doilea a fost de calitate indo­iel­nica, iar al treilea, „Zeroes to Heroes“, a sunat ca o mu­zi­ca facuta cu cine s-o gasi, de parca n-ar fi avut incotro. Mai mult chiar, vocalistul lor, Gordon An­der­son, a fost nevoit sa para­seas­ca trupa din cauza unor probleme psi­hice destul de gra­ve, ajungand sa faca un tratament cu socuri elec­­trice. Un final nefericit, din cate se parea.

     

    Tocmai de aceea, vestea despre reu­ni­rea fostilor membri ai Beta Band intr-o trupa numita The Aliens m-a facut sa ciu­­lesc urechile. Noul lor album, „Astro­no­my For Dogs“, s-a lansat pe 19 martie si deja pre­sa, de la NME (New Musical Express – n.tr.) pana la Loaded, scrie critici entuziaste.

     

    La fel ca muzica facuta de Beta Band, „Astro­nomy for Dogs“ e plin de sound-ul  Brian Wilson, ale carui armonii marca Beach Boys apar peste tot pe album. Surf-rock, mad­­chester, country & western si elec­tro, toate acestea se regasesc in  ca­drul acestui al­bum de debut cat se poate de eclectic, desi, daca e sa cautam o tema do­minanta, ace­ea ar fi psihedelia, sound-ul rockului dro­gat cautator la stele al anilor ‘70. Piese ca „She Don’t Love Me No More“ sunt balade de moda veche, pe cand „Set­ting Sun“ suna a surf-rock care a luat-o razna. Exista si o pie­sa marturie a luptei cu de­presia clinica prin care au trecut mem­brii trupei, intitulata „The Happy Song“ (n-am sa mentionez ca, de fapt, e cea mai mare dezamagire de pe album).

     

    Ma simt, partial, de parca am fi din nou in 1998. NME este iar plin de baieti in tru­pe care poarta blugi imposibil de stram­ti, care canta o muzica din ce in ce mai neinspirata si conservatoare, prinsa in cama­sa de forta a termenului ingust de „sound-ul prezen­tu­lui“.  Singura diferenta e ca pe atunci artistii voiau sa sune ca Beatles, iar acum ii imita pe The Clash sau vreo trupa pop-funk din 1979. The Aliens, cu referintele lor muzicale ciudate si simtul apar­te al umorului, pur si simplu nu cores­pund tiparului. Incearca sa promoveze un sound mult mai interesant decat al ma­jo­ri­ta­tii trupelor carora li se face publicitate exagerata in ziua de azi. La fel ca Beta Band in 1998, vor face valva.

     

    Traducere de Loredana FrATilA-Cristescu