Porecla de Buldozerul, capatata de Ariel Sharon din tinerete pentru incapatanarea cu care s-a luptat pentru evreii lui, capata acum un sens teribil de ironic: din ordinul premierului israelian sunt rase cu buldozerul casele evreiesti din Gaza, iar aceeasi incapatanare ii scandalizeaza pe colonistii incapabili sa inteleaga ce-l mana pe Sharon sa-i scoata din niste teritorii despre care Israelul i-a obisnuit sa creada ca sunt ale lor. Perdeaua de fum ridicata de cauciucurile arse de colonistii din Gaza acopera, printre altele, si o realitate fatalmente prozaica, despre care deocamdata se vorbeste destul de putin. Din povestea iesirii evreilor din teritorii fac parte si spiritele pragmatice – colonistii care s-au mutat in Israel inca dinainte ca Gaza sa se inchida si au incasat compensatiile financiare oferite de stat si proprietarii care au ridicat deja preturile terenurilor si ale locuintelor din Israel, in asteptarea colonistilor cu bani. Peste 8.000 de colonisti din Gaza si mai mult de 600 din Cisiordania ar urma sa primeasca pentru mutarea in Israel intre 200.000 si 500.000 de dolari de la stat si scutire de chirie pentru locuinte pe timp de doi ani; sumele nu sunt enorme, dar suficiente pentru a fi starnit deja comentariile unora dintre evreii din Israel, invidiosi ca nu vor avea niciodata atatia bani deodata cati au acum colonistii. Efortul financiar estimat al retragerii din teritoriile ocupate: 2 miliarde de dolari, din care mare parte o sa fie acoperit din fonduri atrase din strainatate. E mai usor insa de vorbit despre bani si costuri decat despre resorturile si efectele straniului proces pe care autoritatile israeliene l-au numit nu retragere sau decolonizare – pentru ca e vorba de aproape 9.000 de colonisti dintr-un total de 400.000 -, ci dezangajare, anume ca sa sublinieze ca Israelul vrea astfel nu atat sa-si scoata oamenii din teritoriile ocupate in 1967, ci sa se extraga cumva din conflictul cu palestinienii. Cat de stranie e operatiunea s-a vazut insa din plin: ultrareligiosii cu sulurile Torei in mana, tinerii furiosi cu tricouri portocalii care il acuza pe Ariel Sharon de nazism sau copiii maturizati inainte de vreme, intampinandu-i pe soldatii cu interogatii retorice despre nefirescul unui conflict intre evrei si evrei i-au stupefiat pe privitorii la televizor din lumea intreaga, obisnuiti sa fi inteles colonizarea evreiasca in teritorii ca pe o continuare a actului de intemeiere a statului Israel. Desigur, au spus criticii, nu era teritoriul lor: Fasia Gaza nu face parte din tara biblica a Israelului, ci este pamantul filistenilor, stramosii palestinienilor de azi. Dar cel ce stie asta cel mai bine e chiar cel mai pragmatic spirit din toata povestea noastra, capul rautatilor, Ariel Sharon.
Transferarea catorva mii de evrei din Gaza si a catorva sute din Cisiordania ar fi deci pretul platit de Tel Aviv pentru tulburarea completa a apelor in regiune; deja se stie ca ex-colonistii din Netzarim (Gaza) se vor muta in colonia Ariel din nordul Cisiordaniei, adica tot intr-un teritoriu revendicat de palestinieni. Mai mult, alti comentatori vorbesc deschis despre un targ in toata regula – sacrificarea Gazei in folosul consolidarii israeliene in Cisiordania si Ierusalim, zone mai importante de pastrat in componenta statului evreu.
Chiar si fara ajutorul unor astfel de teorii, avantajele pe termen lung ale dezangajarii sunt insa indiscutabile. In primul rand e vorba de o sansa de redresare economica. La finele anilor 90, boom-ul IT din Occident stimulase cresterea economica a Israelului, tara care incepuse sa fie considerata unul din centrele mondiale ale tehnologiei de varf; reinceperea violentelor, o data cu declansarea Intifadei in urma cu cinci ani, a distrus insa echilibrul, investitiile straine si turismul s-au prabusit, somajul a depasit 10%, iar economia tarii, care crescuse cu 6,4% in 2000, a cunoscut un declin de 0,6% doar dupa un an – primul an de recesiune din Israel dupa 1953.
In al doilea rand, tot economia, dar si politicienii de la putere, vor avea de castigat daca se vor elibera de costurile, ajunse insuportabile, ale efortului oricum sisific de mentinere a securitatii cetatenilor evrei amenintati de atacurile teroriste. In fine, castigul cel mai important pe termen lung e conservarea echilibrului demografic din Israel, in conditiile in care populatia palestiniana din Israel si din teritorii, crescand mai rapid decat cea evreiasca, ar urma sa ajunga majoritara peste numai 20 de ani.
Daca in 2004, in toata zona erau 5,48 milioane de evrei si 4,83 milioane de arabi, in 2025 evreii ar ajunge minoritari in propriul stat – 6,9 milioane, fata de 9,2 milioane de arabi. La aceasta foloseste deci impingerea palestinienilor (refugiati in alte state, dar si locuitori in Israel) in teritoriile lasate libere, chiar asa restranse ca suprafata cum sunt ele. Si asa, analistii se indoiesc ca teritoriile ii vor imbia prea tare pe palestinieni sa le (re)populeze, dat fiind ca barierele de securitate promise de Tel Aviv pentru delimitarea de ex-colonii vor transforma Gaza si o parte din Cisiordania in veritabile enclave, separate nu numai de Israel, ci si una de cealalta, ceea ce va face ca proiectul viitorului stat palestinian sa fie realizabil mai mult pe hartie.
Iar daca la toate acestea se adauga relatia vitala a Israelului cu SUA, principalul sau aliat pe scena internationala, pragmatismul lui Sharon apare si mai clar in adevarata sa lumina. Incepand mai ales din vara lui 2003, adica de cand administratia Bush a decis ca dupa victoria din Irak trebuie sa rezolve o data pentru totdeauna problema statului palestinian, a inceput sa se vorbeasca despre o asa-zisa cadere in dizgratia Casei Albe a premierului israelian, indeobste apreciat pana atunci de catre Bush, care il numise chiar un om al pacii cand toata lumea araba il taxa drept calaul palestinienilor. Marile puteri, in principal SUA, sunt decise sa aplice celebra foaie de parcurs, care stabileste etapele in directia crearii unui stat palestinian independent, inclusiv prin desfiintarea coloniilor evreiesti ilegale din teritoriile ocupate.
Asa se face ca durul Sharon a ajuns acum vrand-nevrand sa duca o politica de concesii fata de palestinieni – chiar daca aceste concesii sunt socotite o tradare de catre evrei si o pacaleala de catre arabi. Deocamdata, imaginile evacuarii din colonii amintesc aproape involuntar de aventura biblica a exodului, numai ca e vorba de un exod de sens contrar: in loc de iesirea din robia faraonului a poporului lui Israel, calauzit spre tara fagaduintei, colonistii isi lasa casele, gradinile si piscinele din paradisul lor mediteranean ca sa se inghesuie in orase israeliene, unde ii asteapta o piata imobiliara cu preturi mari si unde trebuie sa ia totul de la zero.
E adevarat, prim-ministrul n-are mijloacele sa prezinte dezangajarea din teritorii ca pe un sacrificiu la fel de obligatoriu ca peripetiile exodului pentru a ajunge in cele din urma la limanul unui Israel care sa arate intr-adevar ca o tara a fagaduintei. Important ar fi insa ca Ariel Sharon sa aiba acum macar o parte din inspiratia care l-a calauzit candva pe Moise.