Este vorba de „precariat“. Termenul, obţinut prin alăturarea lui „precar“ cu „proletariat“, îi definea prin anii ’80, în Franţa, pe cei cu slujbe sezoniere, trăitori la marginea sărăciei. În prezent, un economist pe nume Guy Standing, care a scris două cărţi pe această temă, crede că precariatul este pe cale să devină o nouă clasă socială, pe care o defineşte drept periculoasă. Precariatul vine din cei 20 de milioane de japonezi cunoscuţi drept „freeter“, cetăţeni fără o slujbă cu normă întreagă ajunşi în această situaţie deliberat sau fără voia lor. Sau din cei mai bine de 40% dintre tinerii europeni care nu au o slujbă, dar şi din cei 60% din tinerii polonezi care, în categoria sub 25 de ani, lucrează cu contracte de muncă pe perioadă determinată. Sau, de ce nu?, din milioanele de români la marginea sărăciei, fără asigurări medicale sau pensie sigură. Precariatul poate fi şi un răzvrătit de genul occupy, cu ocupaţii obscure în mediul digital, dar mai rar.
Deosebirea dintre proletar şi precariat este că primul îşi căuta securitatea în spaţiul aferent locului de muncă – acesta era stabil, oferea siguranţă pe termen lung, programul de muncă era fix, exista şi un sindicat, poate şi un fond de pensii, ba unii, cei mai destoinici, primeau la pensionare chiar şi un ceas de aur. Siguranţa precariatului este în afara locului de muncă, iar slujba, activitatea sa sunt doar instrumente, nu îl definesc. Precariatul a căpătat în timp caracteristicile unei clase sociale, pentru că a căpătat propriile sale norme: de muncă, nesigure şi incomplete, de plată, pentru că primeşte doar bani şi niciun altfel de beneficiu şi, trei, relaţionează cu statul într-un mod aparte – drepturi civile, culturale, sociale şi politice reduse, influenţate de venit, dar şi de interesul redus. Unii spun că este prima clasă socială din istorie care iese din definiţia uzuală a cetăţeanului.
Mi s-a părut un soi de potrivire karmică faptul că am citit despre intenţiile ştabilor de la Bilderberg în aceeaşi zi în care am fost martor la un experiment ad-hoc: la evenimentul Meet the CEO de săptămâna trecută cea mai mare parte dintr-un grup interesant de tineri mileniali au răspuns unui chestionar ad-hoc că mizează mai mult pe independenţa financiară pe care o vor obţine şi spre care năzuiesc şi mai puţin pe rolul statului în asigurarea unei bătrâneţi liniştite. Este aici, în opinia mea, un strop de înţelepciune, pentru că într-adevăr, pe regulile actuale, sistemul de pensii de stat se îndreaptă spre un eşec, şi pare mai corectă decizia de a-ţi lua soarta în propriile mâni. Şi poate că grupul acela interesant va reuşi în demers. Dar nu cred că este o soluţie ce se poate aplica tuturor tinerilor de acum, maturi peste nu prea mult timp.
Să privim un pic şi alte cifre: În Europa lucrează în prezent în regim temporar 7 din 10 tineri spanioli (un sfert din forţa de muncă), 6 in 10 tineri portughezi (o cincime din forţa de muncă), 6 din 10 tineri francezi, iar media europeană este 4 din 10 tineri şi o zecime din forţa de muncă totală. În România sunt între 80.000 şi 300.000 de contracte de muncă pe perioadă de terminată, în funcţie de instituţia care face numărătoarea. Foarte mulţi. Sunt toţi membri, fără să ştie, ai precariatului. Şi acesta este modul în care tinerii vor schimba societatea; nu faptul că sunt permanent conectaţi la telefon, nu faptul că chatuiesc mai bine decât pot susţine o conversaţie şi nu ideea că sunt tehnologizaţi în mod nativ vor schimba lumea, ci numărul din ce în ce mai redus de căsătorii, permisele auto din ce în ce mai puţine, izolarea, respingerea unor norme sociale, lipsa de implicare. Şi vor descoperi, cei mai mulţi, că nu toţi vor putea face o aplicaţie care va fi cumpărată de Google, că nu toţi vor putea face carieră în corporaţii, că slujbele temporare îi ajută să trăiască momentul, dar nu să îşi trăiască viaţa.
Precariatul este format din inşi înstrăinaţi şi furioşi, şi ei sunt explicaţia pentru ascensiunile de genul Donald Trump; recent scriam în Business Magazin de hipsterii naţionalişti din Austria şi alte asemenea mişcări din Europa.
Ce o înţelege Bilderberg din toate astea şi ce o decide, nu vom şti niciodată. Dar vom trăi sigur.
Ilustrez cu tinerii spartani ai lui Degas.
