Procesul descris de conu Leonida, in jurul anului de gratie
1880, e un indreptar cat se poate de util de cunoastere a semenilor
nostri din jurul anului de gratie 2011. Atat de util, incat are un
echivalent aproape perfect in descrierea plastica facuta de
guvernatorul Mugur Isarescu spaimei obsesive fata de evolutia
cursului de schimb, care functioneaza dupa principiul “Cand se
depreciaza leul intram in panica si ne tremura capul, ne luam de
par in fata televizorului, iar cand se apreciaza nu ne revenim si
atunci ni se pare ca e ceva rau”.
Inainte de a fi caraghioasa, asa cum corect o descriu conu
Leonida si Mugur Isarescu, fandacsia e un fenomen parsiv, pentru ca
se poate reproduce la infinit, combatandu-si orice posibil adversar
cu argumente care creeaza iluzia logicii. De pilda, daca afara se
aud pocnete si haulituri, iar noi citim Aurora Democratica unde
scrie despre revolutie, inseamna ca urmeaza revolutia si furia
poporului, nu ca au iesit niste cheflii sa se distreze (cazul lui
conu Leonida). Daca inflatia masurata de Statistica e brusc mai
mica in iunie in Romania, iar noi stim ca Guvernul si BNR si-au
dorit ca maximul de inflatie al anului, din mai, sa nu fie depasit,
inseamna ca Guvernul si BNR au cosmetizat statisticile. Ce conteaza
ca inflatia s-a redus la fel de brusc si in tarile vecine?
Daca noi stim de la televizor ca vine “omul negru” (de
preferinta rus sau evreu) care fura copii si-i casapeste pentru
organe, iar politia vine si dezminte, inseamna ca politia minte,
fiindca toate institutiile statului mint. Ce conteaza ca mitul
strainului si al veneticului care ucide ritual copii si le mananca
inima i-a infricosat pe europeni inca din Evul Mediu? Daca are loc
o eclipsa si ulterior apare o stire despre un cutremur undeva in
lume, iar noi stim din Biblie ca asa arata Apocalipsa, inseamna ca
se apropie sfarsitul lumii. Ce conteaza ca eclipse insotite de
cutremure s-au intamplat la tot pasul in istoria cunoscuta a
planetei?
Fandacsia si Apocalipsa, ambele cuvinte de origine greceasca,
rezuma bine atmosfera momentului, in care totul conspira spre a ne
ucide, de la agentii de rating, banci si grupul Bilderberg pana la
E-urile din alimente, vaccinuri, carduri cu cip si atacuri cu
HAARP. Stirile care au in titlu cuvantul “apocalipsa” (daca se
poate si cu semnul exclamarii in coada) fac trafic mare pe toate
site-urile, fie ca e vorba de o furtuna cu grindina, de o corectie
a bursei din New York, de un razboi zis iminent care va rezolva
criza sau de o depreciere a leului care dureaza doua zile.
Cel mai in voga economist al momentului e poreclit “Dr. Doom”,
iar tema anului 2012 a inlocuit in filme si in discutiile de pe net
gluma milenarista a lui Y2K (daca o mai tine minte cineva). Iar
toate acestea sunt foarte bune, asa cum e indeobste fandacsia
atunci cand se manifesta: alunga banalitatea unei vieti lipsite de
evenimente, inlatura frica reala de necunoscut si de ziua de maine
(orice fictiune coerenta, fie ea joc video sau Zeitgeist, e mai
buna decat o realitate incoerenta) si eventual trezeste speranta
unei schimbari radicale, care sa termine odata cu nedreptatea din
lume, cu fiat money, cu clasa politica ticalosita, cu zona euro
sau, dupa caz, cu milioanele de trantori ce traiesc din ajutoare
sociale.
Iar binefacerile fandacsiei nu se opresc aici. Emotie pura
fiind, hranita din ea insasi (cum spune guvernatorul Isarescu: “ne
speriem singuri si introducem in comportamentul pietelor si
sperietura noastra”), ea da intensitate vietii si il izoleaza pe
individ inclusiv de consecintele faptelor lui sau de raspunderea de
a le motiva. Cei picati la bac s-au emotionat si nu s-au mai putut
concentra la subiecte; pietele financiare se panicheaza la cel mai
marunt zvon despre Italia, Grecia sau, de ce nu, Franta; cand omul
e furios si nu are ce pune pe masa copiilor, normal ca iese in
strada si da cuiva in cap sau da cu un cocteil Molotov prin
Syntagma, fiindca asa nu se mai poate; cand banii nu-ti mai ajung
sa traiesti, faci orice ca sa prinzi o promotie la ulei, chiar daca
te intorci acasa cu nasturii smulsi; cand te calca pe nervi semenii
lenesi care asteapta pomana statului, e firesc sa-ti doresti sa-i
dobori pe toti cu mitraliera, sa vina un faliment national, sa se
termine odata cu Romania.
O seama de oameni au produs inclusiv o justificare nationala
situatiunii, acuzandu-l pe Caragiale ca, indesand exemplarele umane
ale epocii sale in chihlimbarul lui literar, ar fi impiedicat cumva
evolutia natiei, facandu-ne sa ne intoarcem si sa ne recunoastem
mereu asemanarile cu eroii lui, generatie dupa generatie, de parca
am fi blestemati. In realitate, acuzatia da seama de aceeasi
fandacsie, deloc specific romaneasca: numele ei englezesc,
intalnibil in multe texte cu aer mai cosmopolit de la noi, este
“self-fulfilling prophecy”.