BusinessMagazin

Tag: ESA

  • Agenţia Spaţială Europeană vrea să construiască un “sat lunar” internaţional

    Noul director general al ESA, Johann-Dietrich Woerner, a prezentat proiectul “Moon village” în faţa experţilor prezenţi la cea de-a 66-a ediţie a Congresului Internaţional de Astronautică (IAC), la Ierusalim, la sfârşitul săptămânii trecute. Oficialul european a evocat acest proiect, în presă, încă de când a preluat această funcţie, în iulie.

    “Ideea este pe masa de discuţii”, a declarat Franco Bonacina, purtător de cuvânt al directorului general al ESA.

    “Expresia «Moon village» nu vrea să spună că vom construi pe Lună un sat cu şcoli, biserici şi case. Este un concept ce prevede o participare internaţională, pentru a realiza misiuni diverse şi variate pe Lună, poate pe faţa ei ascunsă”, a adăugat Franco Bonacina. Nu toate echipamentele necesare vor fi plasate în acelaşi loc.

    Johann-Dietrich Woerner, fostul director al Agenţiei spaţiale germane (DLR), consideră că aventura Staţiei Spaţiale Internaţionale (ISS), lansată în 1998, ar trebui să se încheie cel mai probabil în jurul anului 2024.

    “Trebuie să ne gândim la ceea ce vrem să facem după aceea. De aici şi ideea de a stimula comunitatea internaţională pentru a face ceva împreună pe Lună. Este vorba de a aduna şi de a grupa idei” referitoare la satelitul natural al Terrei, care nu şi-a dezvăluit încă toate secretele, a adăugat Franco Bonacina.

    “Directorul ESA, care consideră că spaţiul nu are frontiere, vrea să permită lumii întregi să contribuie la construirea acestui sat lunar”, a spus Franco Bonacina. China, care nu participă la proiectul ISS, dar a implementat un ambiţios program de explorare a Lunii, ar putea participa la noul proiect.

    Programul american Apollo a permis omului să facă primul pas pe Lună, pe 21 iulie 1969. Dar, din decembrie 1972, niciun om nu a mai ajuns pe Lună.

    Începând din anii 1990, mai multe sonde spaţiale au fost plasate pe orbita lunară, inclusiv sonda europeană SMART1, în 2003.

    Bernard Foing, care a fost directorul ştiinţific al misiunii SMART1 şi care coordonează Grupul Internaţional pentru Explorare Lunară, a descris felul în care ar putea fi realizat “Moon village”.

    “Va exista o etapă robotizată a satului. Apoi, o etapă de staţie locuibilă. Ea ne va fi de folos şi pentru a pregăti expediţii spre destinaţii şi mai îndepărtate. Este un plan progresiv care începe cu misiuni orbitale”, a spus el.

    Un jalon important va fi misiunea americană Orion, la care colaborează şi ESA. În jurul anilor 2021-2023, această capsulă va trebui să plaseze patru astronauţi pe orbita Lunii.

    Dar, odată cu Orion, NASA vrea mai ales să pregătească o misiune cu echipaj uman la bord către planeta Marte.

    ESA colaborează în prezent şi la misiunea rusească Luna 27, programată în jurul anilor 2020. Misiunea prevede plasarea unui robot care va explora regiunile polare ale Lunii în care oamenii de ştiinţă au descoperit depozite de gheaţă.

    “La Polul Sud, am localizat câteva locuri care conţin gheaţă la mică adâncime sub scoarţă, care sunt bine luminate şi care oferă o bună posibilitate de comunicare”, a adăugat Bernard Foing. Toate aceste elemente sunt necesare pentru a instala o bază locuibilă.

    Acest proiect de cooperare cu Rusia pentru misiunea Luna 27 este în pregătire de mai mulţi ani.

    “ESA s-a angajat să dezvolte două elemente – unul pentru a realiza o aselenizare inteligentă, celălalt pentru a analiza resursele şi a pregăti viitoarele explorări”, a spus Franco Bonacina.

    “Dacă Luna 27 şi Luna 28 – următoarea misiune spaţială rusă, la care ESA vrea, de asemenea, să colaboreze – devin o realitate concretă, vom putea spune că aceste două misiuni vor fi făcut parte din proiectul Satului lunar”, a adăugat acelaşi oficial.

  • Prima HARTĂ care prezintă câmpul magnetic al Căii Lactee, alcătuită de ESA – FOTO

    Aceste imagini, care, potrivit cercetătorilor de la ESA, ar putea să rivalizeze cu unele dintre tablourile spectaculoase pictate de Vincent van Gogh, sunt primele din lume care dezvăluie forma câmpului magnetic care înconjoară galaxia noastră, informează dailymail.co.uk.

    Oamenii de ştiinţă speră că noua hartă ar putea să îi ajute să înţeleagă mai bine felul în care arăta Universul la scurt timp după Big Bang.

    Pentru a crea aceste imagini spectaculoase, telescopul spaţial Planck a monitorizat cerul timp de peste 1.500 de zile, urmărind direcţiile în care se îndreptau razele luminoase din Calea Lactee.

    Deşi oamenii de ştiinţă nu pot să vadă câmpurile magnetice în mod direct, ei pot să “vizualizeze” felul în care acestea modifică razele luminoase reflectate de micile particule de praf cosmic aflate în galaxie.

    Unele dintre acestea, prin fenomenul denumit “polarizare”, conţin numeroase informaţii despre traiectoriile razelor luminoase, iar aceste informaţii pot fi interpretate de astronomi.

    De obicei, aceste câmpuri pot să vibreze în toate direcţiile. Totuşi, dacă ele vibrează doar în anumite direcţii, astronomii spun că lumina este “polarizată”.

    Prin măsurarea polarizării unei raze luminoase, astronomii pot să studieze procesele fizice care produc polarizarea, inclusiv magnetismul.

    Dacă particulele de praf nu sunt simetrice, cea mai mare parte din acea lumină vibrează în paralel cu cea mai lungă dintre axele particulei, producând o lumină polarizată.

    Dacă orientările întregului nor de praf cosmic sunt aleatorii, nicio polarizare netă nu va fi detectată.

    Chiar dacă acele particule infime de praf cosmic sunt foarte reci, ele emit totuşi lumină, dar pe lungimi de undă extreme – dincolo de microundele în infraroşu de la capătul spectrului.

    Particulele de praf cosmic se învârt aproape întotdeauna cu viteze mari, de câteva zeci de milioane de ori pe secundă, în urma coliziunii lor cu fotonii şi atomii care călătoresc cu viteze mari prin spaţiu.

    Apoi, întrucât norii interstelari din Calea Lactee sunt pătrunşi de câmpurile magnetice, particulele de praf care se învârt în jurul propriilor axe se aliniază în direcţia câmpului magnetic respectiv.

  • Saga lansatoarelor spaţiale europene: de la Véronique la Ariane

    – Mica Véronique

    După al Doilea Război Mondial, mai multe state europene, în principal francezii şi britanicii, au căutat să dezvolte rachete. Prima rachetă-sondă franceză s-a numit Véronique. Primele lansări au avut loc începând cu 1952 de la baza Hammanguir din Algeria. Misiunea rachetei era de a studia straturile superioare ale atmosferei. Mai multe animale, printre care s-au aflat şobolanul Hector şi motanul Félicette, au fost lansate la bordul rachetei, la începutul anilor 1960, pentru experimente medicale. Călătorind la bordul unor capsule, animalele au revenit la sol sănătoase, după ce au aterizat, la bordul capsulelor dotate cu paraşute. La rândul lor, britanicii au construit racheta-sondă Skylark, a cărei primă lansare a avut loc în 1957.

    – Diamant

    Franţa a lansat în 1961 un program de “Pietre preţioase” pentru a construi un lansator de sateliţi. În noiembrie 1965, racheta franceză Diamant a lansat în spaţiu, de la baza din Hammaguir, satelitul Astérix. Lansatorul a fost copilul dorinţei generalului De Gaulle de a asigura independenţa Franţei în domeniul spaţial, care devenea a treia putere spaţială a vremii, după Statele Unite şi Uniunea Sovietică.

    Ultima lansare a unei rechete Diamant a avut loc în 1975. Doisprezece rachete din această gamă au fost lansate în total (cu trei eşecuri), ultimele decolări având loc de la baza Kourou, din Guyana Franceză, departament de peste mări al Franţei, situat în nordul Americii Latine.

    – Fiasco-ul Europa

    În anii 1960, Europa a dezvoltat un proiect de lansatoare spaţiale, intitulat “Europa”. În cadrul primei versiuni, britanicii aduceau primul etaj al lansatorului, Franţa pe al doilea, Germania pe al treilea, iar Italia era responsabilă cu spaţiul de transport din vârful rachetei şi satelitul ce urma să fie lansat.

    “Totul semăna cu o glumă proastă, care s-a încheiat tragic după ce încercarea de lansare cea mai puţin problematică s-a încheiat cu prăbuşirea rachetei în golful Hudson, după ce lansatorul a survolat oraşul New York în 1970”, a povestit Yves Sillard, fost director general al CNES, agenţia spaţială franceză.

    Complicată şi scumpă, Europa a fost un eşec din cauza lipsei de coordonare dintre ţările participante şi a absenţei unui manager de proiect unic. Proiectul Europa a fost abandonat în 1973.

    Pentru a evita ca Europa să depindă de Statele Unite pentru lansarea sateliţilor, preşedintele francez Georges Pompidou relansează programul spaţial în 1972, hotărând folosirea unui nou lansator de sateliţi, numit L3S. Franţa dorea să fie administratorul principal al proiectului şi acceptă să ofere 60% din fondurile necesare dezvoltării, partenerii europeni, printre care se afla şi Germania, oferind restul banilor. După lungi negocieri, principiile proiectului L3S sunt acceptate în 1973. Dezvoltat în cadrul Agenţiei Spaţiale Europene (ESA), creată în 1975, L3S va fi redenumit, purtând numele mult mai atractiv Ariane.

    – Ariane, 35 de ani de la debut

    Pe 24 decembrie 1979, o rachetă Ariane a decolat de la baza din Kourou, după o lansare anulată cu câteva zile mai devreme. Ariane intră în istorie. Epopeea sa, punctată de succese comerciale şi de mai multe eşecuri, avea să înceapă. Arianespace, compania însărcinată cu vinderea serviciilor de lansare spaţială, a fost înfiinţată în 1980.

    ESA a dezvoltat mai multe versiuni ale rachetei Ariane. Pentru a face faţă creşterii în greutate a sateliţilor, lansatorul a fost reconstruit integral, dând naştere rachetei Ariane 5. Primul său zbor, în 1996, a eşuat. Şase ani mai târziu, o nouă versiune a lui Ariane 5 eşuează din nou, dar apoi totul merge ca pe roate. Ariane 5 are la activ 62 de misiuni reuşite. Până în prezent, au fost lansate 76 de rachete Ariane 5.

    În total, începând din 1979, au fost lansate 220 de rachete Ariane, înregistrându-se zece misiuni eşuate. Lansatorul european a trimis pe orbită 388 de sateliţi comerciali şi stiinţifici. Lansatorul deţine în prezent 60% din piaţa lansărilor de sateliţi comerciali. “Este un succes imens”, a declarat Frédéric d’Allest, primul preşedinte al Arianespace.

  • AFP: Agenţia Spaţială Europeană vrea să devină “poarta de acces a Europei către spaţiul cosmic”

    Compusă din 20 de state membre, dintre care 18 sunt membre ale Uniunii Europene, ESA are ca misiune “gestionarea dezvoltării capabilităţilor spaţiale ale Europei”, reuşind recent o premieră istorică prin plasarea micului robot Philae pe suprafaţa cometei 67P/ Ciuriumov – Gherasimenko, eveniment salutat de NASA, agenţia spaţială nord-americană.

    ESA dispune, pentru anul 2014, de un buget de 4,1 miliarde de euro, mult mai mic comparativ cu cele 17,6 miliarde de dolari atribuite NASA. Germania, cu 22,9%, şi Franţa, cu 22,6%, sunt cele mai mari finanţatoare ale agenţiei, urmate de Italia, cu 10,5%, şi Marea Britanie, care contribuie cu 8,1% la bugetul total.

    ESA, care împlineşte anul acesta 50 de ani, funcţionează pe baza unei “reveniri geografice”. Acest model înseamnă că agenţia investeşte în fiecare stat membru, sub forma unor contracte atribuite industriei acestor state pentru realizarea de activităţi spaţiale, o sumă aproape egală cu contribuţia fiecărei ţări la bugetul ESA.

    Consiliul ESA este organismul de conducere al organizaţiei. Fiecare stat membru are dreptul la un vot, indiferent de mărimea ţării sau contribuţia financiară a acesteia.

    ESA se reuneşte la nivel ministerial (Consiliul ministerial), cum o va face marţi, la Luxemburg, pentru a lua decizii importante privind continuarea programelor existente, lansarea de noi proiecte şi angajamentele financiare aferente.

    Această organizaţie interguvernamentală este compusă din Germania, Austria, Belgia, Danemarca, Spania, Finlanda, Franţa, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Polonia, Portugalia, Cehia, România, Marea Britanie, Suedia, Elveţia şi Norvegia, ultimele două state nefiind membre ale Uniunii Europene.

    Două alte state membre ale UE, Ungaria şi Estonia, “vor adera curând la ESA”, potrivit agenţiei. De asemenea, Canada participă la anumite programe ale ESA în baza unui acord de cooperare.

    Actualul director general al ESA este francezul Jean-Jacques Dordain, aflat la al treilea mandat, care se va încheia în iunie.